Inapplicability of inflation indexation to statutory maximum liability caps in post-1999 motor vehicle insurance guarantees

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 14 septembrie 2015 reclamanţii A., B., C. au chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (administrat de Autoritatea de Supraveghere Financiară), solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună modificarea Deciziei nr. 2078 din 1 septembrie 2015 (primită la 4 septembrie 2015) în sensul majorării sumei acordate cu titlu de despăgubiri la suma de 50.597,80 RON reprezentând despăgubirile datorate copiilor şi soţiei supravieţuitoare în urma accidentului de circulaţie din anul 1999, de societatea de asigurare D. S.A, care a intrat în insolvenţă (despăgubirile au fost calculate având în vedere suma de 11.000 RON cuvenită în anul 1999, actualizată la zi, în funcţie de procesul de inflaţie), modul de calcul fiind următorul: 11.000 RON x 459,98: 100 = 50.597,80 RON.

În subsidiar, au solicitat acordarea sumei de 33.600 RON reprezentând despăgubirile datorate copiilor şi soţiei supravieţuitoare pentru perioada aprilie 2010 când a rămas definitivă ultima hotărâre judecătorească - 1 august 2015, modul de calcul fiind următorul: 175 RON x 64 luni x 3 persoane = 33.600 RON (pentru perioada aprilie 2010 - august 2015).

Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 389 pronunţată în data de 9 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 389 din data de 9 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs E., A., B. şi C., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea recursului recurenţii au apreciat că motivarea instanţei nu este conformă cu documentele de la dosarul cauzei şi cu legislaţia incidentă în domeniu.

Menţionează recurenţii că suma solicitată este cea prevăzută în H.G. nr. 906/1998, dar actualizată la zi, în funcţie de procentul de inflaţie. Consideră însă că, este şi legal şi moral să beneficieze de procentul solicitat, deoarece nu este vina lor că procesul a durat peste 4 ani de zile iar apoi demersurile pentru recuperarea sumei de la adevăratul vinovat a mai durat 10 ani de zile.

Susţin recurenţii că nu au solicitat suma datorată din anul 2005, de la data intrării în faliment a Societăţii de Asigurare S.C. D. S.A., pentru că nu se soluţionase definitive procesul, existând şi speranţa recuperării sumei datorate, în întregime, de la persoana vinovată de producerea accidentului şi, abia după epuizarea tuturor căilor legale, reclamanţii au apelat la ultima soluţie: Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Consideră recurenţii că, solicitând majorarea sumei în sensul precizat nu înseamnă nicidecum încălcarea principiului neretroactivităţii ori chiar al ultraactivităţii legii, deoarece, în cauza de faţă această limitare nu poate fi aplicată. Este adevărat că articolul 2 limitează daunele, consecinţă a accidentelor de autovehicule survenite în 1999, dar consecinţele acestui accident şi-au produs efectele până în anul 2015 (şi chiar şi după această data).

Pe de altă parte, suma limitată pentru anul 1999, datorată procentului de inflaţie, ar trebui înmulţită de cel puţin 3 ori,

Invocă în acest sens recurenţii dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 213/2015, care, la alin. (2) precizează expres că " Plata de către Fond a creanţelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment ...".

Menţionează recurenţii că Legea nr. 213/2015 nu au invocat-o în sensul aplicării sale retroactive, ci doar pentru a demonstra că şi legiuitorul a înţeles să modifice periodic plafonul de garantare, astfel că limitarea la suma de 11.000 RON menţionată în anul 1999 de textele legale, nu este nici dreaptă nici morală.

Solicită astfel admiterea recursului.

La primul termen de judecată instanţa, din oficiu, a dispus rectificarea citativului, reţinând că, în prezenta cauză au calitatea de recurenţi doar A., B. şi C. - reclamanţi în prima etapă procesuală; domnul E. având doar calitatea de mandatar al acestora.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenţii - reclamanţi a formulat întâmpinare intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând respingerea acestuia, ca vădit nefondat şi menţinerea sentinţei de fond, ca legală şi temeinică, inclusiv a Deciziei nr. 2078 din 1 septembrie 2015 emisă de autoritate, prin care s-a aprobat la plată suma de 11.000 RON, ca fiind legală şi temeinică.

Susţine în esenţă autoritatea intimată că, în cazul de faţă, astfel cum s-a menţionat şi în decizie, legea aplicabilă raporturilor juridice este H.G. nr. 906/1998 privind unele măsuri în legătură cu asigurarea obligatorie civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule, invocând în acest sens dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2).

Răspunsul la întâmpinare

Recurenţii - reclamanţi au formulat Răspuns la întâmpinarea intimatului - pârât, în cuprinsul căruia au reluat, în esenţă, susţinerile din cadrul recursului.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost întocmit Raportul prevăzut de art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, după care, instanţa, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, în şedinţa publică din data de 19 februarie 2019.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 - 499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa civilă recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea de chemare în judecată adresată instanţei de contencios administrativ reclamanţii A., B., C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (administrat de Autoritatea de Supraveghere Financiară), pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună modificarea Deciziei nr. 2078 din 1 septembrie 2015 (primită la 4 septembrie 2015) în sensul majorării sumei acordate cu titlu de despăgubiri la suma de 50.597,80 RON reprezentând despăgubirile datorate copiilor şi soţiei supravieţuitoare în urma accidentului de circulaţie din anul 1999, de societatea de asigurare D. S.A, care a intrat în insolvenţă (despăgubirile au fost calculate având în vedere suma de 11.000 RON cuvenită în anul 1999, actualizată la zi, în funcţie de procesul de inflaţie).

În subsidiar, reclamanţii au solicitat acordarea sumei de 33.600 RON, reprezentând despăgubirile datorate copiilor şi soţiei supravieţuitoare pentru perioada aprilie 2010 când a rămas definitivă ultima hotărâre judecătorească - 1 august 2015.

Prin Decizia nr. 2078 emisă la data de 1 septembrie 2015 de Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a aprobat la plată suma de 11.000 RON, stabilită în baza H.G. nr. 906/1998, această sumă fiind şi achitată prin OP nr. x din 23 iunie 2015 şi OP nr. x din 26 august 2015, aspect necontestat de recurenţii - reclamanţi.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului de faţă s-a solicitat modificarea deciziei emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în sensul majorării sumei de 11.000, la suma de 50.579,80 RON, ori, în subsidiar, la suma de 33.600 RON.

Instanţa de fond a respins cererea formulată de reclamanţi, reţinând, în esenţă că, pe de o parte, în cauză este aplicabilă legea în vigoare la momentul producerii accidentului (art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 906/1998) şi pe de altă parte, că, repararea integrală a prejudiciului, peste limita maximă prevăzută de lege, poate fi solicitată doar inculpatului, persoanei responsabile de producerea accidentului, nu şi asigurătorului.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia exprimată de prima instanţă, reţinând că recurenţii nu contestă că legea aplicabilă raporturilor juridice deduse prezentei judecăţi este H.G. nr. 906/1998, aceştia recunoscând, de altfel că "suma solicitată de noi este cea prevăzută în H.G. nr. 906/1998", ci doar solicită actualizarea acesteia, "în funcţie de procentul de inflaţie".

Or, analizându-se H.G. nr. 906/1998, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2), ce prevăd următoarele:

"1) În unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în următoarele limite:

b) până la 4.000 (40.000.000) RON pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 11.000 (110.000.000) RON, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

2) Limitele despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se aplică în cazul daunelor, consecinţă a accidentelor de autovehicule survenite în anul 1999".

Raportat la aceste dispoziţii, instanţa de control judiciar reţine că sintagma "dar nu mai mult de 11.000 (110.000.000) RON", este fără echivoc, legiuitorul instituind astfel o limită maximă ce nu poate fi depăşită.

Prin urmare, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a apreciat că această limită maximă prevăzută de lege nu poate fi actualizată cu rata inflaţiei, deoarece, această actualizare ar reprezenta o adăugare nepermisă la lege, peste voinţa legiuitorului.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurenţii - reclamanţi, ca argument adus în sprijinul recursului, implicit în susţinerea cererii de majorare a despăgubirilor, a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, ce prevăd o limită maximă a despăgubirilor de 450.000 RON, instanţa de control judiciar, le apreciază ca fiind neîntemeiate, în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ce prevăd că "instrumentarea dosarelor se face cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specific prevăzute în contractele de asigurare".

Astfel, limitele despăgubirilor se stabilesc la data producerii faptei, adică la data la care a avut loc accidentul de circulaţie şi anume 14 octombrie 1999.

Ca atare, faţă de specificul contractului de asigurare, precum şi faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din H.G. nr. 906/1998, aplicabile în prezenta speţă (aspect necontestat de recurenţii - reclamanţi), ce impun o limită maximă a despăgubirilor, "consecinţă a accidentelor de autovehicule survenite în anul 1999", " nu mai mult de 11.000 RON", Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că reclamanţii au dreptul la actualizarea despăgubirii/repararea integrală a prejudiciului, doar în raport cu persoana responsabilă de producerea accidentului, nu şi în raport cu asigurătorul (peste limita maximă prevăzută de lege - 11.000 RON), respingând, ca neîntemeiată acţiunea în contradictoriu cu acesta.

Astfel, verificându-se sentinţa recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susţine incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Înalta Curte constată că hotărârea explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este neîntemeiată acţiunea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte va reţine că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Se constată, aşadar, că sentinţa instanţei de fond nu conţine motive contradictorii, ci, dimpotrivă, cuprinde analiza chestiunilor decisive în rezolvarea litigiului în raport de legislaţia aplicabilă speţei deduse judecăţii.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că soluţia primei instanţe reflectă o corectă aplicare şi interpretare a normelor legale, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. - prin mandatar E. împotriva Sentinţei civile nr. 389 din 9 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM