Audiovisual Code violation: excessive media coverage of private family conflict and broadcast of patient trauma images

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 iunie 2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 254 din 26 mai 2015 emisă de pârât, prin care reclamanta a fost amendată cu suma de 15.000 RON şi exonerarea de la plata amenzii aplicate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 871 din 15 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În susţinerea recursului, se arată că instanţa de fond a reţinut greşit că recurenta-reclamantă a mediatizat excesiv un conflict privat. În situaţia expusă a existat consimţământul persoanelor implicate, acestea obţinând câştiguri pecuniare pentru declaraţiile oferite, astfel încât nu se poate reţine că recurenta-reclamantă a acţionat cu intenţia de a le vătăma sau păgubi pe acestea sau că a exercitat cu rea-credinţă dreptul la liberă exprimare.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 31 din Codul audiovizualului, întrucât, prin raportare la calitatea de persoane publice a celor implicaţi, exista un interes public major cu privire la disputa dintre acestea.

Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 41 lit. c) din Codul audiovizualului, recurenta-reclamantă arată că una dintre persoanele implicate a urmărit obţinerea unor câştiguri materiale în schimbul difuzării interviurilor şi imaginilor preluate din cadrul rezervei de spital, iar la momentul respectiv nu se putea cunoaşte eventualitatea decesului acesteia nici măcar de către medicii care o tratau.

Contrar celor susţinute de prima instanţă, prevederile legale presupus încălcate nu stabilesc o obligaţie generală de protejare a publicului, în acest sens existând prevederi separate în Codul audiovizualului, ci o obligaţie specifică de a nu vătăma anumite persoane, fapt care, după cum s-a demonstrat, nu s-a realizat.

În consecinţă, recurenta apreciază că şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul la liberă exprimare, respectând limitele acestuia, astfel cum au fost definite de art. 30 şi 31 din Constituţia României.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă distorsionează interpretarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Codul audiovizualului, sens în care susţine că buna-credinţă este prezumată. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, ceea ce în speţă, nu este cazul, întrucât recurenta-reclamantă a prezentat într-un mod excesiv şi nerezonabil o serie de informaţii ce priveau strict aspecte private din viaţa unei familii care nu prezentau un interes public justificat, depăşind astfel limita normală a informării publicului.

Nu are nicio relevanţă faptul că cele două protagoniste erau persoane publice şi implicate într-o dispută notorie, întrucât subiectele prezentate au vizat strict viaţa privată a persoanelor, şi nu un subiect de interes public justificat care să-i dea dreptul recurentei-reclamante să-l facă public pe postul său de televiziune.

Critica adusă sentinţei recurate pe motiv că instanţa de fond nu a analizat şi nu a detaliat modul în care a ajuns la concluzia că recurenta-reclamantă şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare abuziv, cu scopul de a păgubi ori vătăma alte persoane, profitând de buna lor credinţă, este nefondată. Având în vedere că recurenta-reclamantă a mediatizat subiectul pe parcursul mai multor ore, aşa cum rezultă din raportul de monitorizare, instanţa de fond în mod corect a constatat că autoritatea publică şi-a exercitat dreptul de apreciere în limitele marjei de apreciere.

Nu are relevanţă nici argumentul recurentei-reclamante că a "existat consimţământul persoanelor despre care s-au difuzat anumite informaţii" şi că "intenţia doamnelor B. era chiar aceea de a câştiga sume de bani şi capital de imagine în urma difuzării respectivelor ştiri", având în vedere că responsabilitatea pentru conţinutul programelor difuzate îi revine recurentei-reclamante, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului.

Referitor la încălcarea art. 41 lit. c) din Codul audiovizualului, instanţa de fond în mod corect a interpretat şi aplicat aceste dispoziţii reţinând că, "prin prezentarea d-nei C. aflată în spital pe patul de moarte în timp ce se derula conflictul cu fiica sa D., s-a încălcat această interdicţie" şi că, recurenta-reclamantă nu a prezentat "niciun argument prin care să justifice neaplicarea acestui text de lege la situaţia analizată".

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a reţinut că libertatea de expresie invocată de recurenta-reclamantă nu este absolută, existând limite prin care se tinde la protejarea drepturilor şi libertăţilor unor terţe persoane şi că, în speţă, limitele erau stabilite anticipat, prin textele de lege analizate, fiind necesare pentru protejarea publicului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 martie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 16 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele argumente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta societatea A. S.A. a învestit instanţa de fond cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 254 din 26 mai 2015 emisă de intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancţionarea societăţii pentru postul de televiziune E. cu amendă în cuantum de 15.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) raportate la art. 31 şi 41 alin. (1) lit. c) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

În esenţă, prin actul administrativ contestat, în urma analizării raportului de monitorizare, Consiliul a constatat că, în perioada 15 - 19 aprilie 2015, prin postul de televiziune E., ce-i aparţine, în cadrul mai multor ediţii ale emisiunilor informative şi în unele emisiuni de divertisment, "F." din 15 aprilie 2015, "G." şi "H." din 16 aprilie 2015, reclamanta nu a respectat îndatoririle şi responsabilităţile ce îi revin în calitate de furnizor al serviciului media, întrucât subiectele aduse la cunoştinţa publicului în legătură cu relaţia conflictuală dintre D. şi mama acesteia, precum şi cele cu privire la înmormântarea d-nei C., timp de 6 ore, au fost prezentate într-un mod excesiv şi nerezonabil, în condiţiile în care tema abordată nu prezenta un interes public justificat, care să determine mediatizarea excesivă a acesteia. Procedând astfel, reclamanta a adoptat o conduită contrară dispoziţiilor legale din Codul audiovizualului, care prevăd că niciun drept conferit prin lege, cum este dreptul la liberă exprimare, nu poate fi exercitat într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori profitând de ignoranţa sau de buna-credinţă a persoanelor, iar difuzarea imaginilor care exploatează sau scot în evidenţă traumele ori traumatismele unei persoane sunt interzise.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, validând argumentele autorităţii publice emitente care au dus la sancţionarea reclamantei.

Prealabil analizei instanţei de control judiciar, este de menţionat că, recurenta a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., însă ansamblul motivelor concrete expuse prin calea de atac exercitată, se circumscriu doar motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar constată netemeinicia criticilor formulate de reclamantă, circumscrise cazului de casare menţionat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Potrivit art. 32 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011:

"(1) Niciun drept conferit prin lege nu poate fi exercitat într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul sau profitând de ignoranţa sau de buna credinţă a persoanelor."

Conform art. 31 din Decizia nr. 220/2011:

"În sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influenţează societatea sau o comunitate, în special cu privire la:

a) prevenirea sau probarea săvârşirii unei fapte cu incidenţă penală;

b) protejarea sănătăţii sau siguranţei publice;

c) semnalarea unor afirmaţii înşelătoare sau a unor cazuri de incompetenţă care afectează publicul."

În fine, conform art. 41 alin. (1) lit. c) din Decizia nr. 220/2011:

"(1) Furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza: c) imagini care scot în evidenţă traumele ori traumatismele unei persoane. Fac excepţie cazurile umanitare, pentru difuzarea cărora este necesar acordul persoanei în cauză sau al familiei."

Este neîntemeiată critica recurentei-reclamante care tinde la a convinge instanţa de control judiciar că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 31 din Codul audiovizualului, pe considerentul că subiectele furnizate sunt de interes public justificat.

Se observă că recurenta-reclamantă nu contestă împrejurările de fapt care au condus la aplicarea sancţiunii, astfel cum acestea au fost menţionate în cuprinsul actului contestat, ci susţine că nu se poate reţine argumentul instanţei de fond conform căruia ar fi mediatizat excesiv un conflict de natură privată.

Însă, aşa cum rezultă din raportul de monitorizare, toate informaţiile şi subiectele prezentate au vizat aspecte din viaţa privată a familiei B. (conflictul dintre mamă şi fiică şi înmormântarea mamei), aspecte ce nu se încadrează în prevederile art. 31 din Codul audiovizualului.

Apărarea recurentei-reclamante, în sensul că exista un interes public major cu privire la disputa notorie dintre cele două persoane publice, D. şi C., în special, în contextul deprecierii stării de sănătate a C., nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar.

Pe de o parte, nu prezintă nicio relevanţă faptul că cele două protagoniste erau persoane publice şi implicate într-o dispută notorie, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, subiectele prezentate au vizat strict viaţa privată a persoanelor.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă se referă la un interes public major, în vreme ce norma legală vorbeşte de un interes public justificat. Or, în mod evident, disputele familiale a două persoane, fie ele şi publice, nu reprezintă un subiect de interes public justificat de natură a-i da dreptul recurentei-reclamante să mediatizeze subiectul pe postul său de televiziune.

Şi criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dreptului la liberă exprimare sunt nefondate.

În mod judicios prima instanţă a reţinut, pornind de la interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) şi art. 31 din Codul audiovizualului, că dreptul la liberă exprimare al recurentei-reclamante a fost exercitat într-un mod excesiv şi nerezonabil, iar constatarea acestui caracter excesiv şi nerezonabil al exercitării libertăţii de expresie se încadrează în limitele marjei de apreciere recunoscute autorităţii publice pârâte.

Înalta Curte consideră necesar a sublinia că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituţia României cât şi de Convenţia EDO, nu este un drept absolut cum în mod greşit susţine recurenta, ceea ce înseamnă că libertatea de exprimare nu este nelimitată, iar ingerinţa statului, sub forma impunerii unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi de care presa nu este exonerată. Exercitarea dreptului la liberă exprimare al reclamantei sau al invitaţilor ei în cadrul emisiunilor pe care le produce, nu trebuie să aducă atingere dreptului publicului telespectator, în calitate de consumator de programe audiovizuale, de a beneficia de programe care să nu afecteze morala publică.

Prin urmare, constatând că exerciţiul libertăţii de exprimare poate face obiectul unor limitări, în condiţiile legii, va înlătura criticile formulate de recurentă pe acest aspect.

Nefondate sunt şi criticile recurentei referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) lit. c) din Codul audiovizualului.

Suferinţa unei persoane poate constitui subiect al unei emisiuni TV când scopul urmărit este umanitar.

Or, scopul umanitar, aşa cum corect a subliniat şi judecătorul fondului, nu a fost justificat în niciun fel, astfel că întreaga emisiune (în care a fost prezentată C. aflată în spital, înainte de deces, în timp ce se derula conflictul cu fiica sa, D.) conduce la concluzia că reclamanta a urmărit interesul pentru crearea unui spectacolul mediatic şi nicidecum scopul umanitar.

În fine, instanţa de control apreciază drept lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-reclamante referitoare la existenţa acordului persoanelor despre care s-au difuzat anumite informaţii, întrucât un astfel de eventual acord nu o poate exonera pe reclamantă de obligaţia respectării prevederilor legale şi a obligaţiilor instituite în sarcina sa, demersul jurnalistic neîncadrându-se în excepţia prevăzută de norma legală (art. 41 alin. (1) lit. c).

În aceste condiţii, în mod legal prima instanţă a reţinut că nu pot fi primite motivele de nulitate a deciziei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., reţinând că nu au fost identificate motive de casare a sentinţei potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei Societatea A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 871 din 15 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM