Cassation inadmissibility: Re-evaluation of evidence and statute of limitations exceeding the "penalties outside legal limits" ground

Deliberând asupra recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 6267 din data de 13 decembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara s-a dispus în baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 83 C. pen., pedeapsa de 1 (un) an închisoare în sarcina inculpatului B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (2 acte materiale); în baza art. 83 alin. (1) - (3) C. pen. amânarea aplicării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere, stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; în baza art. 85 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte măsurile de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Timiş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă, dacă va fi cazul; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă; în baza art. 85 alin. (2) C. pen. inculpatul să execute obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul SC C. SA sau a SC D. SA, pe o perioadă de 30 de zile; în baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. atragerea atenţiei inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv a dispoziţiilor art. 88 C. pen. privind cazurile de revocare a amânării şi de aplicare şi executare a pedepsei stabilite, cu aplicare, după caz, inclusiv a regulilor de la concursul de infracţiuni;

În baza art. 48 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) - (2) C. pen., cu referire la art. 83 C. pen., pedeapsa de 1 (un) an închisoare în sarcina inculpatului E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la înşelăciune; în baza art. 83 alin. (1) - (3) C. pen. amânarea aplicării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere, stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; în baza art. 85 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte măsurile de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Timiş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă, dacă va fi cazul; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă; în baza art. 85 alin. (2) C. pen. inculpatul să execute obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul SC C. SA sau a SC D. SA, pe o perioadă de 30 de zile; în baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen.. atragerea atenţiei inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv a dispoziţiilor art. 88 C. pen. privind cazurile de revocare a amânării şi de aplicare şi executare a pedepsei stabilite, cu aplicare, după caz, inclusiv a regulilor de la concursul de infracţiuni;

În baza art. 244 alin. (1) - (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 1 (un) an, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune; în baza art. 47 C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 41 C. pen., condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 1 (un) an şi 6 (şase) luni, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (2 acte materiale); în temeiul art. 67 C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), C. pen. pe o durată de 2 ani, în condiţiile art. 68 alin. (1) lit.

c) C. pen.; în baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până când pedeapsa principală va fi considerată ca executată; constatarea că infracţiunile deduse judecăţii sunt concurente între ele şi cu cele care au făcut obiectul Sentinţei penale nr. 3982 din 23 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 506/A din 19 aprilie 2017 a Curţii de Apel Timişoara; constatarea că infracţiunile deduse judecăţii au fost săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu Sentinţa penală nr. 3613 din 12 decembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2011, definitivă prin Decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 214 din 14 februarie 2013; anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani dispusă prin sentinţa penală nr. 3982; descontopirea pedepsei rezultante de 3 ani în pedepsele componente de: 3 ani; 3 ani; 3 ani închisoare;

în temeiul art. 38 - 39 alin. (1) lit.

b) C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 187/2012, aplicarea pedepsei celei mai grele de 3 ani sporită cu 2 ani şi 10 luni (reprezentând 1/3 din suma celorlalte pedepse concurente), în final în sarcina inculpatului fiind stabilită pedeapsa rezultantă intermediară de 5 ani şi 10 luni închisoare; în baza art. 43 alin. (2) C. pen. adăugarea la pedeapsa rezultantă intermediară pedeapsa de 2 ani aplicată prin Sentinţa penală nr. 3613/2012, în final în sarcina inculpatului fiind stabilită pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 10 luni închisoare, în regim de detenţie; în baza art. 45 alin. (1), (2) şi 3 lit.

b) C. pen.,rap. la art. 67 C. pen. aplicarea pedepsei complementare celei mai grele, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 2 (doi) ani care se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit.

c) C. pen.; în baza art. 45 alin. (5), raportat la art. 45 alin. (3) lit.

a) C. pen., rap. la art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen. aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.; s-a luat act de faptul că prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunilor a fost recuperat în integralitate, persoana vătămată F. neconstituindu-se parte civilă.

Împotriva Sentinţei penale nr. 6267 din 13 decembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2017, au formulat apel, în termen legal, inculpaţii A., B. şi E..

Prin Decizia penală nr. 702/A din 21 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii B. şi E. împotriva Sentinţei penale nr. 6267 din 13 decembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi hotărâri penale.

A desfiinţat Sentinţa penală nr. 6267 din 13 decembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara şi rejudecând:

A descontopit pedeapsa de 7 ani şi 10 luni închisoare aplicată inculpatului A. şi a repus pedepsele în individualitatea lor.

În temeiul art. 38 C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate în cauză inculpatului A., în pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an şi 6 luni închisoare, la care a adăugat sporul de 1/3 din pedeapsa ce nu se execută în integralitatea ei, respectiv 4 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 1 (un) an şi 10 (zece) luni închisoare.

A menţinut dispoziţiile de anulare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicată în 23 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 506/A din 19 aprilie 2017 a Curţii de Apel Timişoara.

În temeiul art. 43 alin. (1) C. pen. a adăugat pedeapsa de 3 ani închisoare la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa finală de 4 (patru) ani şi 10 (zece) luni închisoare în regim de detenţie.

A menţinut în rest dispoziţiile hotărârii penale apelate.

Împotriva Deciziei penale nr. 702/A din 21 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" şi a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, încetarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. f) C. proc. pen., iar în subsidiar, achitarea sa.

A susţinut că instanţa de apel în mod greşit nu a constatat prescripţia răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune; astfel, presupusa fapta a fost săvârşită în luna aprilie 2014, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, în temeiul art. 154 alin. (1) lit. d) raportat la art. 244 alin. (1) şi alin. (2) Noul C. pen., s-a împlinit în aprilie 2019.

De asemenea, a mai arătat că în cauză nu există probe certe care să îi contureze vinovăţia, ci doar probe indirecte, interpretabile şi care nu pot forma convingerea că inculpatul este cel care a săvârşit presupusele fapte.

Astfel, a precizat că faţă de împrejurarea că creditul a fost achitat, că nu s-a putut lămuri calitatea sa de angajat sau comisionar, se impunea achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua C. pen.

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 702/A din data de 21 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie declarat de recurentul inculpat.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. invocat de către recurentul inculpat în susţinerea recursului în casaţie.

Referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţa a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse întru-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci priveşte întreg regimul sancţionator aplicat unei situaţii juridice concrete, respective ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii şi modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurentul inculpat a formulat critici referitoare atât la hotărârea primei instanţe, cât şi la decizia instanţei de apel ce exced analizei instanţei de recurs în casaţie întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aspectele invocate de apărare nu se încadrează în limitele cazului de recurs în casaţie pe care se grefează cererea inculpatului, invocarea acestuia fiind una pur formală.

În acest sens se constată că prin motivele de recurs în casaţie nu se arată în niciun fel de ce pedeapsa aplicată inculpatului nu este în limitele prevăzute de lege (cu referire la pct. 12 al art. 438 C. proc. pen.).

Astfel, Înalta Curte constată că, prin motivele invocate în cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., acesta solicită practic reanalizarea situaţiei de fapt întrucât susţine că în cauză nu există probe certe care să îi contureze vinovăţia, ci doar probe indirecte, interpretabile şi care nu pot forma convingerea că inculpatul este cel care a săvârşit presupusele fapte.

În consecinţă, întrucât aspectele invocate în motivarea recursului în casaţie tind la o reapreciere a probatoriului şi la constatarea unei neconcordanţe între situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi probatoriul administrat în cauză, ceea ce excede cazului de casare invocat în cauză, instanţa reaminteşte faptul că toate aceste aspecte privesc fondului cauzei şi nu se poate face o reanaliză a probelor administrate cu ocazia recursului în casaţie, nu se poate verifica existenţa concordanţei între situaţia de fapt reţinută de către instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă, astfel cum solicită recurentul prin motivele de recurs în casaţie.

Referitor la solicitarea principală a recurentului inculpat privind încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, Înalta Curte constată că un astfel de motiv nu poate fi încadrat în vreunul dintre cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, se constată că pct. 8 al acestui articol stabileşte că hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, însă acest caz de casare nici nu a fost invocat de către recurent şi nici nu este aplicabil în cauză întrucât nu s-a dispus încetarea procesului penal.

În consecinţă, Înalta Curte constată că toate criticile recurentului exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 702/A din 21 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 702/A din 21 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - CL