Cassation review scope: exclusion of factual re-evaluation in complicity for bribery and confirmation of tribunal jurisdiction over state secretaries

Deliberând asupra recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 634 din 30 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-au hotărât următoarele:

A fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de Ministerul Public şi, în baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice date faptelor reţinute în rechizitoriu, astfel:

- pentru inculpatul B. din două infracţiuni de dare de mită în concurs formal, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen. în o infracţiune de dare de mită, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- pentru inculpata SC C. SRL din două infracţiuni de dare de mită în concurs formal, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen. în o infracţiune de dare de mită, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- pentru inculpatul A. din două complicităţi la infracţiunea de dare de mită în concurs formal, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen. în o complicitate la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

I. În baza art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu reţinerea art. 75 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. şi art. 76 alin. (1) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

În baza art. 66 alin. (1) şi art. 67 alin. (2) C. pen. s-a interzis inculpatului B., ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii- de a participa la proceduri de achiziţie publică, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1), (3) C. pen. s-a interzis inculpatului B., ca pedeapsă accesorie, exercitarea aceloraşi drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen. s-a scăzut din durata pedepsei principale aplicate inculpatului B., perioada de la data de 16 noiembrie 2015 la data de 26 noiembrie 2015 (durata reţinerii în baza Ordonanţei nr. 605/P/2015 din data de 16 noiembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi arestării preventive în baza încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, din data de 17 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, MAP nr. x/17 noiembrie 2015 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015).

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispus în vederea garantării cheltuielilor judiciare asupra sumei de 8.000 RON ridicate de la inculpatul B., luată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- D.N.A., secţia de Combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, prin Ordonanţa nr. 605/P/2015 din data de 14 martie 2016.

II. În baza art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 137 alin. (4) lit. c) C. pen., cu reţinerea art. 75 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. şi art. 76 alin. (1) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata SC C. SRL (CUI x, identificată prin număr de ordine în Registrul Comerţului Jx, cu sediul în judeţul Gorj, şi sediul procesual ales în Bucureşti, reprezentată legal prin administrator D.) la pedeapsa principală a amenzii penale în cuantum de 30.000 RON (150 de zile amendă × 200 RON) pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

În baza art. 138 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatei SC C. SRL pedeapsă complementară prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) şi art. 143 C. pen., respectiv: interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de 2 ani, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, potrivit art. 138 alin. (4) C. pen.

S-a constatat că inculpata SC C. SRL a fost supusă măsurilor preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. d) (interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar- contractul subsecvent acordului cadru încheiat cu Spitalul Sf. Ioan) şi e (interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea- proceduri de achiziţie publică) C. proc. pen. (în baza încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, din data de 17 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015) de la data de 17 noiembrie 2015 la data de 15 martie 2016.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii la plata de cheltuieli judiciare către stat, astfel, inculpatul B. în cuantum de 8.000 RON, inculpata SC C. SRL în cuantum de 8.000 RON.

III. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a constatat că inculpatul A. a fost supus măsurilor preventive privative de libertate, astfel: reţinut (în baza Ordonanţei nr. 605/P/2015 din data de 16 noiembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.) şi arestat preventiv (în baza încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală din data de 17 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, MAP nr. x/17 noiembrie 2015 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015) de la data de 16 noiembrie 2015 la data de 26 noiembrie 2015, restrictive de libertate, astfel: control judiciar (dispus prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, din 26 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015), de la data de 26 noiembrie 2015 la data de 23 iunie 2017.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurător dispus în vederea garantării cheltuielilor judiciare asupra sumelor de 1.700 Euro şi, respectiv, 1.900 RON ridicate de la inculpatul A., luată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, prin Ordonanţa nr. 605/P/2015 din data de 14 martie 2016.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii B. şi SC C. SRL.

Prin Decizia penală nr. 455/A din data de 3 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul B. împotriva Sentinţei penale nr. 634 din 30 martie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în fond, s-au decis următoarele:

1. În baza art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. k) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o durată de 4 ani, de la rămânerea definitivă a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., au fost interzise inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul aceloraşi drepturi, pedeapsa accesorie fiind executabilă doar în condiţiile în care şi pedeapsa principală devine executabilă.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, termen stabilit în condiţiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele stabilite de această instituţie;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Administraţiei Domeniului Public Sector 2 sau al E., conform deciziei consilierului de probaţiune, pe o perioadă de 100 zile, în condiţiile Legii nr. 253/2013.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor şi obligaţiilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor judiciare către stat în fond, în cuantum de 8.000 RON.

A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate, în măsura în care nu sunt contrare deciziei din apel.

Prin aceeaşi decizie s-a mai dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului B., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, termen stabilit în condiţiile art. 92 C. pen., cu impunerea măsurilor de supraveghere menţionate în decizie şi totodată, s-a mai dispus respingerea ca, nefondat, a apelului declarat de inculpata SC C. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Împotriva deciziei din apel, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat, în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., motivele recursului în casaţie fiind prezentate în practicaua prezentei hotărâri.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 455/A din data de 3 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie declarat de recurentul inculpat.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Referitor la cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. (în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente), acesta este singurul caz de casare care vizează încălcarea unor norme de procedură şi are în vedere numai încălcarea normelor privind competenţa materială şi personală a instanţelor de judecată (nu şi competenţa teritorială) atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, adică atunci când este incidentă sancţiunea nulităţii absolute.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conţinutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei şi este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu ţin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurentul inculpat a formulat critici referitoare la decizia instanţei de apel ce exced analizei instanţei de recurs în casaţie întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

În ceea ce priveşte primul caz de casare invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., apărarea a arătat că inculpatul a fost judecat de o instanţă care nu era competentă, din punct de vedere material să îl judece, atât în fond, cât şi în apel, în opinia sa, competenţa aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că, în esenţă, recurentul a exercitat cu puteri depline toate prerogativele aferente funcţiei de ministru al sănătăţii în perioada în care au fost săvârşite faptele.

Potrivit art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, dispoziţiile legale care reglementează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăd că intră în competenţa instanţei supreme să judece şi infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului.

Dispoziţii art. 40 alin. (1) din C. proc. pen., fiind de strică interpretare, menţionează expres categoriile de persoane, care îndeplinesc atribuţii de serviciu, la cel mai înalt nivel de conducere şi reprezentare în exterior a ţării, care, în cazul săvârşirii de infracţiuni intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecate.

Legiuitorul nu include printre aceste categorii persoanele care îndeplinesc funcţia de secretari de stat în cadrul ministerelor, nefiind membrii ai Guvernului.

Astfel, în situaţia din speţa de faţă, în care un secretar de stat este delegat de ministru pentru anumite perioade determinate, spre a-i prelua atribuţiile şi ca să reprezinte ministerul, în aceste perioade nu dobândeşte statutul de membru al Guvernului, ca apoi să revină la situaţia anterioară de secretar de stat, existând posibilitatea de a se repeta această împrejurare (în situaţia recurentului inculpat A., acesta a fost delegat de 17 ori).

În consecinţă, competenţa judecării cauzei în primă instanţă revine tribunalului astfel încât criticile recurentului privind cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se constată că nici acest caz de recurs invocat de către recurent în susţinerea cererii de recurs în casaţie nu este incident în prezenta cauză.

În raport de situaţia de fapt reţinută în cauză, se constată că fapta pentru care s-a dispus trimiterea inculpatului A. în judecată există, constituie infracţiunea de complicitate la dare de mită prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Înalta Curte constată că apărarea, deşi ne aflăm în cadrul unei căi extraordinare de atac ce presupune imposibilitatea analizării temeiniciei hotărârii recurate, a criticat probatoriul reţinut pentru fundamentarea condamnării inculpatului pentru infracţiunea de complicitate la dare de mită, aspecte ce nu mai pot fi puse în discuţie şi analizate în recursul în casaţie care are ca obiect doar chestiuni de drept şi nicidecum o nouă reapreciere asupra probatoriului şi a vinovăţiei inculpatului.

Astfel, se constată că apărarea a susţinut că regimul juridic al acordului-cadru impunea să se încheie şi un contract, care însă nu s-a dorit să fie încheiat de către cei doi martori denunţători, că martorii audiaţi în cauză au declarat că recurentul nu a intervenit niciodată pentru încheierea unui contract determinat şi nu a încercat să influenţeze pe nimeni din prezenta cauză, că recurentul nu a avut niciodată cunoştinţă de remiterea unor sume de bani cu titlu de mită, că au fost obţinute şi administrate în mod nelegal probe.

Instanţa constată că toate aceste critici privesc fondul cauzei astfel încât nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie şi face trimitere la consideraţiile teoretice mai sus expuse cu privire la calea de atac formulată în cauză.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că numai instanţa fondului, respectiv instanţa de apel puteau aprecia cu privire la pedeapsa aplicată şi cu privire la aplicabilitatea principiului "in dubio pro reo", neputându-se realiza de către instanţa de recurs în casaţie o reindividualizare a pedepsei.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) C. proc. pen., respectiv principiul "in dubio pro reo", întrucât în cauză nu există probe certe de vinovăţie în ceea ce priveşte sprijinirea sau implicarea recurentului în activităţi infracţionale, instanţa constată că prezentul cadru procesual este cel al recursului în casaţie, deci o cale extraordinară de atac, astfel încât cauza a fost soluţionată în mod definitiv de către curtea de apel care a stabilit că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, astfel încât a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, nemaiputându-se pune în acest moment în discuţie aplicabilitatea principiului "in dubio pro reo".

În consecinţă, întrucât aspectele invocate în motivarea recursului în casaţie tind la o reapreciere a probatoriului şi la constatarea unei neconcordanţe între situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi probatoriul administrat în cauză, ceea ce excede cazului de casare invocat în cauză, instanţa reaminteşte faptul că toate aceste aspecte privesc fondului cauzei şi nu se poate face o reanaliză a probelor administrate cu ocazia recursului în casaţie, nu se poate verifica existenţa concordanţei între situaţia de fapt reţinută de către instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă şi nu se poate reaprecia cu privire la vinovăţia inculpatului stabilită de instanţa de apel, astfel cum solicită recurentul prin motivele de recurs în casaţie.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 455/A din data de 3 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată SC C. SRL, în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 455/A din data de 3 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată SC C. SRL, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - CL