Limits of cassation review: exclusion of re-qualification and statute of limitations arguments under the "penalty limits" ground

Deliberând asupra recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 219 din 19 decembrie 2018 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2016, s-au respins cererile inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen. (respectiv vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. 1969).

S-au respins cererile inculpaţilor de achitare în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. cu aplicarea art. 19 C. pen.

Prin sentinţa instanţei de fond, cu privire la inculpatul A., s-au dispus următoarele:

A fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani;

- conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare;

- împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice prevăzută de art. 339 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 4 luni închisoare.

În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., a fost anulată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 4 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 109 din 8 decembrie 2015 a Judecătoriei Negreşti Oaş, definitivă prin Decizia penală nr. 654/A din 5 octombrie 2016 a Curţii de Apel Oradea.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 109 din 8 decembrie 2015 a Judecătoriei Negreşti Oaş, definitivă prin Decizia penală nr. 654/A din 5 octombrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, în pedepsele componente de:

- 8 luni închisoare (aplicată prin Sentinţa penală nr. 109 din 8 decembrie 2015 a Judecătoriei Negreşti Oaş, definitivă prin Decizia penală nr. 654/A din 5 octombrie 2016 a Curţii de Apel Oradea);

- 1 an şi 6 luni închisoare (aplicată prin Sentinţa penală nr. 192 din 30 iunie 2014 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 247 din 17 februarie 2015 a Curţii de Apel Cluj);

- 2 ani închisoare (aplicată prin Sentinţa penală nr. 192 din 30 iunie 2014 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă prin Decizia penală nr. 247 din 17 februarie 2015 a Curţii de Apel Cluj);

- 4 luni închisoare (aplicată prin Sentinţa penală nr. 359 din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă la 10 ianuarie 2012);

- 3 luni închisoare (aplicată prin Sentinţa penală nr. 359 din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă la 10 ianuarie 2012);

- 2 luni închisoare (aplicată prin Sentinţa penală nr. 359 din 20 decembrie 2011 a Judecătoriei Vişeu de Sus, definitivă la 10 ianuarie 2012);

- sporul de 4 luni închisoare.

În temeiul art. 40, art. 44 şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta hotărâre cu pedepsele de mai sus şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare la care s-a adăugat sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv sporul de 2 ani şi 1 lună, pedeapsa rezultantă fiind 7 ani şi 1 lună închisoare.

În temeiul art. 45 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani, stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului reţinerea de 24 de ore din data de 24 septembrie 2013.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus, după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe, prelevarea de la inculpaţi de probe biologice în vederea introducerii profilului genetic în SNDGJ.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar să plătească despăgubiri civile astfel:

- către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. B." Baia Mare, despăgubiri civile în sumă de 4.366,06 lei cu dobânda legală până la plata efectivă;

- către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean Maramureş, despăgubiri civile în sumă de 1.824,52 RON cu dobânda legală până la plata efectivă;

- către partea civilă Spitalul de Recuperare Borşa, despăgubiri civile în sumă de 175 RON cu dobânda legală până la plata efectivă.

De asemenea, au fost obligaţi inculpaţii în solidar să plătească părţii civile C. despăgubiri civile pentru daune morale în sumă de 30.000 RON.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea corpului delict - cuţit, înregistrat la poziţia nr. 17/2016 în Registrul corpurilor delicte al Tribunalului Maramureş.

În temeiul art. 274 C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii să plătească statului câte 1.500 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii A., D. şi partea civilă C..

Prin Decizia penală nr. 730/A din data de 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 24 iunie 2019, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi E. împotriva Sentinţei penale nr. 219 din data de 19 decembrie 2018 a Tribunalului Maramureş şi s-a luat act de retragerea apelului formulat de persoana vătămată C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat, în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În esenţă, în motivarea cererii de recurs în casaţie, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, inculpatul a susţinut că decizia atacată este nelegală, având în vedere că, prima instanţă a dispus obligarea sa, în solidar, cu inculpatul E., la plata de despăgubiri în cuantum de 30.000 RON reprezentând daune morale, însă în faţa instanţei de apel a fost depusă o declaraţie notarială din partea părţii civile C. în care acesta arată că s-au împăcat şi că îşi retrage apelul promovat în cauză, nemaiavând niciun fel de pretenţie, însă instanţa a respins apelul în cauză şi sub acest aspect, ceea ce, în opinia, sa atrage nelegalitatea hotărârii.

În continuare, cu privire la latura penală a cauzei, apărarea inculpatului, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., a susţinut că prin decizia atacată s-au stabilit în mod greşit pedepse pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul şi de asemenea, pedeapsa rezultantă de executat a fost greşit determinată ca urmare a stabilirii în mod greşit a legii penale mai favorabile.

Astfel, sub un prim aspect, s-a susţinut greşita stabilire a pedepsei în cazul infracţiunii săvârşite cu violenţă, arătând că lipsa intenţiei specifice infracţiunii de tentativă de omor impunea schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămarea corporală cu punerea în primejdie a vieţii prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) din C. pen. (art. 182 alin. (2) din vechiul C. pen.).

În acest sens, prin motivele de recurs în casaţie, inculpatul, prin apărător a făcut referiri la împrejurările comiterii faptei, datele speţei şi probele dosarului, concluzionând că, toate acestea susţin solicitarea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii de tentativă de omor pentru care a fost condamnat în infracţiunea de vătămarea corporală, urmând a se avea în vedere numărul redus de lovituri (2) şi intensitatea redusă a acestora, faptul că nu au fost lezate organe interne, fiind leziuni minime constatate, iar pe de altă parte că victima susţine că nici măcar nu a perceput exact momentul lovirii.

S-a mai susţinut că din coroborarea probelor administrate în cauză nu rezultă că inculpatul ar fi acţionat împotriva persoanei vătămate cu intenţia de a îi suprima viaţa, nici măcar cu intenţie indirectă ori că ar fi vizat o anumită zonă.

În consecinţă, faţă de argumentele prezentate pe larg în scris, s-a susţinut că, în mod cert, nu rezultă intenţia specifică infracţiunii de omor, ci cel mult o intenţie de a leza pe cineva şi o urmare neacceptată produsă din culpă (faptă preterintenţionată) specifică infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 193 alin. (1) lit. e) din C. pen. (art. 182 alin. (2) din vechiul C. pen.), apreciind astfel că, în mod greşit a fost respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice.

În opinia apărării, consecinţele greşitei stabiliri a încadrării juridice determină aplicarea unei pedepse greşite, în condiţiile în care pedeapsa a fost individualizată la minimul special prevăzut de lege aferente legii penale mai favorabile. Or, în cazul tentativei de omor minimul special este de 5 ani în cazul noului C. pen. şi de 7 ani şi 6 luni în cazul vechiul C. pen., iar în cazul infracţiunii de vătămare corporală cu punerea în primejdie a vieţii, minimul special este de 2 ani închisoare atât în baza legii vechi, cât şi în baza legii noi. Astfel, consideră că, greşita stabilire a legii penale mai favorabile influenţează şi stabilirea pedepsei rezultante.

În continuare, al doilea aspect invocat prin recursul în casaţie formulat, vizează pedeapsa aplicată pentru infracţiunile privind circulaţia pe drumurile publice, susţinându-se, în esenţă, că pentru aceste infracţiuni nu se impune aplicarea vreunei pedepse raportat la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 (publicată în M.Of. /25.06.2018), prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională.

Întrucât în termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie, acest text de lege nu a fost completat de către legiuitor, în opinia apărării, art. 155 alin. (1) C. pen. nu mai prevede întreruperea cursului prescripţiei şi prin urmare, acest text de lege reprezintă în realitate o lege penală mai favorabilă în sensul prev. art. 5 C. pen.

În acest context, s-a solicitat prin cererea de recurs în casaţie să se constate că "raportat la momentul comiterii faptelor legate de circulaţia pe drumurile publice (15 septembrie 2013), la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 335 alin. (2) din C. pen. (6 luni - 3 ani sau amendă), respectiv art. 339 alin. (3) din C. pen. (3 luni - 1 an sau amendă) şi la termenul general de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. - 5 ani, este incidenţă prescripţia răspunderii penale, fiind aplicabile prevederile art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) din C. proc. pen.".

Totodată, prin al treilea motiv de recurs în casaţie, inculpatul A., prin apărător, a criticat decizia atacată şi în ceea ce priveşte nereţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) din C. pen. (art. 74 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din vechiul C. pen., în funcţie de legea care va fi apreciată mai favorabilă), iar pentru argumentele prezentate în scris şi raportat la datele speţei, s-a solicitat reţinerea în favoare sa a circumstanţelor atenuante menţionate.

În continuare, prin motivele de recurs în casaţie formulate, s-a criticat decizia atacată tot sub aspectul greşitei stabiliri în cauză a legii penale mai favorabile, ce a determinat aplicarea unei pedepse rezultante nelegale.

Aşadar, pentru motivele expuse, s-a arătat că vechiul C. pen. este mai favorabil inculpatului şi astfel, pedeapsa rezultantă corespunzătoare încadrărilor din vechiul C. pen. (în măsura în care s-ar admite în tot sau în parte solicitările de la punctele 1 sau 3, respectiv s-ar schimba încadrarea juridică/s-ar reţine circumstanţele atenuante) va fi mult mai redusă şi mai favorabilă inculpatului. Mai mult, potrivit art. 34 din vechiul C. pen. aplicarea sporului în cazul concursului de infracţiuni este facultativ.

În concluzie, s-a susţinut că "raportat la posibilităţile de individualizare mai largi în măsura schimbării încadrării juridice sau reţinerii de circumstanţe atenuante sau ambele, legea penală mai favorabilă ar fi vechiul C. pen. întrucât permite suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi individualizări mai blânde".

Aşadar, prin motivele de recurs în casaţie formulate în scris, inculpatul A., prin apărător, a solicitat Înaltei Curţi să analizeze posibilitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în temeiul art. 861 din vechiul C. pen.

În esenţă, s-a arătat că sunt întrunite cerinţele prevăzute de acest text de lege (cuantumul pedepsei, antecedenţa penală, acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii şi persoana inculpatului), în situaţia în care instanţa ar aplica o pedeapsă rezultantă de cel mult 3 ani închisoare, posibilitatea aplicării art. 861 din vechiul C. pen. existând în situaţia în care s-ar dispune schimbarea încadrării juridice sau dacă s-ar reţine circumstanţa atenuantă solicitată.

În fine, s-a menţionat că, în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, suspendarea sub supraveghere a acesteia este mai mult decât suficientă şi proporţională, raportat la persoana şi vârsta inculpatului şi la circumstanţele producerii evenimentului în cauză.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 730/A din data de 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie declarat de recurentul inculpat.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. invocat de către recurentul inculpat în susţinerea recursului în casaţie.

Referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţa a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse întru-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci priveşte întreg regimul sancţionator aplicat unei situaţii juridice concrete, respective ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii şi modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurentul inculpat a formulat critici referitoare atât la hotărârea primei instanţe, cât şi la decizia instanţei de apel ce exced analizei instanţei de recurs în casaţie întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aspectele invocate de apărare nu se încadrează în limitele cazului de recurs în casaţie pe care se grefează cererea inculpatului, invocarea acestuia fiind una pur formală.

În acest sens se constată că primul motiv de recurs în casaţie formulat de recurentul inculpat constă în aplicarea pedepsei în alte limite decât cele legale ca urmare a reţinerii de către instanţa de apel a unei încadrări juridice greşite din punctul său de vedere. Astfel, a apreciat că se impunea schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor în infracţiunea de vătămarea corporală cu punerea în primejdie a vieţii prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) din C. pen. (art. 182 alin. (2) din vechiul C. pen.).

Înalta Curte constată că această critică nu se circumscrie cazului de casare invocat de către recurent, dispoziţiile privind calea de atac a recursului în casaţie fiind de strictă interpretare şi putând avea în vedere doar criticile vizând pedepsele în alte limite decât cele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică dată faptelor şi de incidenţa unor cauze de atenuare sau agravare a pedepselor reţinute prin hotărârea definitivă.

Astfel, nu pot fi analizate în limitele cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. criticile privind greşita încadrare juridică a faptelor.

În acelaşi sens şi în baza aceloraşi considerente, Înalta Curte constată că şi motivele invocate de către recurent privind greşita stabilire a legii penale mai favorabile şi nereţinerea circumstanţelor atenuante nu se circumscriu cazului de recurs în casaţie invocat în cauză.

În ceea ce priveşte criticile recurentului privind incidenţa prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor privind circulaţia pe drumurile publice, Înalta Curte constată că un astfel de motiv nu poate fi încadrat în vreunul dintre cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, se constată că pct. 8 al acestui articol stabileşte că hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, însă acest caz de casare nici nu a fost invocat de către recurent şi nici nu este aplicabil în cauză întrucât nu s-a dispus încetarea procesului penal, şi, de asemenea, prin încheierea de admitere în principiu, instanţa supremă a dispus judecarea recursului în casaţie prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În acelaşi sens, instanţa constată că şi critica privind soluţionarea în mod greşit a laturii civile, nu are nicio legătură cu pedepsele aplicate în cauză şi nu poate fi analizată din perspectiva cazului de casaţie pentru care s-a dispus admis în principiu recursul în casaţie.

În consecinţă, Înalta Curte constată că toate criticile recurentului exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 730/A din data de 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 730/A din data de 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - CL