Leasing contract dissolution claim: appellate decision quashed for insufficient motivation and remanded for retrial

Asupra cererii de recurs de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1692 din 3 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins cererea de chemare în judecată prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta RA Aeroportul International Avram Iancu Cluj, să se constate desfiinţat contractul de leasing, pe motiv că utilizatorul nu mai doreşte continuarea contractului întrucât, în aplicarea clauzei prevăzute de art. 5.1 Contract. În subsidiar, reclamanta-finanţator a arătat că înţelege să se prevaleze de dreptul de a denunţa contractul ca urmare a neexecutării culpabile şi să uzeze de pactul comisoriu de ultim grad inserat la art. 9 Contract. În fine, în cazul în care s-ar aprecia că acordul contractual nu prevede nici clauză de încetare de plin drept şi nici vreun pact comisoriu, să se dispună rezilierea contractului. Ca urmare a desfiinţării retroactive a contractului, s-a solicitat restituirea prestaţiilor deja executate, respectiv obligarea utilizatorului la restituirea sumei achitate de societatea de leasing cu titlu de finanţare (avansul plătit furnizorului din fonduri proprii).

În motivare, Tribunalul a subliniat că rezilierea reprezintă o sancţiune civilă care intervine în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în desfacerea contractului respectiv; că, indiferent de modul de operare a rezilierii (rezilierea de plin drept, reziliere unilaterală sau reziliere judiciară), neexecutarea culpabilă a unei obligaţii contractuale reprezintă o cerinţă esenţială pentru a opera rezilierea, având în vedere rolul sancţionator al acesteia din urmă.

Condiţia existenţei unei neexecutări culpabile, cerinţă comună pentru toate tipurile de reziliere, nu este îndeplinită în cauză, pentru că din interpretarea art. 5.1 alin. (2) din condiţiile generale ale contractului de leasing, obligaţia de plată de către utilizator a sumelor la care face referire articolul contractual analizat devine activă numai în ipoteza existenţei unui refuz neechivoc din partea utilizatorului privind continuarea derulării contractului de leasing în contextul în care, în mod evident, intenţia societăţii de leasing ar fi fost aceea de a se continua executarea convenţiei.

Analizând în contextul acestor interpretări ale legii şi contractului probele propuse de reclamantă, Tribunalul a reţinut că adresele invocate de reclamantă, emise de pârâtă sub nr. x din 9 ianuarie 2013, y din 20 ianuarie 2013 şi z din 2 aprilie 2013 nu evidenţiază o manifestare de voinţă din partea utilizatorului de a denunţa unilateral contractul în lipsa acordului părţii contractante, ci numai intenţia de soluţionare pe cale amiabilă a situaţiei generate de nerespectarea de către vânzătorul S.C. B. S.R.L. a obligaţiei de livrare a bunului ce formează obiectul contractului de leasing; însăşi societatea reclamantă a prefigurat posibilitatea încetării pe cale amiabilă a contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de leasing financiar prin adresa nr. x din 3 iunie 2013 transmisă pârâtei, solicitând părţii cocontractante exprimarea unui punct de vedere în acest sens. Prin aceeaşi adresă, finanţatorul a comunicat utilizatorului că analizează posibilitatea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 decembrie 2011 ca urmare a nerespectării termenului de livrare a bunului de către S.C. B. S.R.L.. Răspunsul pârâtei a fost oferit prin adresa nr. x din 9 iulie 2013 în conţinutul căreia utilizatorul şi-a exprimat acordul privind desfiinţarea pe cale amiabilă atât a contractului de vânzare-cumpărare, cât şi a contractului de leasing, solicitând transmiterea draft-ului documentelor.

Nici formularea de către pârâtă a unei cereri în justiţie având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare (dosar nr. x/2014 introdus la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă) nu poate fi calificată drept o atitudine culpabilă a pârâtei cât timp, prin adresa nr. x din 8 august 2013, societatea reclamantă a comunicat utilizatorului că încetarea contractului de leasing şi a contractului de vânzare-cumpărare se poate realiza numai în condiţiile în care Aeroportul Cluj va achita către A. suma de 242.450 Euro + TVA până la data de 19 aprilie 2013, urmând ca suma de 93.250 Euro + TVA să fie recuperată de Aeroportul Cluj direct de la S.C. B. S.R.L.

Prin Decizia nr. 600 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare, a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. S.A.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel reţine:

În ce priveşte o pretinsă intrare în autoritate de lucru judecat a considerentelor sentinţei apelate, afirmată de intimata-pârâtă în recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 2135 din 14 decembrie 2015, Curtea constată că cererea de apel a vizat, integral, dezlegările primei instanţe, atât în ce priveşte situaţia de fapt, afirmându-se că probatoriul administrat cauzei a fost greşit interpretat, cât şi în ce priveşte aplicarea normelor de drept material, apreciind apelanta că interpretarea dispoziţiilor art. 1553 C. civ. este greşită pentru că lasă fără aplicare convenţia părţilor. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru a se considera că anumite dezlegări, în fapt sau în drept, ale primei instanţe s-ar opune, ca efect al neformulării criticilor, instanţei de apel.

Sub aspectul situaţiei de fapt, Curtea de Apel a reţinut că utilizatorul nu doreşte "continuarea contractului", în sensul că nu se consideră obligat să plătească ratele de leasing, invocând neexecutarea cocontractantului său (neprocurarea folosinţei). Contra-argumentul finanţatorului este acela că nu este vorba de o neexecutare care să-i fie lui însuşi imputabilă şi, în consecinţă, nu există niciun motiv temeinic care să excludă culpa contractuală şi că, în plus, s-a agreat o clauză contractuală care exclude verificarea motivelor, temeinice sau nu, care ar sta la baza deciziei utilizatorului de a nu continua contractul.

Spre deosebire de vechiul C. civ., actuala reglementare recunoaşte şi "rezoluţiunea de plin drept", înţeleasă ca desfiinţare a contractului fără a i se permite creditorului obligaţiei neexecutate să opteze între continuarea contractului şi rezoluţiune şi, corelativ, fără a i se permite debitorului obligaţiei neexecutate să afirme şi să probeze cauze exoneratoare de răspundere.

Potrivit art. 1550 C. civ., rezoluţiunea poate fi de trei feluri: judiciară, formă de drept comun, care intervine în baza unei hotărâri judecătoreşti; prin declaraţie unilaterală, formă de drept comun, care presupune manifestarea de voinţă a creditorului în sensul aneantizării contractului şi, suplimentar, o formă distinctă şi excepţională, rezoluţiunea de plin drept, care intervine automat, prin simplul fapt al neexecutării.

În speţă, părţile nu au inserat în contract nicio clauză care ar permite părţilor să considere contractul rezoluţionat "de plin drept" în cazul în care o anumită obligaţie nu a fost executată într-un anumit termen, apreciat ca esenţial; de asemenea, nu se identifică vreo situaţie anume prevăzută de lege şi care să permită o rezoluţiune de plin drept. Rezoluţiunea afirmată de reclamanta-finanţator impunea, în mod obligatoriu, precizarea culpei contractuale (sau, într-o formulare mai generală, probarea neexecutării fără justificare a obligaţiilor).

Obligaţia afirmată ca neexecutată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5.1 Contract.

Dispoziţiile art. 5.1 alin. (1) - (3) Contract sunt în sensul următor:

"Avansul, taxa de administrare şi taxa logistică. La semnarea CLF (contractul de leasing financiar) Finanţatorul va emite factura pentru plata avansului, a taxei de administrare şi a taxei logistice prevăzute în CLF pe care Utilizatorul este obligat să le achite în termen de 10 zile calendaristice de la data semnării prezentului contract. În cazul în care factura pentru plata avansului, a taxei de administrare şi a taxei logistice nu este achitată în termenul de mai sus, Finanţatorul este îndreptăţit să storneze această factură fără însă a anula CLF. Taxa de administrare este nerambursabilă şi independentă de intrarea în vigoare a CLF.

În cazul în care, după plata avansului, a taxei de administrare şi a taxei logistice şi până la momentul efectuării livrării OL (obiectului leasingului), Utilizatorul refuză din orice motiv să continue derularea contractului de leasing, Finanţatorul are dreptul de a reţine/solicita de la Utilizator orice sume achitate de către Finanţator pentru începerea derulării operaţiunii de leasing (inclusiv, dar fără a se limita la avansul plătit furnizorului OL, orice alte sume achitate furnizorului OL sau altor persoane în legătură cu CLF şi/sau OL etc.).

În cazul în care, după plata avansului, a taxei de administrare şi a taxei logistice şi până la momentul efectuării livrării OL, Utilizatorul refuză din orice motiv să continue derularea contractului de leasing, dar Utilizatorul recuperează pentru Finanţator toate sumele achitate de acesta din urmă pentru începerea derulării operaţiunii de leasing (inclusiv, dar fără a se limita la avansul plătit către furnizorul OL, Finanţatorul va returna Utilizatorului avansul încasat de la acesta, din care va reţine însă o penalitate de 10% din preţul de achiziţie menţionat în CLF.".

Acordul părţilor distinge între "contractul de leasing" (CLF) şi "operaţiunea de leasing".

Contractul de leasing este preluat din sistemul de drept anglo-saxon, iar în common-law nu se face deosebire între contractul de leasing şi operaţiunea de leasing, din considerentul că importanţa practică a distincţiei este redusă. Abordarea legislativă din common-law a leasingului este una predominant pragmatică şi priveşte operaţiunea în special din punctul de vedere al efectelor sale. Aceeaşi abordare pragmatică a leasingului este semnalată şi în Convenţia UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţional, care în art. 1 se referă la "tranzacţia de leasing".

Nu aceeaşi este situaţia în dreptul continental şi de aceea, pentru a permite corecta înţelegere a raportului juridic, se acceptă că operaţiunile de leasing dau naştere unui grup de contracte în dependenţă unilaterală şi cu structură complexă, dintre care contractul principal este, de regulă, contractul de leasing, pentru că personajul central care declanşează întreaga operaţiune este utilizatorul, în momentul în care se adresează finanţatorului cu propunerea de încheiere a contractului de leasing; drepturile şi obligaţiile generate în consecinţa iniţiativei utilizatorului (prevăzute de contractul de vânzare şi de contractul de asigurare) se află în strânsă interdependenţă şi numai o abordare a lor ca întreg este de natură să conducă la soluţii conforme cu scopul încheierii contractului.

În prezenta cauză, având în vedere clauza contractuală ce întemeiază cererea de chemare în judecată, contractul principal se impune a fi considerat contractul de vânzare, pentru că se pun în discuţie comportamente contractuale ale Utilizatorului şi Finanţatorului "până la momentul efectuării livrării OL", adică într-o etapă a operaţiunii de leasing în care obligaţiile vânzătorului-furnizor, asumate prin contractul de vânzare, sunt considerate executate. Cu alte cuvinte, clauza contractuală exclude neexecutarea obligaţiei de livrare, nescadentă la momentul la care Utilizatorul ar refuza "din orice motiv să continue derularea contractului de leasing", rezumându-se la recunoaşterea eventualităţii ca Utilizatorul să decidă, păstrând opţiunea de cumpărare în raport cu vânzătorul, ca sumele reprezentând preţul să fie achitate de el însuşi ori prin implicarea unui alt finanţator - societate de leasing. Renunţarea Utilizatorului la finanţarea iniţial agreată conduce, în mod firesc, la repunerea Furnizorului, exclus din operaţiunea de vânzare, în situaţia anterioară (părţile acceptând şi obligaţia Utilizatorului de a despăgubi Finanţatorul - penalitatea, limitată la 10% din preţul de achiziţie dacă Utilizatorul obţine restituirea sumelor achitate de Finanţator Vânzătorului).

Sintagma "din orice motiv" nu se referă la motive care ar privi orice alt raport contractual al operaţiunii, altul decât raportul Utilizator-Finanţator: Finanţatorul obţine acordul Utilizatorului ca, inclusiv în situaţia în care denunţarea contractului ar fi motivată prin propriul comportament neconform, să-i fie restituite toate sumele avansate în considerarea acordului iniţial şi, suplimentar, daune-interese precuantificate la 10% din preţul de achiziţie.

Chiar dacă ar fi discutabilă valabilitatea unei clauze în care însăşi partea în culpă contractuală ar fi despăgubită pentru necontinuarea contractului, o astfel de analiză este indiferentă în prezenta cauză, pentru că nu se pune în discuţie neexecutarea vreunei obligaţii a Finanţatorului. Obligaţia de asigurare a folosinţei bunului pe toată durata derulării contractului, opusă de către Utilizator în argumentarea excepţiei de neexecutare, nu există la momentul avut în vedere de clauza contractuală, pentru că prin ipoteză, la acel moment, folosinţa aparţinea, conform contractului, unui terţ - vânzătorul (sau, în formularea clauzei în discuţie, operaţiunea de leasing nu începuse să se deruleze). Prin urmare, nu este necesar a se stabili dacă ulterior livrării (conform contractului) obligaţia de asigurare a folosinţei ar reveni vânzătorului (astfel cum a pretins reclamanta) sau finanţatorului (astfel cum a pretins pârâta).

Reglementarea unei clauze care permite denunţarea unilaterală a contractului în favoarea Utilizatorului (dar condiţionat de despăgubirea Finanţatorului), nu are legătură cu rezoluţiunea/rezilierea, pentru că în acest ultim caz temeiul desfiinţării contractului nu îl reprezintă voinţa uneia dintre părţi, ci neexecutarea (care lipseşte de cauză obligaţia corelativă); cât timp există o cauză care justifică neexecutarea (şi nici nu există o clauză care să susţină rezoluţiunea de plin drept), rezoluţiunea şi rezilierea nu mai sunt posibile.

Dovada caracterului nejustificat al neexecutării nu trebuie să fie făcută de creditor, indiferent că s-ar discuta rezoluţiunea/rezilierea judiciară ori cea unilaterală (pactele comisorii care permit creditorului să afirme rezoluţiunea înainte de pronunţarea instanţei).

În speţă, Curtea de Apel a apreciat discutabilă punerea în discuţie a opţiunii creditorului obligaţiei neexecutate în sensul rezoluţionării unui contract în condiţiile în care ar fi operat anterior desfiinţarea contractului prin dezicerea de acelaşi contract a debitorului. Obligaţia de plată a despăgubirii este condiţionată de încetarea contractului (prin denunţare unilaterală) şi ca atare nu poate întemeia, ea însăşi, o nouă încetare. În realitate, ceea ce ar fi trebuit să deducă judecăţii societatea de leasing era încetarea operaţiunii de leasing, nicidecum rezumându-se la contractul de leasing şi formulând astfel o acţiune susţinută prin argumente care contrazic însăşi "pretenţia". desfiinţarea contractului. Clauza contractuală care a întemeiat cererea de chemare în judecată nu numai că este prevăzută în favoarea Utilizatorului (şi nu a Finanţatorului, pentru că daunele-interese, indiferent de cuantumul acestora, sunt precedate de exercitarea dreptului recunoscut Utilizatorului), ci şi limitează existenţa acestui drept, stabilind că poate fi exercitat "până la livrare".

Refuzul de plată a despăgubirii, prestabilite contractual în cazul în care Utilizatorul ar fi uzat de dreptul de denunţare unilaterală prevăzut contractual (art. 5.1), este justificat, pentru simplul motiv că situaţia premisă nu există şi nici nu mai poate exista, termenul de executare a obligaţiei de livrare fiind împlinit. Litigiul nu a pus în discuţie comportamente contractuale anterioare împlinirii termenului de livrare (150 de zile de la plata avansului - 27 decembrie 2011, adică până la data de 25 februarie 2012), ci conduite ale pârâtei ulterioare acestei date şi determinate tocmai de neexecutarea în termen a obligaţiei de livrare (acţionarea în instanţă a furnizorului, solicitarea restituirii sumei avansate Finanţatorului şi pe care acesta, la rândul lui, a plătit-o vânzătorului).

Interpretarea în sensul celor de mai sus a clauzei de dezicere este susţinută şi de norma supletivă.

Potrivit art. 1277 C. civ., "Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă.". Per a contrario, contractele încheiate pe durată determinată nu pot fi denunţate unilateral, afară dacă părţile ar conveni astfel.

În cazul în care se agreează posibilitatea denunţării unilaterale (cu despăgubiri), fără a se preciza suplimentar clauza contractuală, se aplică dispoziţiile art. 1276 C. civ.

Clauza contractuală permite Utilizatorului să se răzgândească după realizarea acordului de voinţe cu Finanţatorul, însă numai până la începerea derulării operaţiunii de leasing. "Executarea contractului", în sensul art. 1276 alin. (1) C. civ., nu înseamnă executarea unor prestaţii în temeiul contractului de leasing, ci executarea operaţiunii de leasing care, în speţă, trebuie considerat a fi generată de achiziţia publică, deci de contractul de vânzare. Contractul de vânzare este considerat a nu fi fost "pus în executare" în sensul textului legii la momentul la care s-ar exercita dreptul de dezicere al Utilizatorului, la acel moment fiind scadentă exclusiv obligaţia de plată a avansului. Contractul de vânzare nu este un contract cu executare succesivă în sensul art. 1276 alin. (2) C. civ. şi de aceea nu s-a indicat, în cuprinsul clauzei contractuale, respectarea unui termen de preaviz. Momentul la care trebuie considerat contractul ca fiind "început" este dat de termenul stabilit pentru executarea obligaţiei principale de livrare. Odată depăşit acest moment, neexecutarea va determina refuzul executării propriei obligaţii ca urmare a culpei cocontractantului, neexistând nicio logică pentru ca un creditor al obligaţiei neexecutate să opteze pentru exercitarea dreptului de dezicere plătind despăgubiri cocontractantului său în culpă şi nu pentru exercitarea dreptului de a rezoluţiona contractul fiind despăgubit de către cocontractantul său.

Este evident că neexecutarea conformă a contractului de vânzare, componentă esenţială a operaţiunii de leasing, ridică probleme majore în executarea celorlalte contracte din grup şi de aceea este absurd a i se reproşa unei părţi că nu doreşte să continue, în aceleaşi condiţii, raporturile contractuale iniţial agreate.

Modalitatea de suportare a prejudiciului din neexecutare, în raport de culpa ce ar reveni Utilizatorului, care a propus vânzătorul, dar şi de culpa ce ar reveni Finanţatorului, ca parte principală în contractul de vânzare, nu poate fi însă precizată în acest litigiu, faţă de greşita înţelegere a raportului juridic de către reclamantă şi formularea, pe cale de consecinţă, a unei acţiuni fără legătură cu dreptul de dezicere recunoscut contractual.

Valabilitatea pactului comisoriu care se referă la "orice alte obligaţii" nu se impune a fi verificată, pentru că nu poate fi vorba de o neexecutare, culpabilă sau nu, a unei obligaţii inexistente (obligaţia de despăgubire în consecinţa dreptului de dezicere de care nu s-a uzat) şi, în consecinţă, nici de modalitatea în care părţile ar fi apreciat convenţional asupra efectelor denunţării contractului de către creditorul obligaţiei neexecutate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A. S.A. solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În motivare, recurenta a susţinut că decizia atacată este nemotivată, contradictorii şi cuprinde argumente străine de natura pricinii, în sensul dispoziţiilor art. 488 9ct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a înţeles în mod greşit modul de derulare al unei operaţiuni de leasing şi nu a analizat apărările sale şi dispoziţiile contractuale şi legale invocate care conduceau la concluzia lipsei oricărei răspunderi din partea societăţii de leasing, în calitate de finanţator, pentru nelivrarea bunului, lipsind-o de efectivitatea dreptului la un proces echitabil. În egală măsură se apreciază că nu au fost analizate condiţiile rezilierii contractului de leasing, indiferent de modalitatea în care aceasta ar fi intervenit.

În continuare, recurenta a evidenţiat pasaje din considerentele deciziei, considerate a fi contradictorii sau străine de natura pricinii, concluzionând că nu au fost respectate exigenţele motivării potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Totodată, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor clare din contract (art. 5.1 alin. (2) şi a dispoziţiilor de drept material cuprinse în art. 1266, 1270, 1276, 1277 şi 1556 C. civ. şi art. 1 alin. 1, art. 12 şi 14 din O.G. nr. 51/1997, cu consecinţa schimbării întru totul a drepturilor şi obligaţiilor părţilor din contractul de leasing şi greşita apreciere a conduitei şi răspunderii părţilor.

Prin întâmpinarea depusă la data de 6 iulie 2018, intimata RA Aeroportul International Avram Iancu Cluj a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu prioritate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art, 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşadar, instanţa trebuie să arate obligatoriu fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele care au fost administrate, cu menţionarea motivelor pentru care unele au fost reţinute, iar altele înlăturate, excepţiile invocate şi soluţionarea acestora, normele juridice aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

În cauză, se reţine că, deşi decizia atacată cuprinde, pe mai multe pagini, argumentele ce ar fi stat la baza pronunţării soluţiei, silogismul instanţei este dificil de urmărit chiar şi după aprofundarea actelor dosarului şi a legislaţiei speciale în materie, transpunerea la datele speţei a cadrului general teoretic referitor la contractul de leasing nefiind clară şi de natură a asigura controlul specific căii extraordinare de atac a recursului.

O astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză. Cât timp aceste cerinţe nu sunt satisfăcute, instanţa de control judiciar apreciază justificate criticile recurentei - reclamante referitoare la calitatea motivării deciziei atacate.

Prin urmare, având în vedere că sunt fondate criticile recurentei-pârâte care atrag incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa casării integrale a hotărârii, în cauză nu se mai impune analizarea celorlalte argumente şi critici invocate de către recurentă.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei nr. 600/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata RA Aeroportul International Avram Iancu Cluj.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - MM