Assignee upheld: bank liable for eviction after unpublicised assignment rescinded; damages awarded.

Asupra recursului de faţă;

A.Obiectul cererii introductive.

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2016 la data de 8 septembrie 2016, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună:

- rezoluţiunea contractului de cesiune a creanţei rezultate din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2005, încheiat între reclamantă şi S.C. C. Romania S.A. - contract de cesiune nr. x din 6 septembrie 2013 şi contract de cesiune nr. x septembrie 2013;

- obligarea pârâtei la plata daunelor interese materiale în cuantum total de 126.808,62 RON, constând în cheltuieli cu:

a) încheierea contractului de cesiune în forma notarială având numărul 2463 din 13 septembrie 2013 în cuantum de 4450 RON;

b) înscrierea contractului de cesiune la AEGMR în cuantum de 400 RON;

c) onorariile avocaţiale, în cuantum de 21.462,48 RON;

d) primele de asigurare pentru imobilul aparţinând D. S.R.L., în cuantum de 1472,41 RON;

e) diferenţa de curs valutar dintre valoarea preţului cesiunii plătit la data de 6 septembrie 2013 şi valoarea sumei restituite la data de 8 iulie 2014, în cuantum de 14.218,37 RON;

f) dobânda legală datorată de la data încheierii contractului de cesiune sub semnătură privată până la data de 8 iulie 2014 - data restituirii efective a preţului de pârâtă, în cuantum de 84.805,36 RON.

S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 527 din 17 martie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin reprezentant legal E., în calitate de administrator, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în calitate de continuatoare a personalităţii juridice a S.C. C. Romania S.A., şi, pe cale de consecinţă: s-a dispus rezoluţiunea Contractului de cesiune de creanţă nr. x şi a Contractului de cesiune de creanţă nr. x autentificat prin încheierea de autentificare nr. x din 13 septembrie 2013 emisă de notar public F. din cadrul Societăţii Profesionale Notariale "F., G., H., I., J.", contracte încheiate de S.C. C. Romania S.A., în calitate de cedent şi S.C. A. S.R.L., în calitate de cesionar.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A., în calitate de continuatoare a personalităţii juridice a S.C. C. Romania S.A., să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L., cu titlu de daune interese următoarele sume: 4.450 RON reprezentând cheltuieli notariale; 400 RON reprezentând înscriere cesiune la AEGMR; 12.792,5 RON reprezentând onorarii avocaţiale; 1.472,41 RON reprezentând primele de asigurare ale imobilului; 14.218,37 RON reprezentând diferenţă de curs valutar; 84.212,03 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă perioadei 10 septembrie 2013 - 7 iulie 2014.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 8.669,98 RON reprezentând onorariu avocaţial, precum şi la plata sumei de 593,33 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă perioadei 8 - 9 septembrie 2013.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 17.058,23 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Pentru a hotărî astfel, cu titlu prealabil, prima instanţă a reţinut că societatea C. Romania S.A. a fuzionat prin absorbţie cu B. S.A. conform Încheierii civile nr. 3267 din 25 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, astfel că, urmare a fuziunii, toate drepturile şi obligaţiile încheiate de societatea absorbită s-au transferat societăţii absorbante.

4. La data de 6 septembrie 2013 s-a încheiat, sub semnătură privată, contractul de cesiune de creanţă prin care S.C. C. Romania S.A. ceda către S.C. A. S.R.L., cu titlu oneros, în mod irevocabil şi necondiţionat creanţa rezultată din convenţia de credit nr. x din 21 decembrie 2005 încheiată cu S.C. D. S.R.L. în valoare de 195.148 Euro, cu toate accesoriile şi garanţiile acesteia, preţul cesiunii fiind de 194.000 Euro. Prin art. 4.2.1. lit. e) din acest contract cedentul declara că este titularul creanţei cesionate, că nu a mai cedat aceste drepturi altor persoane fizice sau juridice şi că se obligă să nu întreprindă nimic care să împiedice pe cesionar în realizarea drepturilor sale. Preţul cesiunii a fost achitat la aceeaşi dată de către cesionar, la cursul euro de la data încheierii contractului.

5. La data de 13 septembrie 2013 contractul de cesiune de creanţă menţionat anterior a fost autentificat cu Încheierea nr. 2463 din 13 septembrie 2013 emisă de BNP F., G., H., I., J., din Bucureşti.

6. Prin Sentinţa civilă nr. 201/F/2014 pronunţată de Tribunalul Hunedoara la data de 26 februarie 2014 în dosarul nr. x/2012/a2, în procedura insolvenţei societăţii D. S.R.L., s-a admis cererea creditoarei K. formulată în contradictoriu şi cu creditoarele S.C. C. Romania S.A şi S.C. A. S.R.L. şi s-a dispus radierea creditoarei A. S.R.L. din tabelul de creanţe al debitoarei S.C. D. S.R.L., cu creanţa de 819.905,24 RON şi înscrierea creditoarei K. cu creanţa în sumă de 180.954,59 Euro şi accesorii, echivalent în RON la data plăţii, sub condiţia depunerii acestei sume în contul societăţii C. Romania S.A.

7. În cuprinsul sentinţei s-a reţinut că la data de 9 septembrie 2013 doamna K. a efectuat o plată în contul societăţii C. Romania S.A., pentru debitoarea S.C. D. S.R.L., în valoare de 194.000 Euro, iar plata a fost acceptată de către bancă la data de 10 septembrie 2013 şi executată la data de 12 septembrie 2013. Din corespondenţa purtată de părţi, nu rezulta că C. ar fi notificat pe K. despre refuzul plăţii. A considerat judecătorul sindic că restituirea sumei de 194.000 Euro la data de 12 septembrie 2013 către K. era nelegală, de vreme ce creanţa fusese stinsă prin plata operată la data de 10 septembrie 2013. S-a mai arătat că cesiunea către A. S.R.L. nu s-a produs la data de 6 septembrie 2013, ci la data de 13 septembrie 2013, când s-a încheiat contractul în formă autentică, astfel că cesiunea s-a încheiat ulterior plăţii creanţei de către K. A arătat judecătorul sindic că la data de 10 septembrie 2013 creanţa a fost stinsă ca efect al subrogaţiei de drept, astfel că banca nu mai putea cesiona unui alt creditor, cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice.

8. Recursul promovat împotriva Sentinţei civile nr. 201/F/2014 a fost respins prin Decizia civilă nr. 334/2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 30 iunie 2014. Prin această decizie s-au analizat efectele celor două mijloace de transmitere a obligaţiilor, arătând instanţa de control judiciar că "actul de cesiune încheiat la data de 6 septembrie 2013, între S.C. C. Romania S.A., în calitate de cedent, şi S.C. A. S.R.L.,în calitate de cesionar nu a determinat imposibilitatea invocării subrogaţiei legale". În esenţă, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că, faţă de terţi, dreptul izvorât din cesiunea de creanţă nu este opozabil până la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate a cesiunii, iar astfel de formalităţi nu fuseseră realizate până în momentul plăţii de către doamna K., respectiv înscrierea cesiunii la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare sau în cartea funciară. S-a reţinut că "în lipsa îndeplinirii formalităţilor de publicitate menţionate, plata prin subrogaţia care a fost efectuată în temeiul legii, în conformitate cu prevederile art. 1596 alin. (1) pct. a noul C. civ., fără necesitatea exprimării vreunui consimţământ din partea deţinătorului creanţei, a avut drept efect, aşa cum s-a reţinut şi de către judecătorul sindic, transmiterea creanţei în favoarea creditoarei K., la data de 9 septembrie 2013. Restituirea nejustificată a sumei depuse de această creditoare în contul indicat de instituţia bancară nu poate fi apreciată ca o lipsă a subrogaţiei legale, consemnarea ulterioară la dispoziţia băncii a acestei sume acoperind condiţia de valabilitate."

9. În dosarul nr. x/2012/a2 al Tribunalului Hunedoara s-a statuat cu privire la opozabilitatea cesiunii de creanţă încheiate între S.C. C. Romania S.A. şi S.C. A. S.R.L. şi din această perspectivă s-a stabilit că cesiunea este lipsită de efecte juridice. Nu s-a reţinut susţinerea pârâtei că cesiunea de creanţă, ca şi contract încheiat între părţi, a rămas fără obiect sau nu ar fi produs efecte juridice între acestea, atâta vreme cât părţile nu au convenit rezoluţiunea sa în mod amiabil, conform art. 1169 C. civ., privind libertatea de a contracta, raportat la art. 1550 alin. (2) C. civ. şi nici nu au utilizat pactul comisoriu de ultim grad inserat în cuprinsul contractului de cesiune în art. 5.2 (contractul de cesiune sub semnătură privată din 6 septembrie 2013). Contractul de cesiune reprezintă o convenţie prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1566 alin. (1) C. civ. Conform art. 1573 alin. (1) C. civ. "creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului". Faţă de terţi, cesiunea produce efecte aşa cum s-a statuat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2012/a2, prin înscrierea într-un registru public (în cazul debitorului şi prin acceptare sau notificare scrisă conform art. 1578 alin. (1) C. civ.).

10. Prima instanţă nu a putut reţine nici susţinerea pârâtei privitoare la nulitatea absolută a contractului de cesiune din 13 septembrie 2013 întrucât cesiunea nu mai poate produce efecte pe motiv că a fost stinsă creanţa pe calea subrogaţiei legale. Nulitatea reprezintă sancţiunea care intervine în cazul actului juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă (art. 1246 alin. (1) C. civ.), iar nulitatea absolută intervine atunci când se încalcă dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general (art. 1247 alin. (1) C. civ.). Faptul că la data de 13 septembrie 2013 nu ar mai fi existat creanţa în patrimoniul cedentului nu reprezintă o condiţie de valabilitate de interes general, pe de o parte, iar pe de altă parte, convenţia de înstrăinare a bunului altuia poate fi valabilă în condiţiile art. 1683 C. civ., ţinând seama de faptul că, potrivit art. 1567 alin. (2) C. civ., dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare.

11. S-a mai reţinut că între părţi convenţia de cesiune încheiată la data de 6 septembrie 2013 a produs pe deplin efectele sale specifice, încheierea în formă autentică nefiind o condiţie ad valididatem a contractului de cesiune de creanţă. Raportat şi la faptul că pârâta a arătat că încheierea contractului în formă autentică s-a efectuat la solicitarea societăţii cesionare, în condiţiile în care pentru opozabilitatea faţă de terţi a acestui contract era necesară înscrierea în cartea funciară (fiind şi garanţii asupra unor imobile), prima instanţă a reţinut că nu se poate vorbi de existenţa a două contracte de cesiune distincte şi nici modificatoare, forma autentică a contractului de cesiune reprezentând formalitatea necesară cesionarului pentru a face opozabilă terţilor convenţia. În contractul de cesiune autentificat se arată expres că preţul cesiunii a fost primit de către cedent la data de 6 septembrie 2013 şi nu se indică în cuprinsul acestuia că s-ar modifica clauze din convenţia părţilor din data de 6 septembrie 2013.

12. Prima instanţă a tratat cele două contracte ca fiind expresia unei singure voinţe a părţilor, acestea având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică. Din cuprinsul art. 1585 şi art. 1586 C. civ., prima instanţă a reţinut că cedentul are obligaţia de garanţie faţă de cesionar (în cazul cesiunii cu titlu oneros), respectiv de a garanta existenţa creanţei în raport cu data cesiunii şi totodată, obligaţia de a răspunde pentru evicţiune atunci când prin fapta sa proprie, singură sau concurentă cu fapta altei persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu o poate face opozabilă terţilor.

13. În speţă, la data de 6 septembrie 2013 creanţa cesionată de pârâtă exista în patrimoniul societăţii bancare, creanţă care s-a stins urmare a subrogării legale prin plata primită de la doamna K. la data de 9 septembrie 2013, după cum reiese din cuprinsul Deciziei civile nr. 334/2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 30 iunie 2014.

14. S-a reţinut că, după cum reiese din adresa aflată la dosar, pârâta, la început, a purtat negocieri pentru cesiune mai întâi cu reclamanta S.C. A. S.R.L., la data de 10 iulie 2013, iar conform susţinerilor pârâtei, din data de 30 iulie 2013 şi cu doamna K. Pârâta a recunoscut chiar că aceste negocieri cu reclamanta erau avansate. A reieşit din corespondenţa depusă la filele x că în perioada august- septembrie 2013 erau comunicate diferite înscrisuri, se stabilea preţul cesiunii, fiind transmisă schiţa contractului de cesiune la data de 4 septembrie 2013.

Nu are relevanţă în cauză şi nu îi este opozabil reclamantei, în opinia primei instanţe, în ce modalitate a negociat pârâta cu doamna K. cesiunea de creanţă, atâta vreme cât din corespondenţa depusă la dosar reiese că pârâta nu a informat în mod util şi ferm faptul că întrerupe negocierile cu doamna K. şi urmează a încheia contractul de cesiune cu reclamanta. S-a constatat că numai la data de 10 septembrie 2013, după ce fusese efectuată plata creanţei de către doamna K., s-a comunicat, de reprezentanţii pârâtei, doamnei K. faptul că ar fi cesionat creanţa la data de 6 septembrie 2013 .

Or, în condiţiile în care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că pârâta a acceptat plata la data de 10 septembrie 2013, iar restituirea din data de 12 septembrie 2013 era nelegală, fără a putea opri intervenirea subrogaţiei legale, prima instanţă a reţinut că se poate antrena răspunderea pârâtei cedente pentru evicţiune, conform art. 1586 C. civ. Astfel, pârâta prin fapta sa de a negocia în acelaşi timp atât cu reclamanta, cât şi cu doamna K., într-un mod neglijent, după cum reiese din înscrisurile aflate la dosar, a produs prin fapta sa, coroborată cu cea a doamnei K., imposibilitatea ca reclamanta cesionară să dobândească creanţa în patrimoniul său şi să o facă opozabilă terţilor.

S-a constatat că prin contractul de cesiune din 6 septembrie 2013, cesionarul avea obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate în AEGRM în termen de 15 zile calendaristice de la data la care cesiunea a devenit efectivă, conform art. 4.1.1 iv din contractul de cesiune din data de 6 septembrie 2013 (cesiunea fiind efectivă odată cu plata preţului după cum rezultă din art. 6 din acelaşi contract). Prin urmare, nu s-a putut reţine vreo culpă a reclamantei privind neefectuarea publicităţii la AEGRM mai devreme de 10 septembrie 2013, iar prin acceptarea de către pârâtă a plăţii efectuate de doamna K. la data de 9 septembrie 2013, pârâta a creat premisele imposibilităţii de transfer a creanţei în patrimoniul reclamantei cesionare şi ineficacitatea opozabilităţii cesiunii încheiate în formă autentică la data de 13 septembrie 2013.

15. Prima instanţă nu a putut reţine existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere a pârâtei, respectiv fapta terţului, în sensul art. 1352 C. civ., în condiţiile în care plata efectuată de K., cu care pârâta purta negocieri pentru vânzarea creanţei, nu poate fi calificată ca un caz fortuit, respectiv un eveniment care nu putea fi prevăzut şi nici împiedicat de către pârâtă. Pârâta putea prevedea că doamna K. avea posibilitatea de a pune la dispoziţia sa preţul creanţei, atâta vreme cât nu a existat din partea nici unuia dintre negociatori vreo renunţare expresă la eventuala încheiere a contractului. Din înscrisurile depuse la dosar, nu există nici o poziţie fermă din partea pârâtei că, anterior încheierii contractului de cesiune de creanţă din data de 6 septembrie 2013, a adus la cunoştinţa doamnei K. că a finalizat negocierile cu aceasta şi că nu mai doreşte să încheie contractul de vânzare al creanţei cu aceasta.

16. În ceea ce priveşte întinderea răspunderii pârâtei şi modalitatea în care aceasta este aplicabilă, s-a reţinut că, potrivit art. 1549 alin. (1) C. civ. "dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune interese, dacă i se cuvin".

17. S-a constatat că, în mod întemeiat, a solicitat reclamanta desfiinţarea contractului de cesiune de creanţă prin rezoluţiune, atâta vreme cât pârâta cedentă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite în patrimoniul societăţii cesionare creanţa, având în vedere efectul inopozabilităţii cesiunii stabilite prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2012/a2, raportat la subrogarea legală intervenită prin plata creanţei efectuate de un terţ cu care pârâta negocia transmiterea aceleaşi creanţe. Rezoluţiunea contractului de cesiune intervine ca urmare a faptei pârâtei de a accepta plata efectuată de un terţ, faptă care a condus la imposibilitatea executării contractului de cesiune încheiat de reclamantă cu pârâtă. În condiţiile în care reclamanta a plătit preţul cesiunii, dar prin fapta culpabilă a pârâtei, nu s-a mai transmis creanţa în patrimoniul reclamantei, aceasta din urmă fiind îndreptăţită a solicita rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă din data de 6 septembrie 2013, autentificat la data de 13 septembrie 2013, astfel că în temeiul art. 1550 alin. (1) şi art. 1549 alin. (1) C. civ. prima instanţă a pronunţat rezoluţiunea la cererea reclamantei, astfel cum a solicitat prin primul capăt de cerere.

18. În ceea ce priveşte modalitatea de repunere în situaţia anterioară urmare a desfiinţării contractului, prima instanţă a reţinut că, la data de 8 iulie 2014, pârâta a restituit suma de 194.000 Euro în această valută, reprezentând preţul cesiunii stabilit prin contractul de cesiune. Cu toate că s-a restituit această sumă, reclamanta a solicitat ca pârâta să îi plătească şi daunele interese aferente evicţiunii sale, respectiv toate cheltuielile produse de încheierea contractului, sens în care a notificat pârâta anterior formulării prezentei acţiuni, la data de 14 iulie 2014.

19. Conform art. 1586 alin. (2) C. civ. "... întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispoziţiilor art. 1585 alin. (4)", articol care la rândul său prevede că sunt aplicabile dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Art. 1585 alin. (4) C. civ. trimite la art. 1712 alin. (1) C. civ. din materia întinderii garanţiei la vânzare, articol care prevede că pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1710 (una dintre măsuri fiind rezoluţiunea vânzării), vânzătorul să fie obligat la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul. Prin urmare, art. 1712 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1586 alin. (2) C. civ. instituie obligaţia cedentului de a repara integral prejudiciul produs cesionarului ca urmare a rezoluţiunii contractului pentru încălcarea obligaţiei de apărare împotriva evicţiunii cesionarului.

20. Analizând daunele interese produse ca urmare a evingerii reclamantei cesionare prin fapta concurentă a pârâtei cu cea a unui terţ, prima instanţă a reţinut următoarele:

21. În vederea încheierii contractului de cesiune în formă autentică, după cum reiese din cuprinsul încheierii de autentificare, s-a achitat taxă de publicitate imobiliară de 240 RON, la data de 12 septembrie 2013 şi s-a perceput onorariul în sumă de 2.750 RON plus 660 RON TVA, achitat conform OP nr. x din 12 septembrie 2013 . Raportând factura fiscală nr. x din 12 septembrie 2013, aflată la fila x cu OP nr. x din 12 septembrie 2013, aflat la fila x, ordin de plată la care face referire încheierea de autentificare şi cu bonurile fiscale din data de 12 septembrie 2013 (în cuantum total de 1.040 RON - fila x) reiese că reclamanta a dovedit faptul că pentru autentificarea contractului de cesiune din data de 13 septembrie 2013 a plătit suma totală de 4.450 RON. Reclamanta este îndreptăţită la plata acestei sume în condiţiile în care ineficacitatea opozabilităţii contractului de cesiune încheiat în formă autentică se datorează faptei culpabile a pârâtei, faptă care a condus la desfiinţarea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.

22. Pentru îndeplinirea formalităţilor de publicitate a cesiunii de creanţă, reclamanta a plătit suma de 400 RON pentru înscrierea cesiunii la Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare, după cum reiese din înscrisul aflat la fila x (factura nr. x din 19 septembrie 2013), obligaţie pe care şi-o asumase prin contractul de cesiune de creanţă din 6 septembrie 2013 a o îndeplini în termen de 15 zile calendaristice. Totodată, reclamanta a plătit pentru garanţia accesorie creanţei cesionate prima de asigurare în cuantum de 629 Euro, respectiv contravaloarea a 1.472,41 RON, plată care reprezintă un act de conservare cu privire la dreptul cedat, măsură pe care cesionarul avea dreptul a o lua conform art. 1575 alin. (2) C. civ. (potrivit căruia "cesionarul poate, în aceleaşi împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat"). Chiar dacă aceste plăţi au fost efectuate după ce pârâta primise plata creanţei de la un terţ, acestea au fost efectuate în perioada în care s-a purtat litigiul din dosarul nr. x/2012/a2 al Tribunalului Hunedoara, iar cesionarul avea cel puţin o speranţă legitimă cu privire la dreptul pretins în baza contractului de cesiune încheiat. Prima instanţă a reţinut că şi aceste sume se includ în noţiunea de daune-interese pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune, atâta vreme cât fără existenţa acestui contract, reclamanta nu ar fi avut nici un temei şi interes să facă asemenea plăţi.

23. În ceea ce priveşte onorariile avocaţiale în cuantum de 21.462,48 RON, reclamanta a arătat că se compun din onorariul în cuantum de 8.669,98 RON conform facturii fiscale din data de 3 octombrie 2013 emisă de SCA L., reprezentând servicii avocaţiale conform contractului de asistenţă juridică nr. x din 14 august 2013; din onorariul în cuantum de 4.200 RON conform facturilor fiscale emise de Cabinet Individual de Avocat M. şi din onorariul în cuantum de 8.592,5 RON conform facturilor fiscale emise de Cabinet Individual de Avocat N. A arătat reclamanta că aceste onorarii avocaţiale au fost generate de încheierea convenţiei privind cesiunea de creanţă şi de litigiul purtat în dosarul nr. x/2012/a2 al Tribunalului Hunedoara.

24. La modul general aceste cheltuieli constând în onorariile avocaţiale s-ar putea cuveni reclamantei numai în măsura în care ar fi fost generate şi ar avea legătură de cauzalitate cu imposibilitatea de a mai obţine creanţa, astfel că prima instanţă a analizat onorariile pe fiecare în parte şi a reţinut că este doar parţial justificată cererea reclamantei privind plata de daune interese din această perspectivă.

25. În ceea ce priveşte onorariul pentru SCA L., a reţinut că, potrivit contractului de asistenţă juridică nr. x din 14 august 2013, obiectul său consta nu doar în asistenţa juridică pentru preluarea creanţei de la creditorul majoritar C., ci şi în asistenţă juridică în procedura falimentului societăţii D. S.R.L., urmând ca toate activităţile desfăşurate de avocat şi timpul alocat fiecăreia să fie centralizate în rapoarte de activitate ce vor fi anexate facturilor trimise clientului, în speţă reclamantei . Or, factura fiscală din data de 3 octombrie 2013 menţionează cu titlu general "servicii avocaţiale", fără a fi însoţită de raportul de activitate aferent pentru a se stabili dacă aceste servicii aveau legătură cu cesiunea de creanţă din cauză. În concluzie, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 249 C. proc. civ. reclamanta nu a dovedit că această sumă reprezintă o sumă legată de încheierea şi executarea contractului de cesiune de creanţă.

26. Din contractul de asistenţă juridică nr. x din 3 martie 2014 încheiat de reclamantă cu Cabinetul de avocat M., reiese că obiectul său consta în acordarea de asistenţă juridică necesară derulării activităţii curente a clientului, cu un onorariu de 1.500 RON lunar, iar din contractul de asistenţă juridică nr. x din 17 octombrie 2013 încheiat de reclamantă cu Cabinetul de avocat N. reiese că obiectul său consta în consultanţă şi reprezentare pentru S.C. A. S.R.L., cu un onorariu de 400 Euro lunar. Luând în considerare declaraţia avocatului M. care a arătat că a asigurat reprezentarea juridică în litigiul care a făcut obiectul obiectului nr. x/2012 şi dosarele asociate în proporţie de 70%, facturile fiscale privind onorariile aferente lunilor martie 2014 - iunie 2014 coroborat cu faptul că litigiul în dosarul menţionat s-a derulat în perioada septembrie 2013 - iunie 2014, iar reclamanta a căzut în pretenţii, prima instanţă a constatat că suma de 4.200 RON (70% din suma de 6.000 RON) aferentă onorariului achitat avocatului M. reprezintă pentru reclamantă un prejudiciu legat de executarea contractului de cesiune de creanţă încheiat cu pârâta. Totodată, raportând declaraţia avocatului N., care a prestat toată activitatea juridică pentru rezolvarea situaţiei generate de conflictul privind cesiunea de creanţă, cu facturile fiscale aferente perioadei octombrie 2013 - februarie 2014 şi cu faptul că reclamanta a pierdut în litigiul din dosarul nr. x/2012/a2, prima instanţă a reţinut că suma de 8.592,5 RON aferentă onorariului achitat avocatului N. reprezintă pentru reclamantă un prejudiciu legat de executarea contractului de cesiune de creanţă încheiat cu pârâta. Cei doi avocaţi au prestat serviciile de asistenţă şi consiliere juridică în perioada desfăşurării litigiului din dosarul nr. x/2012/a2, litigiu pe care reclamanta l-a pierdut urmare a faptei culpabile a pârâtei de a primi plata creanţei unui terţ, deşi între timp intrase în raporturi contractuale cu reclamanta, astfel că solicitarea de a se i se plăti de către pârâtă cu titlu de daune interese suma de 12.792,5 RON este pe deplin întemeiată (4.200 RON plus 8.592,5 RON).

27. Repararea integrală a prejudiciului presupune ca repunerea în situaţia anterioară să fie totală, inclusiv cu privire la preţul plătit şi restituit. După cum se observă din cuprinsul contractului de cesiune autentificat la data de 13 septembrie 2013, preţul cesiunii de 194.000 Euro s-a achitat în RON la paritatea Euro - Leu convenit de părţi la cursul de 4,46 RON, respectiv suma de 866.269 RON. Restituirea preţului cesiunii de către pârâtă s-a efectuat la data de 8 iulie 2014 în euro, astfel că dacă reclamanta ar fi convertit suma primită la cursul BNR de la acea dată, 1 euro = 4,3902 RON ar fi obţinut suma de 851.698,8 RON, o sumă mai mică decât cea plătită de reclamantă cu diferenţa de 14.218,37 RON. În condiţiile în care părţile au convenit că preţul cesiunii este în euro şi la un anumit curs valutar, în condiţiile în care pe teritoriul României plăţile se fac în RON, pârâta nu putea obliga reclamanta să primească preţul cesiunii în euro, ci avea obligaţia să respecte înţelegerea la cursul euro/leu convenit de părţi. În consecinţă, prima instanţă a reţinut că diferenţa de 14.218,37 RON cu titlu de diferenţă curs valutar se cuvine reclamantei cu titlu de daune interese urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară.

28. În ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare calculată pentru suma plătită de 866.269 RON pentru perioada 8 septembrie 2013 - 7 iulie 2014 la valoarea sumei de 84.805,36 RON, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. (...)". S-a reţinut astfel că reclamanta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit, prejudiciu care cuprinde nu doar pierderea efectiv suferită, dar şi beneficiul de care aceasta este lipsit (art. 1531 alin. (1) şi (2) C. civ.). Prima instanţă a reţinut că pârâta este de drept pusă în întârziere, în condiţiile art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., potrivit căruia "de asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face". Or, în cauză, pârâta a făcut imposibilă executarea contractului de cesiune de creanţă din 6 septembrie 2013, în condiţiile în care, cu putere de lucru judecat, s-a reţinut că la data de 10 septembrie 2013 a primit plata efectuată de terţ, intervenind subrogarea legală. În consecinţă, pârâta a fost de drept pusă în întârziere în ceea ce priveşte obligaţiile sale contractuale din data de 10 septembrie 2013, aceasta datorând, conform art. 1535 alin. (1) C. civ., cu raportare la art. 1 alin. (3) şi alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, dobânda legală penalizatoare pentru perioada 10 septembrie 2013 - 7 iulie 2013, calculată la suma de 84.212,03 RON pentru preţul achitat de reclamantă în sumă de 866.269 RON. Prima instanţă nu a luat în considerare perioada 8 septembrie 2013 - 9 septembrie 2013 pentru calculul dobânzii legale, atâta vreme cât reclamanta nu a indicat care ar fi temeiul de fapt şi de drept pentru a se calcula dobânda de la data de 8 septembrie 2013, iar prin hotărârile din dosarul nr. x/2012/a2 s-a reţinut că pârâta a primit preţul de la doamna K. la data de 10 septembrie 2013.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

29. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată formulată de intimata - reclamantă A. S.R.L.; obligarea intimatei A. S.R.L., în temeiul art. 451 şi urm. C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (fond şi apel).

30. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat, precum şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac.

D. Hotărârea instanţei de apel.

31. Prin Decizia civilă nr. 650 din 7 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a - civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta B. S.A. cu sediul social în Cluj-Napoca, jud. Cluj, împotriva Sentinţei civile nr. 527, pronunţată la data de 17 martie 2017 în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

32. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

33. Prima instanţă a reţinut că la data de 6 septembrie 2013 între C. România S.A., în calitate de cedent şi reclamanta intimată A. S.R.L., în calitate de cesionar, s-a încheiat un contract de cesiune de creanţă sub semnătură privată prin care s-a transmis cu titlu oneros creanţa rezultată din convenţia de credit nr. 7 din 21 decembrie 2015 încheiată cu D. S.R.L.. Preţul cesiunii a fost de 194.000 Euro, iar prin art. 4.2.1 lit. e) din contract, banca a declarat că "este titularul creanţei cesionate şi că nu a mai cedat aceste drepturi altei persoane fizice sau juridice şi se obligă să nu întreprindă nimic care să împiedice pe cesionar în realizarea drepturilor sale.

34. Acest contract a fost autentificat la data de 13 septembrie 2013, prin încheierea nr. 2463 din 13 septembrie 2013 emisă de BNP "F., F., G., H., I., J.".

35. În acelaşi timp C. a purtat negocieri şi cu numita K. care a transmis la data de 5 august 2013 că este interesată de cesionarea creanţei. La data de 12 august 2013 dna K. a transmis C. o ofertă de preluare a creanţei, însă din punctul de vedere al apelantei aceasta fiind tardivă, neclară şi nesemnată şi nu în ultimul rând nu exprima suma ofertă drept preţ al cesiunii, nu putea constitui un angajament prin care să ofere exclusivitate către numita K. La data de 13 august 2013 printr-un e-mail, banca a semnalat carenţele ofertei primite anterior, punându-i-se în vedere să trimită o ofertă semnată, un preţ clar prin care să-şi asume plata integrală a preţului cel târziu până la data de 21 august 2013, situaţie în care oferta acesteia urma să fie analizată.

36. K. a revenit cu o nouă ofertă la 14 august 2013, care din nou nu exprima clar preţul, iar la data de 16 august 2013 C. a semnalat din nou aceste carenţe.

37. La data de 6 septembrie 2013 contractul de cesiune de creanţă a fost încheiat cu A. în două forme, respectiv un act sub semnătură privată înregistrat la C. sub nr. x din 6 septembrie 2013, preţul cesiunii fiind achitat de către A. în aceeaşi zi. După achitarea preţului cesiunii de către A., C. a procedat la rambursarea creditului contractat de D. şi închiderea tuturor conturilor tranzitorii deschise de C. pentru acest client. La data de 13 septembrie 2013 contractul de cesiune a fost autentificat la iniţiativa reclamantei intimate A. pentru realizarea formalităţilor de publicitate la AEGRM.

38. Între momentele încheierii celor două contracte de cesiune cu intimata, la data de 12 septembrie 2013 C. a primit de la Oesterreichische C. - AG Viena informaţia conform căreia suma de 194.000 Euro s-a dorit a fi transferată din conturile D.

39. Deşi pretinsa plată a fost refuzată de către bancă tocmai în considerarea încheierii anterioare a contractului de cesiune încheiat cu A., suma de 194.000 Euro a intrat în contul băncii, motiv pentru care K. a formulat mai multe demersuri procesuale ce au constituit obiectul dosarelor nr. x/2012/a2, y/97/2012/a3 şi respectiv z/97/2012/a4, toate soluţionate irevocabil de către Curtea de Apel Alba Iulia.

40. În aceste litigii, la data de 10 septembrie 2013 K. a formulat contestaţie împotriva tabelului definitiv de creanţe al debitoarei D., în sensul înlocuirii creditorului C. cu K., înlocuire ce are loc ca efect al subrogaţiei legale survenite prin pretinsa plată a întregii creanţe deţinută de bancă faţă de debitoare, contestaţia fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar asociat nr. x/2012/a2.

41. Prin cererea înregistrată la data de 3 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2013/a3, conexat la dosarul nr. x/2012/a2, K., în contradictoriu cu debitoarea D., prin administrator judiciar P. şi creditoarea A. a formulat contestaţie împotriva tabelului definitiv de creanţe al debitoarei, solicitând radierea din tabel a A.

42. Totodată, prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie 2013 în dosarul x/2012/a4, conexat la dosarul nr. x/2013/a2 creditoarea A., în contradictoriu cu debitoarea în insolvenţă şi cu K. a formulat contestaţie împotriva tabelului definitiv rectificativ de creanţe, solicitând radierea din tabel a creanţei deţinute de K. în valoare de 267.329 RON echivalentul a 59.000 Euro.

43. Cele trei dosare asociate de mai sus cu indicativul a2, a3, a4 şi conexate au fost soluţionate prin Sentinţa civilă nr. 201 din 26 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2012, prin care s-a dispus admiterea cererii creditoarei K. şi înscrierea sa pe tabelul de creanţe cu o creanţă de 180.954,59 Euro şi accesorii, echivalent în RON la data plăţii, sub condiţia depunerii acestei sume în contul S.C. C. România S.A., dispunându-se în acelaşi timp radierea din tabelul de creanţe a creanţei A. în valoare de 819.905,24 RON. În esenţă, instanţa a reţinut în pronunţarea acestei hotărâri faptul că K. a efectuat o plată în contul C. pentru debitoarea D. S.R.L., în valoare de 194.000 Euro, plata a fost acceptată de bancă la data de 10 septembrie 2013 şi executată la data de 12 septembrie 2013, plata s-a făcut în contul indicat de bancă prin reprezentant Q., director de sucursală, care a comunicat contestatoarei aceste date în baza cererii formulate. Din corespondenţa purtată între părţi nu a rezultat că C. ar fi notificat pe K. despre refuzul încasării.

44. Prin urmare, instanţa a statuat că K. s-a subrogat, în temeiul subrogaţiei legale, în drepturile băncii, drept pentru care contestaţia acesteia a fost admisă şi s-a dispus radierea creanţei A. din tabelul de creanţe.

45. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, atât C. cât şi A., iar prin Decizia civilă nr. 334 din 30 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2012/a2, instanţa de control judiciar a dispus respingerea celor două recursuri.

46. Instanţa de recurs, prin decizia pronunţată, a arătat că în speţă "problema de tranşat nu este valabilitatea, ci opozabilitatea contractului de cesiune şi preferinţa faţă de creditorul care invocă un drept similar. Plata cesiunii realizată de cesionar la data de 6 septembrie 2013 poate produce între părţi efectul prevăzut de art. 1575 alin. (1) C. civ., cesionarul fiind îndreptăţit să pretindă tot ceea ce primeşte cedentul în cazul în care cesiunea nu a fost opozabilă.

47. Cele două instanţe nu au analizat, în fapt, raporturile şi efectele cesiunii dintre părţile semnatare ale contractului de cesiune, ci au analizat doar opozabilităţii cesiunii faţă de terţi.

48. La data de 8 iulie 2014, în urma solicitării A., banca a restituit preţul de 194.000 Euro în această monedă la cursul valutar din ziua plăţii de 1 Euro = 4.3902 RON. În acelaşi timp, pârâta-apelantă nu a răspuns solicitării reclamantei de a acoperii daunele interese suferite ca urmare a încheierii contractului de cesiune, care a fost lipsit de efecte juridice prin constatarea subrogaţiei legale a numitei K., astfel s-a formulat o cerere de chemare în judecată cu acest capăt de cerere. Acţiunea a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 şi a fost soluţionată definitiv prin Decizia nr. 1172 din 1 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. S-a reţinut în această decizie că în cauzele anterioare nu s-a analizat problema valabilităţii contractului de cesiune de creanţă între C. şi A. şi opozabilitatea acestuia şi preferinţa faţă de un creditor ce invocă un drept similar. Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că pentru a solicita obligarea pârâtei la plata cheltuielilor avansate de către A. în vederea încheierii contractului de cesiune este necesară obţinerea, în prealabil, a rezoluţiunii contractului, motiv pentru care a fost promovată prezenta acţiune.

49. În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă, în mod corect, a reţinut, în considerentele hotărârii, încheierea la două date diferite a unui contract de cesiune care însă sunt expresia unei singure manifestări de voinţă. Astfel, la data de 6 septembrie 2013 s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă prin act sub semnătură privată, în timp ce contractul încheiat la data de 13 septembrie 2013 este expresia necesităţii asigurării opozabilităţii cesiunii de creanţă faţă de terţi prin înscrierea acestuia în arhiva AEGRM.

50. În ceea ce priveşte faptul că cele două contracte îmbracă forma unei singure manifestări de voinţă aceasta rezultă din faptul că în timp ce contractul de cesiune nr. x din 6 septembrie 2013 reprezintă negotium iuris, contractul de cesiune nr. x din 13 septembrie 2013 încheiat în forma autentică constituie instrumentum probationis. De aceea, având în vedere sensul de negotium iuris, rezultă că acordul de voinţe dintre intimată şi apelantă s-a produs cu privire la contractul de cesiune în momentul în care acesta a fost semnat sub semnătură privată, iar încheierea în formă autentică nu reprezintă în nici un caz încheierea unui nou contract, ci asigurarea opozabilităţii contractului de cesiune anterior încheiat şi faţă de terţ. Contractul de cesiune nr. x din 13 septembrie 2013 are valoarea de instrumentum probationis şi nu reprezintă un contract de cesiune nou distinct.

51. Instanţa de apel a validat susţinerile primei instanţe în sensul că încheierea contractului în formă autentică nu reprezintă modificarea celui sub semnătură privată, de vreme ce nu cuprinde clauze distincte şi modificatoare. Mai mult decât atât, în contractul autentic se menţionează că preţul cesiunii a fost primit de cedent la data de 6 septembrie 2013, ceea ce atestă că cele două contracte au acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică, înscrisul sub formă autentică fiind menit să asigure opozabilitatea faţă de terţi şi în nici un caz nu modifică raporturile juridice convenite de părţi la data de 6 septembrie 2013.

52. O altă critică se referă la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, cu privire la care instanţa de apel a reţinut că a fost pe deplin respectată de prima instanţă atunci când a analizat capătul de cerere privind rezoluţiunea. Aceasta deoarece hotărârile din dosarul de insolvenţă se bucură de autoritate de lucru judecat în sensul în care instanţa de judecată a admis contestaţia formulată de K. şi a dispus înscrierea creditoarei K. cu creanţa în cuantum de 180.954,59 Euro, cu condiţia depunerii acestei sume în contul băncii. Prin considerente s-a arătat că la data de 9 septembrie 2013 K. a efectuat o plată în contul băncii pentru debitoarea D. S.R.L. în valoare de 194.000 Euro, iar plata a fost acceptată de către bancă la 10 septembrie 2013 şi executată la 12 septembrie 2013. S-a mai arătat că cesiunea către A. nu s-a produs la data de 6 septembrie 2013 ci la data de 13 septembrie 2013, când s-a încheiat contractul în formă autentică, astfel că cesiunea s-a încheiat ulterior plăţii creanţei de către K. A mai arătat judecătorul sindic că la data de 10 septembrie 2013 creanţa a fost stinsă ca efect al subrogaţiei de drept, astfel că banca nu mai putea cesiona unui alt creditor, cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice.

53. De asemenea, prin Decizia civilă nr. 334 din 30 iunie 2014, pronunţată în recursul declarat de C. şi A., de Curtea de Apel Cluj s-au mai clarificat aspectele legate de soluţia judecătorului sindic, precizându-se că acesta a analizat efectele celor două mijloace de transmitere a obligaţiilor şi a constatat faptul că dreptul izvorât din cesiunea de creanţă nu este opozabil până la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate a cesiunii, iar astfel de formalităţi nu fuseseră realizate până în momentul plăţii de către d-na K.

54. Prin urmare, în lipsa îndeplinirii formalităţilor de publicitate menţionate, plata prin subrogaţia care a fost efectuată în temeiul legii, în conformitate cu prev. art. 1596 alin. (1) C. civ., fără necesitatea exprimării vreunui consimţământ din partea deţinătorului creanţei, a avut drept efect transmiterea creanţei în favoarea creditoarei K., la data de 9 septembrie 2013. În acest sens, Curtea de Apel Alba Iulia clarifică poziţia judecătorului sindic cu privire la momentul la care se produc efectele faţă de terţ şi lămureşte faptul că sintagma "cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice" se referă strict la opozabilitatea faţă de terţ şi în nici un caz la lipsirea de efecte juridice între părţile semnatare, cum în mod eronat se afirmă în apel.

55. O concluzie se desprinde din hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele de insolvenţă, anume aceea că banca a acceptat plata lui K. în data de 10 septembrie 2013, iar restituirea din data de 12 septembrie 2013 era nelegală, fără a mai putea opri intervenirea subrogaţiei legale şi lipsirea de efecte juridice se referă la opozabilitatea cesiunii faţă de terţ.

56. Aceste aspecte, a apreciat instanţa de apel, au intrat sub efectul autorităţii de lucru judecat.

57. Criticile în sensul în care nu orice considerente din cuprinsul hotărârii intră în autoritate de lucru judecat nu au fost reţinute, pentru că aceasta ar însemna să fie lăsată, la latitudinea subiectivă a părţilor, partea de considerente favorabilă fiecăreia, ci dimpotrivă, ceea ce constituie esenţa autorităţii de lucru judecat este ansamblul considerentelor ce a condus la pronunţarea unei hotărâri, prin dezlegarea raportului juridic dintre părţi, inclusiv aspecte reţinute de prima instanţă care nu au făcut obiectul criticilor în recurs şi care astfel au intrat în autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi, ulterior, contrazise.

58. S-a mai arătat faptul că cesiunea către intimata A. nu s-ar fi produs la data de 6 septembrie 2013 ci dimpotrivă, la 13 septembrie 2013 când s-a încheiat actul în formă autentică şi prin urmare, cesiunea este încheiată ulterior creanţei de către K.

59. Această critică este în legătură directă cu cele reţinute de Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 334 din 30 iunie 2014, când a precizat că lipsirea de efecte a cesiunii se referă la opozabilitatea faţă de terţi.

60. Prima instanţă nu putea să reanalizeze considerentele instanţelor din dosarul de insolvenţă şi să dea o altă interpretare decât cea deja dată, respectând pe deplin dispoziţiile din hotărârile pronunţate în dosarele de insolvenţă şi autoritatea de lucru judecat a acestora.

61. Între părţi, cesiunea de creanţă îşi produce efectele prin simpla manifestare de voinţă. Conform prev. art. 1573 alin. (1) C. civ., în mod corect, a reţinut prima instanţă "creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului fără notificarea debitorului", iar faţă de terţ efectele se produc prin realizarea formalităţilor de publicitate.

62. Întrucât cesiunea şi-a produs efectele între părţile semnatare de la data semnării contractului sub semnătură privată, pentru a se pronunţa asupra rezoluţiunii trebuie să se aibă în vedere dacă C. şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile asumate începând cu data de 6 septembrie 2013. Printre obligaţiile asumate în contractul sub semnătură privată este şi cea de la art. 4.2.1 din contract prin care a declarat şi garantat că are la momentul semnării acestuia, calitatea de titular a dreptului de creanţă şi a drepturilor accesorii acestora şi nu a cedat aceste drepturi altor persoane, obligându-se totodată să nu întreprindă nimic de natură să o împiedice pe intimată în calitate de cesionar în realizarea drepturilor dobândite.

63. Prin urmare, instanţa de apel a relevat că prima instanţă nu a reţinut nici o legătură între lipsirea de efecte juridice a contractului şi necesitarea ca părţile să convină rezoluţiunea în mod amiabil în fond, instanţa a statuat, prin sentinţa atacată, că nu se poate concluziona că cesiunea de creanţă a rămas fără obiect sau că nu şi-ar fi produs efectele juridice câtă vreme instanţele de insolvenţă au specificat că lipsirea de efecte se referă la inopozabilitatea faţă de terţi, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2014, a reţinut că nu pot fi asimilate efectele inopozabilităţii constatate de judecătorul sindic cu cele ale rezoluţiunii şi că nici o instanţă nu s-a pronunţat anterior referitor la desfiinţarea contractului de cesiune. Restituirea preţului cesiunii nu echivalează cu o rezoluţiune având în vedere că părţile nu au folosit pactul comisoriu prevăzut în contract.

64. Pe cale de consecinţă, în mod întemeiat, reţinând faptul că nu există o cauză de desfiinţarea a contractului cu neîndeplinirea obligaţiilor de către bancă, rezultă că nu există nici un impediment pentru ca rezoluţiunea contractului să fie dispusă de către instanţă, cu atât mai mult cu cât aceasta a reieşit cu necesitate ca o condiţie esenţială prealabilă, prin hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

65. De asemenea, s-a reţinut că în prezenta cauză nu sunt incidente prevederile referitoare la nulitate, întrucât se are în vedere situaţia actului juridic începând cu data de 6 septembrie 2013 şi, cum s-a arătat mai sus, aceasta reprezentând o singură manifestare de voinţă, la acel moment, obiectul contractului de cesiune exista, nefiind incident un alt motiv pentru a invoca nulitatea. La data realizării acordului de voinţe între cele două părţi, A. şi C., prin semnarea actului sub semnătură privată, nu exista o cauză de nulitate, contractul fiind valabil încheiat, iar instanţele au stabilit că subrogaţia a intervenit ulterior încheierii contractului de cesiune cu intimata, respectiv la data efectuării plăţii 9 septembrie 2013.

66. Cauza de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic şi ea constă în nerespectarea unei dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actului, în timp ce cauza de rezoluţiune apare ulterior momentului încheierii şi constă în neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi, ceea ce a şi învederat reclamanta intimată.

67. Prima instanţă a admis, întemeiat, capătul de cerere referitor la rezoluţiunea contractului de cesiune, nefiind incident un caz de nulitate, astfel că acest motiv de nelegalitate, fiind neîntemeiat, a fost înlăturat.

68. Cu privire la răspunderea cedentului faţă de cesionar în cazul cesiunii cu titlu oneros, reglementarea actuală prevede două forme ale acesteia. Art. 1585 C. civ. dispune că cedentul are obligaţia de a răspunde de existenţa creanţei în raport cu data cesiunii. Dispoziţia legală are în vedere o garanţei de drept care însă nu împiedică părţile să convină şi o garanţie suplimentară, convenţională. Prin art. 4.2.1 lit. e) din contract, C. a declarat că "este titularul creanţei cesionate şi că nu a mai cedat aceste drepturi altor persoane fizice ...".

69. Cu alte cuvinte, banca şi-a asumat o obligaţie suplimentară de a garanta şi în cazul în care întreprinde ceva ce ar putea să o împiedice pe intimată în realizarea drepturilor.

70. Astfel, instanţa de apel a apreciat că pentru atragerea răspunderii în baza art. 1585 C. civ., nu trebuie să ne raportăm doar la momentul încheierii contractului şi la faptul existenţei creanţei în patrimoniul băncii, ci trebuie avută în vedere şi ipoteza în care banca, din culpa sa, a împiedicat cesionarul să-şi realizeze drepturile.

71. Un al doilea caz de răspundere este cel prev. de art. 1586 C. civ., care reglementează obligaţia pentru evicţiune în cazul unei cesiuni de creanţă, în două modalităţi: când cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori când nu poate să o facă opozabilă terţilor. Această din urmă prevedere legală a şi fost reţinută de prima instanţă, considerând, în mod corect, că poate fi antrenată răspunderea pentru evicţiune a băncii în cea de a doua ipoteză a imposibilităţii de a face opozabilă cesiunea terţilor datorită lipsei comunicării către K. a unei notificări oficiale din care să rezulte, ferm, că s-au încheiat negocierile cu aceasta sau, dimpotrivă, că s-a încheiat contractul cu intimata, precum şi acceptarea plăţii efectuată la data de 10 septembrie 2013.

72. Au mai fost criticate aspectele referitoare la acceptarea plăţii de către bancă în data de 10 septembrie 2013 care, însă, nu mai pot fi puse din nou în discuţie în caz contrar, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, drept pentru care instanţa de apel nu a mai făcut o nouă analiză cu privire la acceptarea plăţii de către bancă în data de 10 septembrie 2013, tocmai datorită acestui impediment.

73. Neîntemeiate au fost găsite şi criticile potrivit cărora prima instanţă ar fi ignorat modul în care s-au desfăşurat negocierile între bancă şi K. Dimpotrivă, instanţa a afirmat că acestea nu sunt opozabile reclamantei intimate.

74. Astfel, prima instanţă s-a raportat la obligaţia asumată de către bancă prin contract, aceea de a nu întreprinde nimic care ar putea să afecteze realizarea drepturilor dobândite de către intimată şi faţă de această prevedere contractuală expresă din probele administrate a rezultat că modul în care s-au desfăşurat comunicările între bancă şi K. nu sunt opozabile intimatei câtă vreme nu a putut fi oprită intervenţia subrogaţiei legale. Indiferent de comunicarea transmisă în data de 21 august 2013 este evident faptul că C. a lăsat impresia lui K. că încă se mai negociază cu aceasta, din moment ce la data de 7 august 2013 a informat-o în acelaşi timp şi pe intimată cu privire la aprobarea internă, de principiu, a cesiunii de creanţă, ocazie cu care a şi transmis draftul de concesiune de creanţă. O conduită care să o pună la adăpost de răspundere ar fi însemnat ca banca să informeze în timp şi pe K. cu privire la contractul de cesiune de creanţă ce urmează să-l încheie cu intimata, însă, C. a continuat negocierile cu K. transmiţându-i acesteia mai multe solicitări în vederea încheierii cesiunii de creanţă. Toate aceste disfuncţionalităţi între compartimentele C., coroborate cu comunicările dintre reprezentanţii C. şi K. au făcut posibilă intervenţia subrogaţiei legale. Menţiunile apelantei cu privire la neanalizarea de către prima instanţă a comunicării din 21 august 2013 nu prezintă relevanţă în cauză deoarece ele vizează momentul anterior semnării contractului de cesiune cu intimata.

75. În ceea ce priveşte îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile pentru evicţiune, instanţa de apel a reţinut că, în mod întemeiat, prima instanţă a analizat şi reţinut fapta ilicită a băncii, vinovăţia acesteia, legătura de cauzalitate şi prejudiciul suferit pentru următoarele motive:

76. În ceea ce priveşte fapta ilicită ce poate fi reţinută în sarcina băncii, aceasta este neîndeplinirea, fără justificare, a obligaţiei de garanţie asumată de către pârâtă începând cu 6 septembrie 2013. Astfel, C. nu doar a continuat negocierile cu K. însă nici nu a informat-o pe aceasta, în nici un moment anterior plăţii, de încheierea contractului de cesiune cu intimata, încălcând, fără nici o justificare, obligaţiile prevăzute la art. 4.2.1 din contract.

77. În acelaşi timp s-a reţinut că nu este incident nici un caz de exonerare a răspunderii, câtă vreme în contractul încheiat cu intimata se prevedea că formalităţile de publicitate erau condiţionate de îndeplinirea unor termene, aşa încât nu se poate susţine că din cauza pasivităţii intimatei a intervenit subrogaţia. Pe de altă parte, fapta numitei K. nu este o împrejurare exterioară de voinţa băncii. A fost dovedită şi vinovăţia acesteia, concluzie care se desprinde din modul în care s-au desfăşurat negocierile, concluzia fiind că singurul interes urmărit de bancă era acela de a obţine un preţ cât mai mare.

78. Legătura de cauzalitate între prejudiciul suferit de intimată şi fapta ilicită culpabilă a băncii se desprinde din analiza prev. art. 1586 alin. (2) C. civ., potrivit căreia, în caz de evicţiune, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit disp. art. 1585 alin. (4) C. civ., aşa încât nu mai are relevanţă dacă cedentul cunoştea sau nu cauza evicţiunii, motiv pentru care banca răspunde pentru prejudiciul integral cauzat intimatei calculat astfel: cheltuieli legate de încheierea şi executarea contractului, cele în forma notarială în cuantum de 4450 RON, înscrierea contractului de cesiune la AEGMR în cuantum de 400 RON, în încheierea de autentificare a contractului de cesiune toate cheltuielile legate de autentificare respectiv 2750 RON la care se adaugă 660 RON TVA, achitate prin ordine de plată, precum şi factura nr. x din 19 septembrie 2013, emisă de Cabinetul Individual de Avocat R., în care se indică expres că este pentru înregistrarea în arhiva de garanţii a contractului de cesiune. Cheltuielile efectuate în dosarele în care parte era K., respectiv onorarii avocaţial în cuantum de 12.792,50 RON, cum a acordat Tribunalul Hunedoara şi care au fost suportate de intimată, cheltuielile necesare sau utile, primele de asigurare pentru imobilul aparţinând D. S.R.L. în cuantum de 1472,41 RON.

79. Nu în ultimul rând, la toate acestea se adaugă pierderile suferite şi câştigurile nerealizate, urmare a aplicării principiului restitutio in integrum, reprezentând diferenţă de curs valutar dintre valoarea preţului cesiunii plătit la data de 6 septembrie 2013 şi valoarea sumei restituite la 8 iulie 2014, în cuantum de 14.218,37 RON, dobânda legală datorată de la data încheierii contractului de cesiune sub semnătură privată până la data de 8 iulie 2014 data restituirii efective a preţului în cuantum de 84.805,36 RON, care, aşa cum, în mod judicios, a stabilit prima instanţă, ea a fost calculată şi se datorează, în temeiul disp. art. 1535 alin. (1) C. civ.

80. Deoarece celelalte pretenţii au fost respinse de prima instanţă şi ele nu au constituit obiect al apelului de către intimată, acestea au intrat în putere de lucru judecat.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

81. Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-pârâtă, B. S.A., aducându-i următoarele critici:

82. Prin decizia recurată se încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 334 din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba-Iulia, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

83. Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au selectat anumite considerente din decizia arătată mai sus, care au fost apreciate că au intrat sub efectul autorităţii de lucru judecat.

Astfel, s-a reţinut că: la data de 9 septembrie 2013, K. a efectuat o plată în contul C. pentru debitoarea D. S.R.L. în valoare de 194.000 Euro, iar plata a fost acceptată de bancă la data de 10 septembrie 2013 şi executată la data de 12 septembrie 2013; la data de 10 septembrie 2013, creanţa a fost stinsă ca efect al subrogaţiei de drept, astfel că banca nu mai putea cesiona unui alt creditor, cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice, iar restituirea din data de 12 septembrie 2013 era nelegală, fără a mai putea opri intervenţia subrogaţiei legale; sintagma "cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice", se referă strict la opozabilitatea faţă de terţi şi în nici un caz la lipsirea de efecte juridice între părţile semnatare.

84. În opinia recurentei-pârâte instanţa de apel a greşit atunci când a reţinut că anumite aspecte din sentinţa Tribunalului Hunedoara au intrat în puterea lucrului judecat, deoarece Curtea de Apel Alba Iulia a schimbat argumentarea primei instanţe cu privire la soluţiile pronunţate.

85. Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că problema de drept care face obiectul recursului este prioritatea efectului subrogaţiei legale, invocate de K., în raport de cesiunea de creanţă în favoarea A., prin prisma succesiunii operaţiunilor realizate de părţi în privinţa creanţei cu care C. s-a înscris la masa credală a debitoarei D. S.R.L.

86. Curtea de Apel Alba Iulia a validat doar două dintre argumentele judecătorului sindic, respectiv acela că actul de cesiune din data de 6 septembrie 2013 nu a putut împiedica invocarea subrogaţiei legale şi plata prin subrogaţie legală a avut drept efect transmiterea creanţei în favoarea creditoarei K.

87. Schimbarea argumentării judecătorului sindic s-a produs prin reţinerea, de către Curtea de Apel Alba Iulia, a faptului că subrogaţia legală şi transmiterea dreptului de creanţă către K., a operat la data de 9 septembrie 2013.

88. Astfel, instanţa de recurs din insolvenţă a înlăturat orice neclaritate cu privire la data operării subrogaţiei legale, stabilind că subrogaţia de drept s-a produs la data de 9 septembrie 2013, ne mai reţinând o aşa-zisă acceptare a plăţii din data de 10 septembrie 2013, considerând că nu era necesară exprimarea vreunui consimţământ din partea băncii, subrogaţia operând de drept.

89. Decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

90. Fapta imputată C. de instanţele de fond nu există, astfel că nu poate fi antrenată răspunderea legală sau contractuală a băncii pentru evicţiune.

91. Din coroborarea dispoziţiilor art. 1566 alin. (1), art. 1567 alin. (3) cu art. 1674 C. civ., cu aspectele de fond reţinute de instanţa de apel, rezultă că între părţi cesiunea ce ar fi produs efectele încă din 6 septembrie 2013, adică de la momentul semnării contractului sub semnătură privată, cu alte cuvinte de la acest moment ar fi operat transferul dreptului de proprietate asupra creanţei.

92. Cu toate că prima instanţă a reţinut o răspundere legală pentru evicţiune, în baza art. 1586 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a reţinut şi o răspundere contractuală a recurentei-pârâte, în temeiul art. 4.2.1 lit. e) din contractul de cesiune.

93. La data de 9 septembrie 2013 a intervenit subrogaţia legală a numitei K. în drepturile băncii, astfel cum a reţinut şi Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 334 din 30 iunie 2014, fără necesitatea exprimării unui consimţământ din partea deţinătorului creanţei.

94. Datorită faptului că a reţinut în mod greşit autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 201/F/2014 a Tribunalului Hunedoara, instanţa de apel a greşit atunci când a reţinut că o componentă a faptei ilicite a băncii o constituie şi acceptarea plăţii din data de 10 septembrie 2013, pentru ca această aserţiune a Tribunalului Hunedoara nu a intrat în puterea lucrului judecat.

95. Practic, instanţa de apel a considerat că subrogaţia nu a fost una legală, ci una convenţională.

96. Recurenta-pârâtă a susţinut că numita K., era soţia administratorului special a D. S.R.L., iar prin dobândirea creanţei C. urmărea obţinerea unei majorităţi decizionale în procedura insolvenţei acestei debitoare. A fost adus la cunoştinţa A. faptul că s-a mai primit o ofertă de cesionare a creanţei din partea unei alte peroane dar şi numitei K. i s-a adus la cunoştinţă că s-a mai primit o ofertă de cesionare, chiar dacă nu a fost dezvăluit nici uneia dintre aceste persoane identitatea celeilalte.

97. K. a ales calea cea mai sigură prin care putea să dobândească creanţa, respectiv prin subrogaţia legală, aceasta având deja calitatea de creditor a debitoarei D. S.R.L.

98. Răspunderea băncii în temeiul art. 1586 alin. (1) C. civ. şi/sau în temeiul clauzei stipulate la art. 4.2.1 lit. e) din contractul de cesiune din data de 6 septembrie 2013, nu poate fi angajată.

99. Teza finală a clauzei contractuale prevede că banca se obligă să nu întreprindă nimic care să împiedice pe cesionar în realizarea drepturilor sale.

100. Deşi instanţa de apel a reţinut că banca a continuat negocierile cu K. şi nici nu a informat-o pe aceasta în legătură cu încheierea contractului de cesiune cu intimata, în cauză nu s-a demonstrat că au fost continuate negocierile cu K. după data de 6 septembrie 2013 şi nici că banca a întreprins ceva ce a condus la împiedicarea A. în realizarea drepturilor sale.

101. În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că răspunderea sa contractuală putea fi angajată doar în cazul în care întreprindea ceva care să împiedice cesionarul în realizarea drepturilor sale, iar nu în cazul în care nu a întreprins nimic.

102. În ce priveşte acceptarea plăţii, subrogaţia legală intervine la momentul plăţii, indiferent dacă aceasta a fost acceptată sau nu de creditor.

103. În speţă, imposibilitatea realizării de cesionar a creanţei cedate, prin imposibilitatea realizării opozabilităţii cesiunii faţă de terţi, s-a datorat incidenţei prevederilor legale ale art. 1596 lit. a) şi art. 1597 C. civ., urmare a plăţii efectuate de K., în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4.2.1 lit. d) din contractul de cesiune, potrivit cărora cedentul nu garantează şi nu va răspunde de cazul în care o prevedere legală existentă sau viitoare îngreunează sau face imposibilă realizarea de către cesionar a creanţei cedate.

104. Instanţele de fond au reţinut vinovăţia băncilor în etapa negocierilor, prin desfăşurarea de negocieri paralele, cu scopul de a obţine un preţ cât mai mare. Desfăşurarea de negocieri paralele nu poate fi considerată ca fiind faptă ilicită sau imorală, ci expresia unui mediu concurenţial normal într-o societate liberă.

105. Deşi a reţinut că modul în care sau desfăşurat comunicările între recurenta-pârâtă şi K., nu sunt opozabile A. şi că nu au relevanţă în cauză, pentru că ele vizează momentul anterior semnării contractului de cesiune cu A., instanţa de apel a reţinut relevanţa modului în care s-au desfăşurat negocierile, constatând vinovăţia băncii cu privire la aceste aspecte.

106. Evenimentul plăţii efectuate de un terţ este unul imprevizibil şi nu putea fi împiedicat de bancă, pe de o parte, iar pe de altă parte, ipoteza în care banca ar fi notificat-o pe K. de faptul că a încheiat contractul de cesiune cu A., această notificare nu ar fi produs efecte de opozabilitatea cesiunii în acord cu prevederile legale.

107. În opinia recurentei-pârâte opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de terţi se realizează doar prin înscrierea cesiunii, de cesionar, în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

108. Chiar dacă în contract se prevedeau nişte termene în care A. se obliga să efectueze înscrierea în AEGRM, neglijenţa acesteia de a-şi lua măsurile de protejare a dreptului dobândit şi de asigurarea a opozabilităţii faţă de debitorul cedat şi terţi nu poate fi scuzată.

109. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1712 alin. (1) C. civ.

110. Art. 1586 alin. (2) C. civ., prevede că, în cazul în care cedentul, prin fapta sa proprie, singură sau concurentă cu fapta altei persoane, determină imposibilitatea dobândirii creanţei de cesionar sau a realizării opozabilităţii faţă de terţi, întinderea răspunderii acestuia se determină potrivit dispoziţiilor art. 1585 alin. (4) C. civ., acest din urmă articol făcând trimitere la răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

111. Cesiunea şi-a produs efectele între părţile semnatare de la data semnării contractului sub semnătură privată, astfel cum a reţinut instanţa de apel, însă la acea dată, C. nu cunoştea viciile bunului vândut, dar mai mult, acele vicii nici nu existau la acel moment.

112. În cauză pot fi incidente dispoziţiile art. 1712 alin. (2) C. civ., situaţie în care recurenta ar putea fi obligată să restituie doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, însă preţul a fost restituit la data de 7 iulie 2014, iar cheltuielile efectuate cu prilejul vânzării ar fi în cuantum de 3.650 RON, iar nu de 4.450 RON cum a reţinut instanţa de apel, din cuprinsul bonului fiscal în cuantum de 800 RON, nerezultând activitatea pentru care s-a perceput suma respectivă.

113. Instanţa de apel, cu toate că nu a fost învestită cu un apel declarat de intimata-reclamantă, a acordat acesteia mai mult decât i-a acordat prima instanţă. Sub acest aspect, s-a menţionat faptul că prima instanţă nu a acordat dobânzi legale decât de la 9 septembrie 2013, pe când instanţa de apel a acordat aceste dobânzi de la data încheierii contractului de cesiune sub semnătură privată.

114. S-a mai arătat că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1712 alin. (1) C. civ., având în vedere că instanţa de apel a acordat cu titlu de daune interese anumite cheltuieli şi câştiguri nerealizate de reclamanta-intimată, care nu au fost dovedite şi nu sunt datorate.

115. Astfel, recurenta-pârâtă, în ce priveşte cheltuielile notariale efectuate de A. cu ocazia autentificării contractului de cesiune din data de 13 septembrie 2013, ar fi în cuantum de 3650 RON, iar nu de 4450 RON, diferenţa de 800 RON menţionată pe un bon fiscal emis de notarul public la data de 12 septembrie 2013, nefiind menţionată în încheierea de autentificare.

116. În ce priveşte cheltuielile cu prima de asigurare achitată la data de 12 februarie 2014, în cuantum de 1472,41 RON, s-a învederat faptul că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 1702 alin. (2) C. civ., însă instanţa de apel a schimbat temeiul juridic al acestei cheltuieli consemnând faptul că acestea sunt necesare sau utile, neobservând că prima instanţă a invocat prevederile art. 1575 alin. (1) C. civ.

În opinia recurentei-pârâte aceste cheltuieli nu sunt nici cheltuieli de conservare, cum a reţinut prima instanţă şi nici cheltuieli necesare sau utile, cum a reţinut instanţa de apel.

117. În ce priveşte onorariile avocaţiale, în cuantum de 12.792,50 RON, recurenta-pârâtă a susţinut că acestea nu au fost probate, nedemonstrându-se că respectivele onorarii vizează încheierea contractelor a căror rezoluţiune a fost solicitată, nici cu privire la suma de 4200 RON, conform facturilor emise de Cabinet Avocat M., nici în ce priveşte onorariul de 8592,50 RON, conform facturilor emise de Cabinet Avocat N.

118. Nu se justifică nici pretenţiile în cuantum de 14.218,37 RON - diferenţă curs valutar, deoarece preţul cesiunii a fost stabilit în Euro, respectiv 194.000 Euro, iar faptul că s-a stipulat că plata se va face în RON, la cursul Euro din ziua semnării contractului nu schimbă înţelegerea părţilor conform căreia preţul a fost stabilit într-o monedă străină.

În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 1488 alin. (1) C. civ., potrivit cărora debitorul unei sume de bani este eliberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.

119. Recurenta-pârâtă a criticat şi acordarea pretenţiilor în cuantum de 84.212,03 RON, reprezentând dobânda legală pentru perioada 10 septembrie 2013 - 8 iulie 2014.

120. Instanţa de apel a reţinut că obligarea recurentei-pârâte la plata de dobândă legală cu titlu de daune-interese se impune în temeiul aplicării principiului restitutio in integrum, însă acest principiu a fost greşit aplicat.

121. Dispoziţiile legale aplicabile în speţă nu prevăd, ca modalitate de restabilirea a situaţiei anterioare, obligarea părţilor la despăgubirea pentru lipsa de folosinţă a prestaţiilor executate pentru perioada cât timp contractul a fost în fiinţă.

122. În opinia recurentei-pârâte pe perioada 6 septembrie 2013 - 17 martie 2017, contractul de cesiune a fost în fiinţă, constituind un titlu valabil în baza căruia A. a efectuat o plată asumată în mod valabil, astfel încât nu există nici un temei legal pentru a justifica acordarea dobânzii legale, deoarece obligaţia de restituire a prestaţiilor se naşte doar din momentul desfiinţării contractului de cesiune, scadenţa suprapunându-se cu acest moment.

123. Preţul cesiunii a fost restituit de recurentă anterior solicitării reclamantei de a se pronunţa rezoluţiunea contractului de cesiune, astfel că nu se poate pune problema achitării unei dobânzi legale, dobândă care ar fi putut fi acordată, în opinia recurentei, doar de la data pronunţării rezoluţiunii.

124. În subsidiar, recurenta-pârâtă a mai susţinut că ar putea fi avută în vedere şi data pronunţării Deciziei nr. 334/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, adică 30 iunie 2014, deoarece de la acest moment A. a cunoscut, în mod definitiv, că dreptul său de creanţă nu a fost făcut opozabil faţă de terţi.

125. În mod greşit a reţinut prima instanţă că pârâta ar fi de drept în întârziere, prin raportare la dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., deoarece banca nu a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei, întrucât imposibilitatea realizării opozabilităţii cesiunii faţă de terţi a fost cauzată de o faptă a unui terţ, imprevizibilă şi care nu putea fi împiedicată.

F. Apărările intimatei-reclamante.

126. La dosarul cauzei a fost depusă de intimata-pârâtă A. S.R.L. o întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

G. Considerentele instanţei de recurs.

127. Înalta Curte, analizând decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs invocate şi, respectiv, apărările formulate, va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

128. Critica privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 334 din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia nu poate fi reţinută.

129. Autoritatea de lucru judecat are semnificaţia faptului că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărârea judecătorească definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară.

130. Prin decizia recurată, nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 334 din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, confirmându-se doar faptul că la data de 9 septembrie 2013 numita K. a efectuat o plată în contul recurentei-pârâte, pentru debitoarea D. S.R.L., în valoare de 194.000 Euro, iar plata a fost acceptată de bancă la data de 10 septembrie 2013 şi executată la data de 12 septembrie 2013.

131. Totodată s-a reţinut că cesiunea către A. nu s-a produs la data de 6 septembrie 2013, ci la data de 13 septembrie 2013, când s-a încheiat contractul în forma autentică, iar sintagma "cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice" se referă doar la opozabilitatea faţă de terţi şi nu la lipsirea de efecte juridice între părţile semnatare.

132. De altfel, recurenta-pârâtă nici nu a arătat care ar fi semnificaţia aşa-zisei încălcări a autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 334/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia şi ce importanţă ar avea reţinerea faptului că subrogaţia legală şi transmiterea dreptului de creanţă către K. a operat la data de 9 septembrie 2013, data efectuării plăţii, iar nu la 10 septembrie 2013, data acceptării plăţii de pârâtă, cât timp ceea ce contează este faptul că cesiunea către A. s-a produs la data de 13 septembrie 2013, iar nu la data de 6 septembrie 2013, deci ulterior intervenirii subrogaţiei legale.

133. Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la inexistenţa faptei imputabile recurentei-pârâte care a dus la antrenarea răspunderii legale sau contractuale a băncii pentru evicţiune.

134. Instanţa de apel a stabilit o anumită stare de fapt şi anume aceea că între părţi cesiunea a produs efecte încă din 6 septembrie 2013, adică de la momentul semnării contractului sub semnătură privată, însă, acesta a căpătat opozabilitate faţă de terţi la data de 13 septembrie 2013, când cesiunea s-a încheiat în formă autentică.

135. Cum la data de 9 septembrie 2013 a intervenit plata numitei K., făcută recurentei-pârâte, iar la data de 10 septembrie 2013 s-a produs acceptarea plăţii de către bancă, aceasta înseamnă că numita K. s-a subrogat în drepturile fostului creditor, dar înainte ca între reclamantă şi pârâtă să se încheie cesiunea de creanţă în forma autentică.

136. Prin susţinerile sale, recurenta-pârâtă a încercat să schimbe starea de fapt reţinută de instanţa de apel, adică faptul că banca a continuat negocierile cu K. şi nici nu a informat-o pe aceasta în legătură cu încheierea contractului de cesiune cu intimata-reclamantă, susţinând că această stare de fapt nu ar fi fost dovedită, însă, în calea de atac a recursului nu se mai poate pune în discuţie temeinicia deciziei recurate, ci doar nelegalitatea acesteia.

137. Având în vedere starea de fapt reţinută, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1586 alin. (1) C. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 4.2.1 lit. e) din contractul de cesiune din data de 6 septembrie 2013.

138. Nu poate fi contrapusă prevederea legală reglementată de art. 1586 alin. (1) C. civ. clauzei contractuale stipulate la art. 4.2.1 lit. e) din contractul de cesiune din 6 septembrie 2013, deoarece această din urmă clauză contractuală nu reprezintă decât o transpunere, în contract, a dispoziţiei legale arătate mai sus.

139. Totodată, Înalta Curte reţine că este speculativă susţinerea recurentei-pârâte în sensul că cesionarul nu a realizat creanţa cedată tocmai datorită incidenţei prevederilor art. 1596 lit. a) şi art. 1597 C. civ., urmare a plăţii efectuate de K., când de fapt, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, această imposibilitate de realizare s-a produs tocmai activităţii pârâtei-recurente, fie şi sub forma inactivităţii de a informa pe reclamantă cu privire la demersurile privind continuarea negocierilor cu K.

140. Nu pot fi reţinute nici susţinerile cu privire la lipsa vinovăţiei recurentei-pârâte.

Această vinovăţie a recurentei-reclamante a rezultat din atitudinea sa faţă de numita K., cu care a continuat să facă schimb de adrese, în timp ce negocia şi cu intimata-reclamantă, dându-i impresia, primeia, că este posibilă încă o cesiune de creanţă, determinând-o, în acest fel, pe aceasta să se hotărască să efectueze plata creanţei şi să facă posibilă intervenţia subrogaţiei legale.

141. De altfel, culpa recurentei-pârâte constă în neinformarea reclamantei-intimate cu privire la faptul că a purtat negocieri şi cu numita K., căci în acest caz, în care s-ar fi produs informarea, este posibil ca reclamanta-intimată să fi procedat la înscrierea cesiunii de creanţă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (AEGRM), tocmai pentru a-şi proteja cesiunea faţă de eventuala intervenţie a unei subrogaţii legale prin plata creanţei de către o terţă persoană.

142. Prin urmare, nu pot fi luate în considerare susţinerile recurentei-pârâte cu privire la neglijenţa A. în a efectua înscrierea în AEGRM.

143. Înalta Curte nu poate reţine nici aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1712 alin. (1) C. civ.

Prevederile art. 1712, trebuie privite în corelare cu cele ale art. 1585 şi art. 1586 C. civ. Astfel, potrivit art. 1586 alin. (2) C. civ., întinderea răspunderii cedentului (adică în caz de evicţiune) se determină potrivit dispoziţiilor art. 1585 alin. (4), or, acest din urmă articol de lege, arată că sunt aplicabile dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

144. Ca atare, nu are importanţă dacă cedentul cunoştea sau nu cauza evicţiunii, iar dacă se constată că cesionarul nu a dobândit creanţa din culpa cedentului, acesta din urmă răspunde ca un vânzător de rea-credinţă pentru viciile ascunse, deci pentru prejudiciul integral produs.

145. Ca primă observaţie legat de cheltuielile efectuate cu prilejul vânzării, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât prima instanţă, însă chiar din dispozitivul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a respins, doar, apelul pârâtei şi nu a schimbat nimic din sentinţa apelată, astfel încât, sub nici un aspect nu putea să acorde mai mult decât a acordat prima instanţă.

146. Aspectele relevate cu privire la cheltuielile efectuate cu prilejul vânzării, dobânzile legale, cheltuielile notariale, cheltuielile cu prima de asigurare, onorariile avocaţiale, diferenţa de curs valutar, lipsa de folosinţă, vizează, prin modul în care au fost formulate, vizează, în primul rând, temeinicia deciziei recurate, or, sub acest aspect, decizia instanţei de apel nu mai poate fi recurată.

147. În plus, Înalta Curte, cu privire la aceste aspecte, reţine următoarele: cu privire la cheltuielile cu prima de asigurare achitată la data de 12 februarie 2014, chiar dacă instanţa de apel a reţinut ca aplicabile dispoziţiile art. 1702 alin. (2) C. civ., nu a schimbat temeiul juridic al acestora atunci când a consemnat că aceste cheltuieli sunt necesare şi utile, deoarece sensul acestor cheltuieli este acelaşi dat de temeiul juridic reţinut de prima instanţă, cel cu privire la actele de conservare prevăzut de art. 1575 alin. (1) C. civ.

148. În ce priveşte diferenţa de curs valutar, trebuie observat faptul că potrivit art. 3.1 din contractul de cesiune, preţul de 194.000 Euro, trebuia plătit prin virament bancar, în echivalent RON, la cursul convenit de părţi de 1 Euro = 4,46 RON, însă acest curs nu a fost avut în vedere de pârâtă la data restituirii preţului, când cursul a fost de 1 Euro = 4,3902 RON, astfel încât restituirea s-a făcut la un curs mai mic cu 14.218,37 RON, diferenţă la care este îndreptăţită reclamanta, faţă de prevederile art. 1701 alin. (3) C. civ., care arată că dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii, or, sporul de valoare este determinat de diferenţa de curs valutar, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 1488 alin. (1) C. civ. invocate de recurenta-pârâtă.

149. Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului restitutio in integrum, în ce priveşte obligarea pârâtei la plata de dobândă legală cu titlu de daune-interese. În cauză sunt aplicabile prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., pârâta împiedicând-o pe reclamantă în exercitarea drepturilor dobândite prin contractul de cesiune, încă de la momentul încheierii contractului, deoarece aceasta nu şi-a respectat obligaţia negativă asumată prin art. 4.2.1 lit. e) din contractul de cesiune, aceea de a garanta şi în cazul în care întreprinde ceva care ar putea să o împiedice pe reclamantă în realizarea drepturilor dobândite, or, chiar această stare de fapt a fost reţinută de instanţa de apel.

150. Nu se poate reţine nici critica cu privire la obligarea pârâtei la despăgubirea pentru lipsa de folosinţă a prestaţiilor executate.

Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit, prejudiciu care constă atât în pierderea efectiv suferită, dar şi în beneficiul pe care nu l-a realizat, potrivit dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) şi (2) C. civ.

151. În speţa de faţă, pârâta a fost pusă de drept în întârziere, în condiţiile art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., cât timp s-a reţinut că pârâta a făcut imposibilă executarea contractului de cesiune de creanţă din 6 septembrie 2013, reţinându-se, cu autoritate de lucru judecat, că la câteva zile după încheierea contractului de cesiune sub semnătură privată, dar înainte de încheierea acestuia în formă autentică, a intervenit subrogarea legală, din vina pârâtei, iar nu dintr-o faptă a unui terţ, faptă ce ar fi fost imprevizibilă şi care nu putea fi împiedicată, cum a susţinut recurenta-pârâtă.

152. Chiar dacă pârâta a restituit reclamantei preţul cesiunii anterior solicitării de a se pronunţa rezoluţiunea contractului de cesiune, aceasta datorează şi beneficiul nerealizat, în condiţiile art. 1531 alin. (2) raportat la art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ.

153. În aceste condiţii nu se poate reţine teza subsidiară invocată de recurenta-pârâtă, în sensul că beneficiul nerealizat se poate acorda de la data pronunţării Deciziei nr. 334/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, adică 30 iunie 2014.

154. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 650/2017 din 7 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 4 aprilie 2019.

Procesat de GGC - MM