Payment for unapproved supplementary construction works and violation of adversarial principles due to unannounced legal requalification

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 3738 din 17 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SA, precum şi cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtă împotriva chematelor în garanţie SC C. SRL, D. SRL, SC E. SRL şi SC F. SRL, ca rămase fără obiect.

A fost obligată reclamanta la plata către chemata în garanţie SC F. SRL a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii Facturilor proforme nr. x din 9 februarie 2012, aferente situaţiei de lucrări nr. x întocmite pentru perioada 1 - 31 august 2011 şi nr. y din 9 februarie 2012 aferentă situaţiei de lucrări nr. x întocmită pentru perioada 1 - 30 septembrie 2011 precum şi a penalităţilor de întârziere calculate conform art. 2.2 din Contractul de subantrepriză nr. x din 15 noiembrie 2010.

Reclamanta a susţinut, invocând dispoziţiile art. 969, art. 1073 C. civ. şi în subsidiar, principiul îmbogăţirii fără just temei că, deşi prin art. 2.1 părţile au stabilit valoarea estimativă de execuţie a contractului, precum şi cantităţile necesare, pârâta a refuzat nejustificat achitarea contravalorii facturilor din litigiu arătând că nu şi-a exprimat acordul pentru efectuarea unor lucrări suplimentare.

Solicitarea reclamantei de obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor a fost respinsă de prima instanţă cu motivarea că potrivit Anexei 1 şi actelor adiţionale, preţul total al contractului este de 1.724.664 Euro plus TVA, însă reclamanta a solicitat în plus suma de 606.070 Euro cu TVA, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1484 C. civ.

Refuzul pârâtei de a achita suma solicitată este întemeiat pe faptul că plăţile efectuate au acoperit integral lucrările executate, iar pe de altă parte, reclamanta a efectuat lucrări suplimentare, fără acordul său, în calitate de beneficiar, contrar prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/1995 şi art. 2.5 din contract. Existenţa acordului managerului de proiect sau a dirigintelui de şantier pentru efectuarea lucrărilor suplimentare nu suplineşte manifestarea de voinţă a investitorului şi nici aprobarea proiectantului sau a specialistului care a elaborat proiectul.

Prin decizia nr. 1315 din 21 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar G. şi pe cale de consecinţă s-a respins apelul provocat formulat de pârâta SC B. SA.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut în esenţă că tribunalul a aplicat corect dispoziţiile art. 969, art. 970 şi art. 1424 C. civ. interpretând clauzele din contractul părţilor conform înţelesului şi finalităţii urmărite de acestea la încheierea convenţiei supuse analizei instanţelor. Confirmând soluţia primei instanţe, s-a reţinut că în mod corect tribunalul, în considerarea dispoziţiilor art. 2.5, art. 2.6 şi art. 21.4 din contractul de antrepriză a argumentat că lucrările executate suplimentar de reclamantă, în afara prevederilor contractuale, şi în absenţa unei solicitări scrise a pârâtei, în calitate de beneficiar, nu dau naştere unei obligaţii de plată în sarcina acesteia.

Împrejurarea că beneficiarul, ulterior sancţionării de către Inspectoratul de Stat în Construcţii a obţinut autorizaţie de construcţie pentru toate lucrările realizate nu are semnificaţia acceptării lucrărilor suplimentare efectuate de reclamantă cu încălcarea obligaţiei contractuale asumate de aceasta de a executa astfel de lucrări doar la solicitarea scrisă a beneficiarului, în condiţiile art. 2.5 din contract şi după stabilirea de comun acord a preţului pentru aceste lucrări.

În egală măsură, existenţa acordului mandatarilor clientului peste limitele împuternicirii nu îl obligă pe clientul mandant, dacă acesta nu şi-a manifestat în mod clar voinţa de a le ratifica.

Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta a invocat, în subsidiar, ca temei al cererii de chemare în judecată, îmbogăţirea fără just temei, principiu care nu este aplicabil ipotezei în care s-a solicitat obligarea unei părţi să-şi execute obligaţiile contractuale sau angajarea răspunderii acesteia pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor.

Ca efect al respingerii apelului principal, apelul provocat declarat de pârâta SC B. SA a fost respins în conformitate cu dispoziţiile art. 2931 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1916 din 16 noiembrie 2015, instanţa de apel a respins ca nefondată cererea formulată de pârâtă pentru completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 1315 din 21 septembrie 2015 în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 2812 C. proc. civ.

Recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar G. împotriva Deciziei nr. 1315 din 21 septembrie 2015 şi de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1916 din 16 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Bucureşti au fost admise prin Decizia nr. 1396 din 20 septembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

S-a reţinut, în esenţă prin decizia de casare că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel preluând argumentele referitoare la contractarea lucrărilor pe un preţ global nu a dezvoltat şi raţionamentul care a impus această concluzie.

În considerarea caracterului devolutiv al apelului, instanţa este obligată conform art. 295 C. proc. civ. să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, ceea ce impune examinarea în concret a tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, pentru că în caz contrar, decizia încalcă dispoziţiile legale anterior menţionate şi atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată s-a constatat că decizia este nelegală şi pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în schimbarea înţelesului neîndoielnic al contractului, cu consecinţa concluziei eronate că părţile au contractat lucrarea pe un preţ global.

În privinţa dispoziţiilor legale aplicabile litigiului, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a verificat incidenţa dispoziţiilor art. 1484 C. civ. şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1533 C. civ., iar fondul litigiului nu a fost efectiv cercetat.

Reţinând nelegalitatea deciziei pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., ca urmare a admiterii recursului reclamantei a fost admis şi recursul formulat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1916 din 16 noiembrie 2015 pentru completarea deciziei pronunţate pe fondul apelului şi totodată s-a dispus şi rejudecarea apelului pârâtei, care a fost respins în primul ciclu procesual în conformitate cu dispoziţiile art. 2931 C. proc. civ.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 1516 din 27 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-au admis apelurile formulate de reclamantă şi pârâtă cu consecinţa schimbării sentinţei în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC B. SA în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 319.871,11 RON reprezentând contravaloare lucrări - situaţii de lucrări nr. x şi 16, a penalităţilor de întârziere în cuantum de 255.899,20 RON, calculate până la data de 29 iunie 2012 şi în continuare penalităţi de 0,5% calculate asupra debitului principal de 319.871,11 RON, până la data plăţii efective.

Au fost respinse ca neîntemeiate cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtă împotriva chematelor în garanţie SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL şi SC F. SRL. Pârâta a fost obligată la plata sumei de 3.100 RON reprezentând diferenţa onorariu expertiză şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.376 RON către reclamantă.

Instanţa de apel arată că litigiul pune în discuţie dreptul constructorului de a obţine preţul lucrărilor în condiţiile în care preţul solicitat depăşeşte atât propria estimare cât şi lucrările contractate, care parţial au fost achitate de client.

Se reţine că refuzând plata preţului pretins pârâta-antreprenor general şi beneficiar în contractul încheiat cu reclamanta-subantreprenor, a invocat în apărare excepţia de neexecutare a contractului.

Această apărare a fost înlăturată cu motivarea că ulterior denunţării contractului, debitorul obligaţiei pretins neexecutate nu mai poate obţine executarea acesteia, părţile fiind repuse în situaţia anterioară.

De asemenea, compensaţia invocată de pârâtă, ca modalitate de stingere a obligaţiilor este inoperantă în condiţiile în care reclamanta se află în procedura insolvenţei.

În privinţa apărărilor formulate de pârâtă, care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei susţinând că lucrările a căror contravaloare se solicită încalcă legea sau contractul părţilor, instanţa de apel, după analizarea interogatoriului pârâtei şi a expertizei administrate în cauză, a concluzionat că lucrările nu se executau în folosul final al pârâtei. Această concluzie rezultă din preambulul Contractului din 15 noiembrie 2010 încheiat între constructorul SC A. SRL şi pârâta care a subcontractat lucrările, aceasta având doar calitatea de antreprenor general, fiind la rândul său supusă unor condiţii de calitate şi termene de execuţie.

Pentru a analiza în ce măsură continuarea executării lucrărilor cu nerespectarea proiectului permite executantului recuperarea preţului în condiţiile contractului scris, instanţa de apel, după prezentarea comparativă a contractului de mandat în reglementarea vechiului şi a noului C. civ., concluzionează că, în speţă, constructorul nu poate valorifica teoria mandatului aparent, managerul de proiect şi dirigintele de şantier nefiind mandatari ai beneficiarului în sensul strict al raportului juridic de mandat.

Existenţa contractelor încheiate de antreprenorul general cu managerul de proiect, dirigintele de şantier, constructorul şi furnizorii de materiale ar trebui să excludă gestiunea de afaceri, ca temei al comportamentului acestora din urmă, pentru că, arată instanţa de apel, fie că există o relaţie contractuală, fie că nu există, situaţie în care răspunderea se analizează exclusiv în considerarea faptei, licite sau ilicite.

Referindu-se la gestiunea de afaceri şi condiţiile în care aceasta operează, la dispoziţiile Legii nr. 50/1991, concluziile expertizei şi având în vedere comportamentul - deşi contrar legii şi contractelor - al persoanelor cărora antreprenorul general le-a încredinţat atribuţii în executarea lucrării, instanţa de apel a arătat că, în final a fost posibilă respectarea obligaţiei asumate de antreprenorul general şi predarea lucrării.

În consecinţă s-a apreciat că nu subzistă nici un argument care să îndreptăţească pârâta să refuze plata lucrărilor, în limitele arătate ca urmare a admiterii apelurilor formulate de reclamantă şi pârâtă. Cererile de chemare în garanţie au fost respinse întrucât nu s-a dovedit culpa chemaţilor în garanţie în raporturile juridice cu pârâta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens recurenta arată că prin decizia recurată s-a reţinut că managerul de proiect şi dirigintele de şantier au dispus efectuarea modificărilor proiectului tehnic în temeiul unei gestiuni de afaceri. Recalificarea fundamentului pretenţiilor deduse judecăţii s-a făcut în apel, în rejudecare după casare, fără punerea acestui aspect în discuţia părţilor, regăsindu-se doar în considerentele deciziei.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii, oralităţii şi a dreptului la un proces echitabil, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Decizia recurată nu respectă rigorile dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., arată recurenta prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a analizat apărarea formulată în temeiul art. 2.5 din contractul din litigiu, în sensul că efectuarea lucrărilor suplimentare era posibilă numai conform contractului şi doar cu acordul beneficiarului, printr-un act adiţional, ulterior acordului proiectantului, încheiat în conformitate cu art. 2.5 şi respectiv 21.4 din convenţia părţilor.

De asemenea, susţine recurenta în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, instanţa de apel nu a motivat înlăturarea argumentelor referitoare la caracterul nefondat al penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă.

Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat eronat contractul din litigiu calificându-l ca fiind un contract de subantrepriză în care pârâta are calitatea de antreprenor general şi nu de beneficiar.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta susţine în esenţă, detaliind şi starea de fapt, că contrar celor reţinute prin decizia recurată, nu sunt îndeplinite condiţiile gestiunii de afaceri, că instanţa de apel interpretând greşit contractul din litigiu a apreciat, contrar clauzelor explicite şi probelor administrate în cauză, că acesta a fost modificat tacit.

De asemenea, arată recurenta, decizia este nelegală şi în privinţa obligării la plata penalităţilor de întârziere, care erau datorate doar în situaţia întrunirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 2.2 din contract, cerinţă neîndeplinită în cauză.

Soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte apelul provocat este dată cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi contractuale invocate în susţinerea cererilor de chemare în garanţie. Arată recurenta că, sub acest aspect instanţa de apel a preluat argumentele reclamantei, fără a analiza efectiv activitatea chematelor în garanţie în funcţie de drepturile şi obligaţiile stabilite prin contractele încheiate cu acestea, gestiunea de afaceri nefiind incidentă în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul formulat prin prisma criticilor şi dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este fondat.

În privinţa nelegalităţii deciziei derivate din încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată, verificând considerentele deciziei recurate că instanţa de apel, în rejudecare după casare analizează raportul juridic dedus judecăţii şi din perspectiva gestiunii de afaceri, fără ca acest temei juridic să fi făcut obiectul dezbaterilor în etapele procesuale anterioare, şi fără a fi pus în dezbaterea părţilor.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 129 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., cu consecinţa nerespectării principiului contradictorialităţii a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nerespectarea principiilor care guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor fiind sancţionată cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii. Nulităţile decurgând din nesocotirea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al oralităţii dezbaterilor sunt nulităţi virtuale care operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Astfel, principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 - 130 C. proc. civ., obligă instanţa să pună în discuţia părţilor orice împrejurare considerată esenţială pentru soluţionarea cauzei.

În egală măsură, principiul contradictorialităţii, impune asigurarea dreptului părţilor de a-şi susţine şi argumenta poziţia procesuală în privinţa recalificării temeiului juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.

Aceste cerinţe nu sunt îndeplinite în cauză, în condiţiile în care, astfel cum s-a precizat, anterior, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor incidenţa gestiunii de afaceri, ci referirile la aceasta s-au regăsit direct în considerentele deciziei recurate.

Sub acest aspect, intimata-reclamantă a susţinut că deşi considerentele deciziei recurate fac trimiteri, între altele şi la gestiunea de afaceri, aceste referiri nu sunt făcute pentru a justifica soluţia pronunţată din perspectiva răspunderii extracontractuale ci, doar ca o paralelă cu răspunderea civilă întemeiată pe contract, temei juridic care a fost avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

Această apărare a intimatei urmează însă a fi înlăturată deoarece prin decizia recurată, instanţa de apel, după prezentarea istoricului litigiilor dintre părţi, inclusiv a Dosarului nr. x/2011 a cărui conexare s-a respins prin încheierea din 11 mai 2018, deşi reţine că litigiul este generat de solicitarea constructorului de a obţine contravaloarea unor lucrări suplimentare faţă de cele contractate, arată că acestea nu se executau în folosul final al pârâtei. Pe de altă parte, pârâta a fost obligată la plata contravalorii acestora.

În aceste condiţii, gestiunea de afaceri invocată, în considerentele deciziei atacate nu face decât să creeze o confuzie în privinţa temeiului juridic care a justificat soluţia pronunţată.

Totodată, lipsa de claritate a deciziei relevă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., derivat din nerespectarea exigenţelor dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile şi apărările părţilor.

În mod evident, absenţa acestor elemente face imposibilă exercitarea controlului judiciar şi încalcă dreptul părţii la un proces efectiv în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În această privinţă este fondată şi critica recurentei potrivit căreia instanţa de apel a omis din analiză apărările referitoare la executarea lucrărilor suplimentare doar în condiţiile stabilite de pârâţi prin art. 2.5 şi 21.4 din contractul din litigiu, clauze a căror analiză lipseşte din considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu o motivare confuză, care împiedică exercitarea controlului judiciar, fiind incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În aceste condiţii analizarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. este inutilă şi lipsită de interes juridic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA, prin administrator judiciar provizoriu CII H., împotriva Deciziei civile nr. 1516/A din 27 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 2 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM