Invalid service of judgment to judicial liquidator voids appeal deadline

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1503, pronunţată la data de 11 octombrie 2017, în Dosarul nr. x/2014, a respins cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta-reclamantă, ca tardiv formulată, şi a constatat nul apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SA Bucureşti, prin lichidator judiciar B. Voluntari, împotriva Sentinţei civile nr. 5949 din 27 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SRL Bucureşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta A. SA - prin lichidator judiciar, B. Bucureşti, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii civile recurate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În recursul său, întemeiat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. - prin lichidator judiciar, B. Bucureşti a evocat şi redat conţinutul dispoziţiilor legale incidente cauzei (art. 14 alin. (1), (5) şi (6) C. proc. civ., art. 468 C. proc. civ. (1), art. 154 alin. (1) şi (4) C. proc. civ. şi art. 174 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Instanţa de apel s-a pronunţat asupra unei excepţii care nu a fost invocată de către părţi ori din oficiu şi care nu a fost pusă în discuţia părţilor la momentul dezbaterilor. În fapt, instanţa de apel a respins cererea de repunere în termen ca "tardiv formulată", deşi în niciun moment nu s-a pus în discuţie excepţia tardivităţii cererii de repunere în termen.

Solicită recurenta să se constate că, în apel, concluziile părţilor s-au purtat asupra temeiniciei cererii de repunere în termen şi, cu toate acestea, în considerente şi în dispozitiv, instanţa a apreciat că cererea de repunere în termen este tardivă, încălcând, astfel, principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 din C. proc. civ.

Recurenta- reclamantă a invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 154 şi art. 186 din C. proc. civ. Hotărârea este una greşită, întrucât a declarat apel în termenul de 15 zile de la momentul la care a luat la cunoştinţă de conţinutul sentinţei apelate.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că a luat la cunoştinţă de conţinutul sentinţei instanţei de fond pe o altă cale, neprocedurală, la data de 4 noiembrie 2016, şi nu la data de 10 iunie 2016; în şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2016, în Dosarul nr. x/2010, judecătorul-sindic a înmânat lichidatorului judiciar un exemplar de pe Sentinţa civilă nr. 5949 din 27 noiembrie 2014, fiind depusă în două copii de către C. şi, în termenul de 15 zile de la data de 4 noiembrie 2016 a formulat apel şi cerere de repunere în termen, apelul fiind înregistrat la Tribunalul Bucureşti în data de 21 noiembrie 2016.

Susţine recurenta că, faptul că la data de 10 iunie 2016, în cadrul dosarului de insolvenţă, unul dintre creditori a menţionat că s-ar fi redactat sentinţa civilă, nu înseamnă ca a luat efectiv Ia cunoştinţă de conţinutul sentinţei. De altfel, chiar lichidatorul judiciar a menţionat că "va ataca sentinţa respectivă, după ce i se va comunica".

De altfel, termenul de apel de 30 de zile se calculează de la comunicarea hotărârii conform C. proc. civ., şi nu de la momentul la care una dintre părţi "cunoştea de existenta sentinţei atacate".

Mai mult decât atât, dacă ar fi declarat apel înainte să ia la cunoştinţă de conţinutul sentinţei, ar fi devenit aplicabile disp. art. 468 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţele ce decurg aici, respectiv, imposibilitatea de a mai motiva apelul, în cazul în care în termen de 30 de zile de la declararea acestuia, nu i s-ar fi comunicat sentinţa civilă.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, în cauză, sentinţa civilă i-a fost comunicată, fiind vorba de un viciu de procedură constând în necomunicarea sentinţei civile la sediul lichidatorului judiciar (societatea fiind dizolvată).

Altfel spus, se arată, adresa la care s-a dispus comunicarea sentinţei de către instanţa de fond este o combinaţie între adresa lichidatorului judiciar şi adresa societăţii debitoare, rezultând o adresă care nu există în fapt.

Instanţa de apel nu face nicio referire cu privire la susţinerile sale conform cărora nu s-a efectuat nicio comunicare a sentinţei cu lichidatorul judiciar, la nicio adresă.

Astfel, nu se pronunţă cu privire la nelegalitatea procedurii de comunicare cu lichidatorul judiciar. Mai mult decât atât, instanţa se află într-o eroare atunci când afirmă că actualul lichidator judiciar al debitoarei A. SA (B.) şi-a schimbat denumirea.

În fapt, arată recurenta-reclamantă, este vorba de o schimbare a formei de exercitare a profesiei, fiind vorba de doi lichidatori diferiţi, iar sediul pentru comunicarea corespondentei al lichidatorului B. este în Bucureşti, str. x. De altfel, chiar instanţa foloseşte în tot cuprinsul sentinţei sintagma "lichidatorul actual". În acest sens, concluziile instanţei sunt contradictorii: pe de o parte, consideră că sentinţa a fost legal comunicată la sediul debitoarei aflate în faliment, pe de altă parte consideră că termenul pentru formularea cererii de repunere în termen începe să curgă de la momentul la care lichidatorul actual cunoştea de existenţa sentinţei atacate.

Faţă de cele de mai sus, recurenta-reclamantă susţine că, comunicarea sentinţei civile s-a făcut la o adresă greşită, cu încălcarea disp. art. 154 şi urm. C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea actului conform disp. art. 174 şi urm. C. proc. civ. Întrucât nu a existat o comunicare a sentinţei conform prevederilor C. proc. civ., rezultă că s-a aflat în termenul de formulare a apelului.

Prin Rezoluţia din 17 ianuarie 2018, s-a dispus comunicarea recursului către intimata-pârâtă SC "C." SRL Bucureşti, care, faţă de dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I C. proc. civ., cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) şi art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, a depus întâmpinare, înregistrată la data de 9 februarie 2018, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat, ca nefondat.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a procedat, la data de 15 mai 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispoziţiile 493 Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 483 alin. (1) noul C. proc. civ.

Completul de filtru, la data de 23 mai 2018, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat recurentei-reclamante A. SA - prin lichidator judiciar, B. Bucureşti şi intimatei-pârâte "C." SRL Bucureşti, care nu au depus puncte de vedere în scris asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru, la data de 12 decembrie 2018, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din noul C. proc. civ., faţă de faptul că părţile nu şi-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 30 ianuarie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu citarea părţilor, termen ulterior preschimbat pentru data de 14 februarie 2019, prin Rezoluţia din 9 ianuarie 2019.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept în care este încadrat (pct. 5 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ.), Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis şi a se dispune casarea deciziei civile recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa asupra fondului apelului formulat, pentru următoarele considerente:

Urmare apelului promovat de reclamanta A. SA Bucureşti - prin lichidator judiciar B. Voluntari împotriva Sentinţei civile nr. 5949 din 27 noiembrie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat Decizia civilă nr. 1503 din 11 octombrie 2017, prin care a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, ca tardiv formulată, şi a constatat nul apelul formulat de apelanta- reclamantă.

Analizând motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 154 noul C. proc. civ., întrucât nu a existat o comunicare a sentinţei instanţei de fond conform prevederilor din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este întemeiat.

Argumentele care vizează nelegalitatea respingerii cererii de repunere în termen, ca tardiv formulată şi a constatării nulităţii apelului vor fi cenzurate în cadrul recursului declarat de această parte, care, subsumându-se motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., a cărui incidenţă se constată în speţă, atrage sancţiunea nulităţii deciziei contestate.

Conform dispoziţiilor de mai sus, casarea unor hotărâri se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ, cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din Cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Este cunoscut că, actul de procedură este definit ca fiind orice act - în sens de operaţie juridică sau înscris - făcut pentru declanşarea procesului, în cadrul şi în cursul procesului civil de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a fiecăruia.

Din această definiţie, reţine Înalta Curte a rezulta că actul de procedură este atât operaţia juridică, cât şi înscrisul care constată această operaţie, cu menţiunea că, în cazul citării, au natura unor acte de procedură citaţia propriu-zisă, comunicarea citaţiei şi dovada de primire sau procesul-verbal încheiat de agentul procedural, iar în cazul hotărârii judecătoreşti, sunt acte de procedură atât hotărârea, cât şi dispoziţia de comunicare a hotărârii şi dovada de primire - procesul-verbal de primire întocmit de agentul procedural.

Totodată, Înalta Curte reţine că s-a statuat asupra următoarelor reguli privitoare la condiţiile în care trebuie întocmit un act de procedură: - actul de procedură trebuie să îmbrace formă scrisă şi, - actul de procedură trebuie să reflecte, chiar în conţinutul său, faptul că au fost îndeplinite toate cerinţele legii, aceasta însemnând că el nu poate fi completat cu probe extrinseci, ci trebuie să facă dovada prin el însuşi a veridicităţii sale.

În raport cu precizările expuse, reţine Înalta Curte că, în speţă, pe parcursul derulării procesului, toate actele de procedură s-au efectuat de către D. Bucureşti, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei A. SA Bucureşti (apelanta- reclamantă, s.n.), care şi-a declinat sediul social ca fiind cel din Bucureşti, str. x, cu respectarea dispoziţiilor art. 86 Noul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte procedura de comunicare a sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, nr. 5949, de la 27 noiembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceasta a fost comunicată la sediul din Bucureşti, str. x, dovada de înmânare fiind restituită la dosar cu menţiunea agentului însărcinat:

"m-am aflat în imposibilitatea comunicării actelor de procedură şi returnez la instanţa emitentă actele, deoarece: ... destinatarul nu mai locuieşte la acea adresă", fiind restituită, totodată, în plic, copia sentinţei.

Actul de procedură s-a efectuat, astfel, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 86 C. proc. civ., potrivit cu care:

"Alin. (1) - Comunicarea cererilor şi tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţi procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul.

Alin. (2) - Instanţa solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanţă, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, şi să trimită instanţei solicitantei dovezile de îndeplinire a procedurii.

Alin. (3) - În cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin postă, cu scrisoare recomandată, ca dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acesteia".

În cauză, reţine Înalta Curte că sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost înaintată părţii la o adresă în: Bucureşti, str. x, conform dovezii de comunicare existente la dosar Tribunal, chiar dacă din materialul probator existent la dosar rezulta că sediul era indicat la adresa Bucureşti, str. x, sector 6 - sediul D. Bucureşti, lichidatorul judiciar al apelantei-reclamante debitoare A. SA Bucureşti, iar aceasta din urmă îşi avea sediul social în Bucureşti, str. x, fapt ce coincide cu menţiunea făcută de parte pe notele scrise depuse la Dosar nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, la data de 20 noiembrie 2014.

De altfel, apreciază Înalta Curte că, odată ce depunând cererea de chemare în judecată în conformitate cu art. 148 alin. (1) noul C. proc. civ., ce obligă partea a indica "numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, după caz, denumirea şi sediul lor", în respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materia îndeplinirii actelor de procedură, era necesar ca instanţa să comunice actele de procedură către A. SA Bucureşti - prin lichidator judiciar D. Bucureşti la adresa indicată în cerere, ceea ce, în speţă, nu s-a îndeplinit.

Ba, dimpotrivă, sentinţa instanţei de fond, pronunţată de Tribunalul Bucureşti nu a fost comunicată nici la sediul social al societăţii reclamante, din Bucureşti, str. x, nici la sediul lichidatorului judiciar, indicat în Bucureşti, str. x, comunicarea sentinţei fiind făcută la o adresă ce cuprinde o combinaţie între cele două adrese, şi, evident că, în cauză, nu s-a făcut o comunicare valabilă a hotărârii, aspect în mod greşit neobservat de către instanţa de apel.

Cu alte cuvinte, apreciază Înalta Curte că, în speţă nu s-a făcut o comunicare oficială către reclamanta A. SA - prin lichidator judiciar, D. Bucureşti, care nu a atestat în nici un fel că ar fi primit hotărârea instanţei de fond, atacată cu apel, în acest sens neproducându-se dovezi din care să rezulte o altă situaţie de fapt.

Faptul menţionării în faţa instanţei învestite cu soluţionarea procedurii insolvenţei debitoarei A. SA, de către actualul lichidator judiciar al acesteia, B. Bucureşti, în şedinţa publică din data de 10 iunie 2016, că va ataca respectiva sentinţă, reţinut cu insistenţă de către instanţa de apel ca dată la care acesta a cunoscut despre existenţa sentinţei atacate, în afara unei comunicări legale efectuate de către instanţă, nu poate fi considerat ca punct de plecare al calculului curgerii termenului procedural pentru declararea căii de atac, cum greşit a procedat instanţa de apel.

Astfel, termenul procedural este intervalul de timp înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau, după caz, este oprit să se săvârşească un anumit act de procedură, prin art. 181 Noul C. proc. civ. legiuitorul stabilind modul de calcul al termenelor procedurale pe ore, zile, săptămâni, luni şi ani, orice termen procedural având un punct de plecare şi un punct de împlinire, între care, există durata termenului.

Este de necontestat că punctul de plecare, adică, momentul de la care începe să curgă termenul, este marcat de comunicarea actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel, potrivit art. 184 alin. (1) noul C. proc. civ.

Potrivit art. 185 alin. (1) Noul C. proc. civ., "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate", iar potrivit art. 186 alin. (1) noul C. proc. civ., "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Din dispoziţia legală sus- citată, rezultă că decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale, imperative şi absolute; ori, în cauză, au fost produse dovezi din care rezultă că instanţa nu a respectat condiţiile imperative impuse de lege privind comunicarea hotărârii apelate, şi, astfel, în fapt, comunicarea nu a avut loc.

Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile legale enunţate, Înalta Curte reţine a nu se putea aprecia, după cum greşit a avut în vedere instanţa de apel, că, apelul a fost declarat la peste 4 luni de la data la care actualul lichidator judiciar a cunoscut despre existenţa sentinţei atacate (şi a declarat în faţa judecătorului sindic despre intenţia de o apela), reţinându-i-se conduita culpabilă, pentru că, printr-o astfel de atitudine, s-ar putea trage concluzia că instanţa are în vedere încălcarea unor dispoziţii legale privind procedura comunicării actelor procedurale, în condiţiile în care, actele de procedură, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., se comunică "la domiciliul sau, după caz, la sediul acestora", iar după deschiderea procedurii, comunicarea va fi efectuată potrivit legii speciale, şi, aplicând dispoziţiile art. 161 alin. (1) noul C. proc. civ., înmânarea actelor de procedură se face "personal celui citat".

Înalta Curte aminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 468 C. proc. civ., termenul de apel este, ca regulă, 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar prin echipolenţă, considerată excepţională în condiţiile art. 468 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea este considerată comunicată la data formulării declaraţiei de apel, dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii. Aceasta asimilare are însă un efect limitat la cunoaşterea dispoziţiilor luate prin hotărârea atacată şi nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu dispune în mod similar; chiar în situaţia de echipolenţă, instanţa nu este dispensată de obligaţia comunicării din oficiu a hotărârii redactate în condiţiile art. 426 C. proc. civ., astfel cum este statuat în art. 427 C. proc. civ.

Tocmai de aceea, pentru ca dreptul de motivare a căii de atac să fie unul cu conţinut efectiv, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 470 alin. (5) teza a II-a, că atunci când motivarea apelului se face distinct de declaraţia de apel, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii, astfel cum aceasta a fost reglementată în art. 427 C. proc. civ. Prin urmare, în situaţia de echipolenţă reglementată prin art. 468 alin. (2) C. proc. civ., pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile - legal şi imperativ, de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanţe, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite.

Faţă de toate acestea, Înalta Curte urmează a reţine şi dispoziţiile art. 174 alin. (1) noul C. proc. civ. prevăd că:

"Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" neregularitatea actelor de procedură, implicit, a celor privind comunicarea acestora, este sancţionată, potrivit art. 178 din acelaşi act normativ, cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

Art. 175 alin. (1) noul C. proc. civ. prevede că:

"Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia".

Declararea nulităţii unui act de procedură are ca efect lipsirea acestuia de efectele conferite de lege, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit efectum. Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripţiilor legale se produce din chiar momentul ivirii nulităţii, iar nu din momentul constatării acesteia, întrucât, nulitatea lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia sa procedurală.

Faţă de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că recurentei- reclamante i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) noul C. proc. civ. pentru constatarea nulităţii actelor de procedură. În plus, faţă de subzistenţa vătămării, se contată că aceasta nu poate fi acoperită decât prin înlăturarea actelor de procedură, conform art. 177 alin. (2) noul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte vătămarea, Înalta Curte reţine că aceasta rezidă şi din încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, în speţă, dreptul la apărare (art. 13 noul C. proc. civ.) şi contradictorialitatea (art. 14 din noul C. proc. civ.), pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.

În ceea ce priveşte conţinutul principiului dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituţională în art. 24 din Constituţia României, acesta constă în posibilitatea recunoscută de lege părţilor litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată, precum şi în posibilitatea acestora de a lua cunoştinţă de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii, de a exercita căile legale de atac, precum şi în alte prerogative recunoscute de lege părţilor, în scopul susţinerii intereselor lor.

Între dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii există o legătură indisolubilă, instanţa trebuind să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a-şi exercita căile legale de atac. Însă, în aplicarea acestor principii, este necesar ca părţile să fie încunoştinţate despre existenţa şi obiectul litigiului, despre soluţia pronunţată cauzei lor, ceea ce în speţă nu s-a respectat.

Or, nelegalitatea comunicării hotărârii instanţei de fond către recurenta- reclamantă a condus la imposibilitatea exercitării în termen a căii de atac a apelului, aspect greşit apreciat de către instanţa de apel, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei pronunţate în aceste condiţii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod greşit şi cu nerespectarea prevederilor legale imperative sus- citate instanţa a procedat la anularea apelului declarat de apelanta- reclamantă A. SA- prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei instanţei de fond, în condiţiile în care, în cauză, nu se realizase o comunicare valabilă şi legală a hotărârii.

În cauză, nu se poate aprecia că s-a realizat o temeinică cercetare a fondului cauzei, cât timp dreptul la apărare al uneia dintre părţi a fost încălcat, aspect de natură a atrage incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cerinţa din norma invocată, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, şi anume, principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în cauză.

Înalta Curte constată, astfel, că sunt fondate criticile invocate în recurs şi care, sub aspectul conţinutului pot fi încadrate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., reţinându-se încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare al părţii, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii deciziei astfel pronunţate.

Faţă de acestea, găsind a fi incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi alin. (2) Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 497 din acelaşi Cod, va admite recursul, va casa decizia civilă recurată, şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA - prin lichidator judiciar, B. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 1503 din 11 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM