Contractual disputes: Inadmissibility of unjust enrichment and tort liability where contractual remedies exist

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." SA a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, pentru ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 1.840.532,19 RON (TVA inclus), cu plata dobânzii legale aferente sumei plătite, calculată până la data introducerii acţiunii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3592 din 11 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 2 octombrie 2017 a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în tot a acesteia în considerarea efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, pronunţarea unei hotărâri prin care să se admită cererea de chemare în judecată şi obligarea intimatei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate atât la fond cât şi în apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin Decizia civilă nr. 904 din 7 mai 2018 a respins apelul formulat de apelanta reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." SA, împotriva Încheierii din 2 octombrie 2017 şi a Sentinţei civile nr. 3592 din 11 octombrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. SA, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 904 din 7 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." SA, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 992 - 997 C. civ. respectiv art. 998 - 999 C. civ., precum şi art. 23.4 din contractele în litigiu.

În conformitate cu art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel era ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la cele criticate de apelant.

În mod greşit a apreciat instanţa că acţiunea este inadmisibilă, în acest fel încălcând principiul contradictorialităţii prin nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei de neexecutare. În consecinţă instanţa a pronunţat hotărârea prin raportare la un motiv de nelegalitate care nu a fost pus în discuţia părţilor.

În raport de critica privind inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, recurenta-reclamantă apreciază că sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice pentru intentarea acţiunii în restituire şi anume: mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, de către A. SA prin Contractele x/2005 şi y/2010, aceasta încasând sume de bani necuvenite prin includerea cheltuielilor de transport calculate în procent de 60% la valoarea manoperei directe, fiind depăşit cu mult valoarea reală a preţului contractului, micşorarea patrimoniului ca urmare a creşterii cheltuielilor de transport acest fapt conducând la mărirea patrimoniului pârâtei A. SA, patrimoniul nostru fiind micşorat cu suma a cărui restituire se cere pe calea acestei acţiuni, existenţa unei legături de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, fiind efectul unei cauze unice, absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului în detrimentul alteia, absenţa altui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Recurenta-reclamantă mai susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere recunoaşterea făcută de pârâta A. SA a obligaţiei de restituire a sumei de 1.966.364,82 RON.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală recurenta-reclamantă arată că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 998 C. civ., raportat la faptul că obligaţia pretins încălcată este ataşată Contractelor de prestări servicii nr. x din 22 martie 2005 şi Contractul x din 28 iulie 2010 potrivit căruia prestatorul a inclus şi facturat în mod abuziv, incluzând în mod ilicit cheltuielile de transport de la sediu la locul de desfăşurare al lucrărilor calculate în procent de 60% la valoarea manoperei directe cauzând un prejudiciu cu intenţie.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 29 noiembrie 2018 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 3 decembrie 2018.

Prin încheierea din data de 9 mai 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice A. SA împotriva Deciziei nr. 904 din 7 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. SA.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 şi susţine că hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 992 - 987 C. civ. şi respectiv art. 998 - 999 C. civ., precum şi a prevederilor art. 23.4 din Contractele nr. x/2005 şi y/2010, întrucât a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă prin soluţionarea cauzei pe o excepţie invocată de pârâtă în faţa instanţei de fond.

Se mai susţine că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii prin nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei de neexecutare, motivul de nelegalitate nefiind pus în discuţia părţilor.

Criticile sunt nefondate având în vedere că inadmisibilitatea acţiunii reprezintă o excepţie procesuală de procedură, absolută şi peremptorie, care împiedică analiza oricăror alte chestiuni, inclusiv excepţii.

Instanţa de fond s-a pronunţat cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, stabilind totodată ordinea soluţionării acestora potrivit art. 248 alin. (2) din C. proc. civ. Această soluţie a fost menţinută de către instanţa de apel.

În conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., în vigoare la momentul perfectării contractelor, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Astfel, în baza Contractelor nr. x din 22 martie 2005 şi nr. y din 28 iulie 2010 au fost executate servicii de întreţinere şi lucrări de mentenanţă constând în inspecţii tehnice, revizii tehnice, reparaţii curente rezultate în urma reviziilor tehnice, lucrări speciale şi intervenţii accidentale pentru reţeaua de transport.

Decontarea cheltuielilor referitoare la transportul materialelor, personalului, utilajului special s-a făcut cu respectarea întocmai a art. 23.4 din cele două contracte.

Se observă că relaţiile dintre părţi sunt guvernate de prevederile celor două contracte, precum şi de cele ale actelor adiţionale, intervenite pe parcursul derulării relaţiilor comerciale.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este întemeiată nici sub aspectul recuperării prejudiciului pe calea instituirii instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, nici sub aspectul recuperării prejudiciului pe calea răspunderii civile delictuale, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale acestor instituţii.

În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, Înalta Curte reţine că în mod legal a reţinut instanţa de apel că atât timp cât reclamanta are la dispoziţie oricare altă acţiune, acţiunea sa în îmbogăţire fără justă cauză este inadmisibilă.

Spre deosebire de vechiul C. civ., care nu cuprindea o reglementare legală expresă a acestui izvor de obligaţii, C. civ. actual legiferează şi abordează îmbogăţirea fără justă cauză în mod distinct, în categoria faptelor juridice licite.

Mai trebuie însă precizat faptul că, şi înainte de C. civ. în vigoare, era recunoscut acest izvor de obligaţii (deşi nu avea o reglementare de lege lata), fiind preluat şi aplicat, neîntrerupt, din vechiul drept roman.

Reglementarea legală a acestui principiu în Noul C. civ. este următoarea:

"Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri" (art. 1345 C. civ.).

Legea instituie două condiţii cu privire la admisibilitatea unei astfel de acţiuni, respectiv: îmbogăţirea trebuie să subziste la data sesizării şi cel al cărui patrimoniu s-a sărăcit să nu aibă la îndemână o altă cale de acţiune.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, se observă că legea reglementează, în art. 1348 C. civ., caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe o îmbogăţire fără just temei; potrivit textului de lege citat, cererea de restituire nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

În vechiul C. civ. acest principiu era recunoscut ca o creaţie a jurisprudenţei. În prezent însă, în mod corect, spunem noi, legea o prevede expres.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte constată că plăţile invocate de reclamantă ca temei al acţiunii în restituire au fost efectuate în temeiul unui text contractual, respectiv cel de la art. 23.4 din contracte. În aceste condiţii, în raport de faptul că reclamanta avea la îndemână cel puţin acţiunea în nulitate a clauzei contractuale şi ca o consecinţă restituirea plăţilor nedatorate, acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu este admisibilă.

În ceea ce priveşte criticile privind admisibilitatea acţiunii întemeiată pe răspunderea delictuală, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, este corectă dezlegarea dată de instanţa de apel în considerentele prezentate, prin care arată că reclamanta are alte mijloace procedurale de recuperare, Înalta Curte subliniind că, în cauză, nu poate fi generată o răspundere civilă cu caracter delictual, determinată de lipsa unui raport juridic direct dintre părţile litigiului.

De vreme ce situaţia de fapt care reprezintă temeiul acţiunii în pretenţii o reprezintă restituirea sumei de 1.840.532,19 RON care în opinia reclamantei este o plată nedatorată generată de executarea Contractelor nr. x/2005 şi nr. y/2010, acest fapt nu poate reprezenta, deopotrivă, la alegerea reclamantei, atât fundamentul răspunderii contractuale, cât şi cel al unei răspunderi delictuale. Mai mult, în prezenţa unei răspunderi contractuale, niciuna dintre părţi nu poate înlătura incidenţa acestei răspunderi pentru a opta în favoarea altor reguli.

Pe cale de consecinţă, în temeiul acestor considerente, analiza elementelor răspunderii civile delictuale nu se impune, iar respingerea acţiunii, în apel, deopotrivă fundamentată pe neîndeplinirea condiţiilor art. 998 - 999 C. civ., este redundanta.

În acest context, Înalta Curte arată că nu se impune analiza acelor critici din recurs care se referă la greşita aplicare a legii din perspectiva încălcării art. 998 C. civ., la lipsa analizei condiţiilor generale şi speciale ale acestei răspunderi, deoarece însăşi aprecierea incidenţei acestor dispoziţii presupun greşita aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." SA împotriva Deciziei nr. 904 din 7 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. SA

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2019.

Procesat de GGC - LM