Late filing of prescription defense: procedural waiver vs. Civil Code imperative exception

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin încheierea din 14 octombrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având în vedere clauza prevăzută la pct. V, 5.12 din cele două contracte încheiate între părţi şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. f) din Regulamentul CE nr. 593/2008, a stabilit că legea aplicabilă în cauză este cea română.

Prin Sentinţa civilă nr. 1235 din 10 aprilie 2017 pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca fiind prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta B. SRL.

II. Împotriva sentinţei anterior menţionate a declarat apel, la data de 6 septembrie 2017, reclamanta A., calea de atac fiind înregistrată la data de 25 septembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2016.

Prin Decizia civilă nr. 439/2018 din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta reclamantă A.. împotriva Încheierii civile din data de 14 octombrie 2016 şi a Sentinţei civile nr. 1235 din 10 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. SRL.

III. La data de 27 aprilie 2018 (plic dosar recurs), reclamanta A.. a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menţionate, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a deciziei recurate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În cadrul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat atât criticile de nelegalitate pe care îşi întemeiază calea de atac, cât şi dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au procedat la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de procedură şi de drept material ce reglementează instituţiile decăderii şi prescripţiei.

Astfel, recurenta-reclamantă a precizat că invocarea excepţiei prescripţiei nu se putea realiza de către intimata-pârâtă în cadrul unei întâmpinări tardiv formulate, deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 208 din C. proc. civ., aceasta era decăzută din dreptul de a invoca excepţii, în mod greşit întemeindu-se instanţa de apel pe dispoziţiile art. 2513 C. civ.

Cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a susţinut că debitul solicitat este unul cert, lichid şi exigibil, astfel cum reiese din prevederile contractelor invocate în susţinerea cererii, precum şi din cuprinsul fişei contabile, care dovedeşte acceptarea la plată a facturilor, prin efectuarea unei plăţi parţiale de către intimata-pârâtă, în cuantum de 20.000 euro.

A subliniat că intimata-pârâtă nu a invocat, în cadrul întâmpinării, faptul că marfa livrată nu a fost conformă cu elementele specifice convenite de părţi, ci aceasta a primit marfa livrată, utilizând-o, astfel că nu poate fi negat dreptul recurentei-reclamante la primirea contravalorii acestei mărfi, creanţa fiind certă.

A susţinut şi caracterul lichid al creanţei pretinse, în raport cu împrejurarea că atât preţul mărfii, cât şi cuantumul penalităţilor de întârziere este determinat prin contractele şi anexele acceptate de către părţi, valoarea creanţei putând fi calculată, totodată, prin transformarea sumelor datorate din Euro, în RON, conform cursului de schimb din data de 19 februarie 2016.

Totodată, a considerat creanţa solicitată ca fiind exigibilă, deoarece termenul de plată pentru facturile emise în baza contractelor încheiate de părţi s-a împlinit la data de 31 octombrie 2012.

Intimata-pârâtă B. SRL a transmis la dosar întâmpinare, la data de 7 iunie 2018, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

Ulterior, la data de 2 iulie 2018, recurenta-reclamantă a depus la dosar Note scrise, prin care a combătut apărările intimatei-pârâte, reiterând susţinerile formulate în cadrul cererii de recurs şi solicitând admiterea căii de atac, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

IV. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 439/2018 din 26 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea introductivă, în temeiul a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate între părţi la datele de 10 februarie 2012 şi, respectiv, 1 martie 2012, având ca obiect vânzarea şi livrarea de seminţe oleaginoase, recurenta-reclamantă, societate de naţionalitate italiană, în calitate de vânzătoare, a solicitat obligarea intimatei-pârâte, societate cumpărătoare de naţionalitate română, la plata sumei de 417.998,88 RON (reprezentând rest din preţul înscris în Facturile fiscale nr. x şi y din 14 martie 2012) şi a sumei de 1.512.319,95 RON, constând în penalităţi de întârziere, calculate începând cu data de 31 octombrie 2012, până la 19 februarie 2016.

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a susţinut că prin analiza realizată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimata-pârâtă în cuprinsul unei întâmpinări formulate cu depăşirea termenului legal stabilit, instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor de procedură referitoare la sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca excepţii procesuale (art. 208 din C. proc. civ.).

Deopotrivă, recurenta-reclamantă a susţinut, în cadrul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că hotărârea atacată este nelegală, datorită unei greşite interpretări şi aplicări a normelor de drept material ce reglementează instituţia prescripţiei (art. 2513 C. civ.).

În legătură cu criticile de nelegalitate aduse hotărârii atacate, Înalta Curte constată că prevederile art. 208 alin. (2) din C. proc. civ. stabilesc că "nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel", iar textul art. 2513 din C. civ. menţionează că "prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

Din interpretarea coroborată a celor două texte legale anterior evocate rezultă că prescripţia poate fi invocată fie prin întâmpinare, fie cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie ori excepţia nu a fost invocată prin întâmpinare, potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ.

"Lipsei invocării" excepţiei prin întâmpinare, situaţie expres menţionată de textul art. 2513 din C. civ., îi poate fi asimilată şi împrejurarea conturată în speţă, în care prescripţia dreptului material la acţiune a fost invocată în cadrul unei întâmpinări depuse cu depăşirea termenului prevăzut de lege şi sancţionată, conform dispoziţiilor art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., cu decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a mai propune probe şi a invoca excepţii.

Se constată, aşadar, că în privinţa prescripţiei, textul art. 2513 C. civ. prevede o derogare expresă de la termenul limită până la care pot fi invocate, în general, excepţiile procesuale (termenul de depunere a întâmpinării), deoarece se prevede expres că excepţia prescripţiei poate fi invocată, in limine litis şi după momentul depunerii întâmpinării, mai exact până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Raportând textele de lege anterior menţionate la conduita procesuală a instanţei de apel, se constată că în mod corect a procedat aceasta la punerea în discuţie, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, a excepţiei prescripţiei invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, chiar dacă instanţa de fond a decăzut intimata-pârâta din dreptul de a formula cereri de probe şi de a formula excepţii.

Dat fiind caracterul imperativ al normei juridice conţinute de art. 2513 C. civ., rezultă că instanţa de apel a stabilit cu justeţe că termenul legal stabilit pentru invocarea prescripţiei a fost respectat, instanţa de fond fiind obligată să examineze excepţia.

Aşa fiind, nu pot fi primite criticile formulate de recurenta-reclamantă referitoare la greşita aplicare a normelor de procedură privind decăderea din dreptul de a invoca excepţii procesuale şi, respectiv, privind greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material în materia prescripţiei (art. 2513 C. civ.), nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând neîntemeiate criticile formulate de către recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat de aceasta împotriva Deciziei civile nr. 439/2018 din 26 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Analiza criticilor ce vizează fondul cauzei formulate prin cererea de recurs nu se mai impune faţă de soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 439/2018 din 26 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM