Penalty clauses upheld; annulment and reduction claims rejected.

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 31 octombrie 2014 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. x/2014, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărâre judecătorească să dispună, în principal, constatarea nulităţii absolute a clauzelor penale de la punctul 6.5. din conţinutul Contractelor de vânzare-cumpărare comercială nr. x din 1 iulie 2010 şi nr. y din 30 iunie 2011, încheiate de aceasta, în calitate de cumpărător, cu pârâta din prezenta cauză, în calitate de vânzător, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului clauzelor penale inserate în cuprinsul acestor contracte de la 0,5% pe zi de întârziere din suma datorată la 0,1% pe zi de întârziere sau la nivelul dobânzii legale penalizatoare de la momentul încheierii contractelor, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Judecătoria Constanţa, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 3002 din 17 martie 2015, a admis excepţia, invocată din oficiu, de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, reţinând, în esenţă, că valoarea obiectului acţiunii reclamanţilor este de peste 200.000 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 1800 din 5 octombrie 2016 Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În pronunţarea acestei soluţii instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că susţinerile reclamantei în sensul scopului nelegitim urmărit de propriul său reprezentant la încheierea contractului cu pârâta, al cărei asociat unic era, nu sunt decât supoziţii şi presupuneri ce nu îşi au suport probator şi nu pot produce efecte decât în relaţiile dintre reclamantă şi angajatul său, că împrejurările învederate a constitui un conflict de interese cu privire la dubla calitate a semnatarului actelor, de director de sucursală al reclamantei şi asociat unic al pârâtei nu au relevanţă asupra valabilităţii clauzelor contractuale.

A apreciat tribunalul că nici frauda la lege nu a fost probată în cauză întrucât reclamanta nu a dovedit reaua-credinţă - intenţia de a încălca legea - a vânzătoarei din contractul de vânzare-cumpărare, nefiind învederate nici dispoziţiile legale utilizate contrar scopului edictării lor, nici cele încălcate prin prevederea unor penalităţi de întârziere contractuale.

În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., faţă de lipsa răspunsului la interogatoriu din partea societăţii pârâte, instanţa a reţinut că dispoziţiile legale prevăd o facultate a judecătorului de a aprecia valoarea probatorie a refuzului de a răspunde, nefiind scutită de a analiza ansamblul materialului probator; în cauză, prezumţia de început de dovadă în folosul reclamantei necoroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză.

Tribunalul nu a putut reţine nici motivul de nulitate decurgând din dispoziţiile Legii nr. 313 din 19 februarie 1879 "pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte şi pentru adaosul unui aliniat la articolul 1089 din C. civ.", apreciind că aceasta nu este incidentă în cauză.

În privinţa capătului de cerere subsidiar, de reducere a cuantumului clauzelor penale de la 0,5% pe zi de întârziere la 0,1% pe zi de întârziere sau chiar la nivelul dobânzii legale, instanţa a reţinut că principiul forţei obligatorii a contractului decurgând din art. 969 alin. (1) C. civ. împiedică o astfel de intervenţie a autorităţii judiciare.

Împotriva acestei decizii a declarat apel apelanta-reclamantă A. SRL.

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 818 din 20 decembrie 2017 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SRL

În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că nulitatea absolută a actului juridic este sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc, că, în speţă, reclamanta nu a dovedit că actele încheiate cu pârâta sunt fondate pe o cauză ilicită sau sunt încheiate prin fraudarea legii, astfel că nu poate fi reţinută o astfel de sancţiune, împrejurarea că reprezentantul reclamantei era, la momentul încheierii celor două contracte, asociat unic al societăţii pârâte nefiind de natură a atrage nulitatea absolută a actelor.

Referitor la solicitarea de reducere a cuantumului penalităţilor de la 0,5% la 0,1%, Curtea a observat că toate susţinerile şi argumentările apelantei se întemeiază pe dispoziţiile C. civ. nou, aprobat prin Legea nr. 287/2009, dispoziţii ce nu sunt aplicabile cauzei, având în vedere că cele două contracte în discuţie au fost încheiate sub imperiul vechiul C. civ. (1865), în reglementarea anterioară, reducerea penalităţii de întârziere reprezentând o facultate a judecătorului, iar nu o obligaţie.

A mai reţinut instanţa de apel că, deşi a susţinut caracterul excesiv şi abuziv al clauzei penale, apelanta nu a oferit niciun criteriu după care instanţa să poată aprecia realitatea susţinerilor făcute, nefiind depuse probe din care să rezulte practica sa comercială uzuală în raporturile derulate cu alte societăţi, însăşi pârâta fiind obligată prin hotărâri judecătoreşti la plata faţă de furnizorii mărfurilor a unor penalităţi de întârziere în procente comparabile sau chiar mai mari decât cele stabilite prin contractele în discuţie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru soluţionarea în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (2) şi 497 C. proc. civ. şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 967 alin. (2) şi 968 C. civ., fără a se raporta la art. 272 din Legea nr. 31/1990, recurenta-reclamantă aducând în susţinerea acestei critici următoarea argumentaţie.

Deşi se recunoaşte situaţia de fapt expusă, în sensul ca cele două contracte au fost încheiate intre persoane care aveau interese aparent contrare, instanţa de apel reţine, în mod nefondat, că urmările juridice ale unei astfel de operaţiuni nu pot fi apreciate ca cele susţinute de către recurentă - adică folosirea creditului societăţii în folosul personal sau a unui terţ.

Conflictul de interese constatat de către instanţa de apel suprapus pe situaţia, probată în cursul cercetării judecătoreşti, a existenţei unui comision/adaos comercial practicat de către intimata pârâtă prin raportare la costul produselor pe care furnizorii primari (C., D. şi E.) le practicau în aceeaşi perioadă, aspect ce se traduce efectiv prin plata de către recurentă a unor sume/costuri mult mai mari pentru aceleaşi produse pe care furnizorii primari le comercializau, nu poate constitui doar un motiv de nulitate relativă, cum în mod eronat apreciază instanţa de apel, ci constituie, în esenţă, un motiv de nulitate absolută sub aspectul existenţei unei cauzei ilicite sau imorale la încheierea contractului dintre părţi.

Recurenta precizează că a avut relaţii contractuale atât cu intimata pârâtă, cât şi cu C. SRL, că a realizat o paralelă între preţurile de cost practicate de către furnizorul primar C. în comparaţie cu intermediarul B. SRL, concluzia fiind aceea că intimata pârâtă practica un adaos comercial/comision de aproximativ 5 - 14% în comparaţie cu preţurile de cost ale furnizorului primar, din cel puţin două dintre facturile depuse reieşind faptul ca produsele erau achiziţionate de către intimata pârâtă B. de la distribuitorul C. SRL, aceasta afirmaţie fiind întărită de extrasele de cont ale intimatei depuse în probaţiune precum şi de cererea de intervenţie în interes alăturat şi implicit de acţiunea oblică ce face obiectul dosarului suspendat (n.n. x/2013 aflat la Judecătoria Constanţa), probe care atestă fără dubiu faptul ca intimata pârâtă B. achiziţiona produsele alimentare de la distribuitorul C., pe care ulterior, după ce le aplica un adaos comercial, le revindea sucursalei Eforie a A. .

Consideră recurenta că această situaţie se încadrează în conţinutul constitutiv al infracţiunii reglementate de art. 272 din Legea nr. 31/1990 - folosirea creditului societăţii într-un scop contrar intereselor acesteia şi în folosul propriu, sens în care apreciază că, deşi situaţia de fapt a fost foarte bine înţeleasă de către instanţa de apel, aplicarea legii a fost una deficitară, cu ignorarea unor norme juridice care încadrau fapta respectivă în ipoteza unei infracţiuni reglementată de legea societăţilor comerciale.

Concluzionează recurenta în sensul că dispoziţiile art. 967 (2) şi art. 968 C. civ. din 1865 au fost interpretate şi aplicate în mod eronat fără o raportare la dispoziţiile art. 272 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel pronunţând sub acest aspect o soluţie nelegală.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 967 alin. (2) şi art. 968 C. civ. din 1865 prin raportare la art. 1067 C. civ. din 1865, analizând motivele de nulitate invocate prin raportare strictă la cele doua clauze penale.

Arată recurenta că ambele motive de nulitate absolută trebuiau raportate la cauzele de nulitate a actelor juridice civile în general şi nu a clauzelor penale în mod special (privite în mod strict), în condiţiile în care prin acţiune s-a solicitat doar constatarea nulităţii clauzelor penale din contractele defăimate în baza art. 1067 C. civ. vechi care stipulează aceasta posibilitate " nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale.", pentru constatarea nulităţii unor clauze penale, legiuitorul roman prevăzând că se pot invoca motive sau cauze de nulitate ce se referă la întregul act juridic verificat şi nu doar la o clauza contractuală în particular.

Consideră recurenta că motivele de nulitate a contractelor de vânzare - cumpărare defăimate au efect asupra valabilităţii clauzelor penale inserate în aceste contracte, precizând faptul că, atât prin cererea introductivă de instanţă cât şi prin motivele de apel, a invocat motive de nulitate absolută a întregii convenţii în general şi nu a clauzelor penale în special, deşi în mod judicios s-a reţinut că limitele învestirii instanţei se reduc doar la constatarea nulităţii absolute a acestor clauze.

Apreciază recurenta că instanţa de fond cât şi cea de apel, nefiind hotărâte cum să trateze motivele de nulitate invocate - fie prin raportare la întreaga convenţie ori prin raportare doar la clauzele penale în mod special - au pronunţat soluţii vădit nelegale, instanţa de apel tratând în mod neclar şi aleator problematica nulităţii dintr-o singură perspectivă fără a se cristaliza o concluzie în limitele stabilite de către recurentă prin cererea introductivă de instanţa, limite stabilite conform art. 1067 C. civ.

În concluzie, recurenta apreciază că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1067 C. civ. din 1865, aspect ce reiese din considerente: "constatând ca limitele investirii instanţei, ceea ce se deduce judecăţii o reprezintă strict nulitatea absolută a celor două clauze contractuale" sau că apelanta-reclamantă " a susţinut nulitatea clauzei penale sub aspectul cauzei ilicite şi imorale precum şi din perspectiva fraudării legii."

Consideră recurenta că aceeaşi concluzie se poate trage şi cu privire la ultimul motiv de nulitate absolută - frauda la lege - instanţa de apel limitându-se a considera că "inserarea unei clauze penale nu poate fi interpretată ca o acţiune prohibită de lege, în condiţiile în care art. 1066 şi urm. C. civ. din 1865 reglementează în mod expres mecanismul juridic al unei astfel de clauze."

Cea de-a treia critică formulată de recurentă vizează faptul că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1670 din C. civ. din 1865, invocate ca şi temei juridic pentru reducerea clauzei penale.

Sub acest aspect recurenta precizează că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că instanţa de fond avea dreptul, în afara ipotezei normei, să susţină necesitatea ca plăţile parţiale pe care le-a efectuat pentru produsele furnizate de intimată să se realizeze benevol şi nu prin executare silită, apreciindu-se că aceasta susţinere nu ar fi o adăugare la lege, ci doar dreptul judecătorului de a aprecia în limitele statuate de textul legal.

Mai mult, se arată, instanţa de apel a susţinut, în mod nelegal, faptul că toate susţinerile şi argumentele recurentei s-ar baza pe dispoziţiile noului C. civ. în condiţiile în care, este mai mult decât evidentă invocarea reglementărilor vechiul cod şi, implicit, a argumentelor din acelaşi registru juridic, referirile la noul C. civ. realizându-se în mod secvenţial pentru a arata evoluţia dreptului şi noua jurisprudenţă.

Recurenta precizează faptul că plata efectuată în dosarul de executare silită a reprezentat un rest de plată întrucât până la momentul înfiinţării popririi, realizase în mod benevol plaţi parţiale destul de însemnate, prin executarea silită achitându-se restul până la întreg debitul principal datorat intimatei pârâte B. în baza celor două contracte defăimate.

Recurenta concluzionează în sensul că ambele instanţe, atât cea de fond cât şi cea de apel, au apreciat necesitatea reducerii cuantumului clauzei penale plecând de la premisa greşită a executării obligaţiei prin executare silită în condiţiile în care erau efectuate plăţi parţiale în mod benevol şi anterior respectivei executări silite.

Consideră recurenta că, în ceea ce priveşte condiţia existenţei bunei-credinţe a debitorului obligaţiei de plată a preţului produselor şi a caracterului benevol al plăţilor, aceasta trebuia analizată în contextul relaţiilor comerciale dintre cele două entităţi, prin raportare la situaţia de fapt antamată la primul capăt de cerere.

Apreciază recurenta că, atâta timp cât legiuitorul român nu a realizat o distincţie cu privire la aspectul voliţional al plăţii debitului principal, în sensul că nu vorbeşte de executare de bună voie sau de o executare silită, nici interpretul nu are dreptul să realizeze această distincţie, astfel încât se poate aprecia faptul că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au soluţionat acest capăt de cerere plecând de la o premisă greşită sau, mai bine spus, prin nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, soluţia pronunţată fiind astfel, nelegală.

Recurenta solicită instanţei ca, în judecarea prezentului recurs, contrar argumentelor celor două instanţe anterioare, să fie avut în vedere principiul echităţii, prevăzut de art. 970 alin. (2) C. civ., care dă posibilitatea judecătorului să aprecieze eu privire la existenţa echilibrului contractual nu numai sub aspect legal, ci şi sub aspect moral, iar acolo unde constată un dezechilibru al obligaţiilor, poate să intervină în raportul contractual şi să-l reevalueze pentru a asigura echitatea între părţile contractante.

Se arată că, în speţă, în cele două contracte menţionate mai sus, stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere (echivalentă unei penalităţi cumulate de 182,50% pe an), nu numai că este inutilă, dar are un vădit caracter abuziv, fiind total lipsită de echitate, situaţie în care dispoziţiile art. 1087 din C. civ. care consacră ireductibilitatea clauzei penale, trebuie raportate obligatoriu la prevederile art. 5 C. civ., în sensul că nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri, iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogăţire fără just temei a unei părţi în dauna celeilalte.

Raportându-se la dispoziţiile art. 5, art. 966, art. 968, art. 1070 din C. civ., recurenta precizează că instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt probată, situaţie care atestă cauza ilicită şi frauda la lege la momentul încheierii celor două contracte defăimate şi implicit imposibilitatea efectivă a recurentei de a controla până la ultimul detaliu activitatea directorului de sucursală.

În sensul arătat, recurenta face trimitere la jurisprudenţa şi doctrina pe care le consideră relevante.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 5, art. 1069 şi art. 1084 din C. civ., recurenta precizează că pronunţarea unei soluţii de reducere a clauzei penale în speţă este în deplină concordanţă cu soluţia consacrată în dreptul comerţului internaţional şi în marile proiecte europene de codificare a dreptului contractelor.

Se arată că principiul bunei-credinţe trebuie ridicat la nivel de ordine publică, întrucât părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea sa, datorită caracterului imperativ al acestui principiu, o parte putând invoca încălcarea bunei-credinţe în negocieri ca prevalând asupra termenilor agreaţi.

Ori, arată recurenta, în circumstanţele date, prin raportare la probele administrate în prezenta cauză, instanţa avea obligaţia ca, la aprecierea posibilităţii de reducere a clauzei penale să ţină seama şi situaţia de fapt constatat - dubla calitate a directorului de sucursală, atribuţiile de serviciu ale acestui director care putea cu uşurinţă să efectueze plăţi către furnizori, interesul acestuia în căpuşarea recurentei şi obţinerea unor situaţii favorabile prin acumularea de penalităţi de întârziere.

Prin Încheierea din 15 februarie 2019, pronunţată în complet de filtru de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă şi s-a fixat termen pentru judecata recursului la data de 7 iunie 2019, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prima critică, vizând faptul că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 967 alin. (2) şi 968 C. civ., fără a se raporta la art. 272 din Legea nr. 31/1990, nu poate fi primită din următoarele considerente.

Clauza contractuală contestată în cauză de către recurenta-reclamantă, ce se regăseşte în ambele contracte de vânzare -cumpărare la art. 6.5, are următoarea redactare:

"În situaţia în care cumpărătorul nu efectuează plata în termenele contractuale convenite de părţi se obligă să plătească vânzătorului penalităţi de întârziere de 0,5% din suma datorată pe fiecare zi de întârziere, luându-se totodată şi măsura de atragere a răspunderii personale a administratorului conform prevederilor art. 6.3 din contract."

Potrivit art. 968 C. civ., "cauza este nelicită atunci când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri sau ordinii publice", sancţiunea caracterului ilicit al cauzei actului juridic fiind dată de dispoziţiile art. 966 C. civ., potrivit cărora "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect".

Conform art. 967 alin. (2) C. civ. "valabilitatea cauzei este prezumată până la proba contrară", iar sarcina unei astfel de probe incumbă în mod neîndoielnic celui ce invocă nevalabilitatea cauzei, potrivit principiului consacrat în aceasta materie de art. 1169 C. civ.

Potrivit art. 272 din Legea nr. 31/1990 "se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:

1. dobândeşte, în contul societăţii, acţiuni ale altor societăţi la un preţ pe care îl ştie vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societăţii, acţiuni pe care aceasta le deţine, la preţuri despre care are cunoştinţă că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societăţii;

2. foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect;

3. se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste societăţi să îi acorde vreo garanţie pentru datorii proprii;

4. răspândeşte ştiri false sau întrebuinţează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acţiunilor sau a obligaţiunilor societăţii ori a altor titluri ce îi aparţin, în scopul obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societăţii;

5. încasează sau plăteşte dividende, sub orice formă, din profituri fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situaţie financiară ori contrarii celor rezultate din aceasta;

6. încalcă dispoziţiile art. 183."

Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit de părţi la încheierea acestuia, în structura cauzei actului juridic intrând două elemente interdependente: scopul imediat (causa proxima) - numit şi scopul obligaţiei - şi scopul mediat (causa remota) - numit şi scopul actului civil, elementul concret, subiectiv şi variabil al cauzei.

Dat fiind faptul că numai în cazul contractelor numite, în categoria cărora intră şi contractele ce constituie temeiul juridic al acţiunii, caracterul ilicit al cauzei este incident doar în ceea ce priveşte scopul mediat, motivele de nulitate au fost examinate de instanţă exclusiv prin raportare la scopul concret al contractelor de vânzare-cumpărare şi la motivul determinat care a stat la baza încheierii acestor acte din perspectiva dovezilor de care s-a prevalat recurenta-reclamantă.

Materialul probatoriu administrat în cauză a relevat faptul că scopul urmărit de intimata-pârâtă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, constând în transferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor, în considerarea preţului ce urma să fie plătit de recurenta-reclamantă, este unul legitim.

În cauză recurenta nu a făcut, dovada unor operaţiuni ilicite, a relei-credinţe a intimatei-pârâte la încheierea celor două contracte, în cauză nefiind administrate probe care să demonstreze că cele două clauze penale au creat un avantaj juridic ilegal în favoarea intimate-pârâte şi astfel, să răstoarne prezumţia legală de valabilitate a cauzei.

Împrejurarea că aceeaşi persoană îndeplinea o dublă calitate, de director al sucursalei recurentei-reclamante şi de unic asociat al pârâtei, faptul că prin intermedierea vânzării intimata-pârâtă a obţinut profit, nu sunt elemente care să confere caracter nelicit cauzei sau care să conducă la concluzia că aceasta este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, aceste aspecte fiind specifice activităţii comerciale şi permise de lege.

Raportarea făcută de instanţa de control judiciar la dispoziţiile art. 272 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale din perspectiva motivelor de nulitate invocate este corectă în condiţiile în care pretinsul conflict de interese născut ca urmare a încheierii contractului, prin mandatar, nu se înscrie în cazurile de nulitate absolută, sancţiunea aplicabilă fiind specifică cazurilor de nulitate relativă, respectiv anularea convenţiei în condiţiile dovedirii unei vătămări, ipoteză ce excede analizei în prezenta cauză, instanţa de fond nefiind învestită cu soluţionarea unei atare cereri.

Cea de-a doua critică, vizând faptul că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 967 alin. (2) şi art. 968 C. civ. din 1865 prin raportare la art. 1067 C. civ. din 1865, este de asemenea, nefondată.

Conform art. 1067 C. civ. nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni prin care recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, constatarea nulităţii absolute a clauzei penale de la punctul 6.5 din conţinutul Contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2010 şi nr. y/2011iar, în subsidiar, reducerea cuantumului clauzelor penale de 0,5% pe zi de întârziere la 0,1% pe zi de întârziere sau la nivelul dobânzii legale penalizatoare de la momentul încheierii contractelor.

Acestea au fost limitele învestirii instanţei, principiul disponibilităţii fiind astfel respectat de instanţa de fond care a analizat cauzele de nulitate invocate de recurenta-reclamantă - cauză ilicită şi imorală, frauda la lege - numai cu privire la cele două clauze penale din contractele de vânzare-cumpărare, soluţia fiind corect menţinută sub acest aspect de instanţa de control judiciar care a pronunţat decizia recurată cu respectarea principiilor înscrise în art. 467 - 478 C. proc. civ.: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Nefondată este şi cea de-a treia critică, privind greşita aplicare de către instanţa de control judiciar a art. 1070 C. civ.

În primul rând este de reţinut că, în examinarea criticilor din apel cu privire la solicitarea de reducere a cuantumului penalităţilor, instanţa de control judiciar s-a raportat, în mod corect, la dispoziţiile C. civ. în forma în vigoare la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare în care este inserată clauza contestată, faţă de faptul că susţinerile din apel ale recurentei se întemeiau pe dispoziţiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Potrivit art. 1066 C. civ., incident în speţă în raport de criticile invocate, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte.

Din economia dispoziţiilor art. 1066 C. civ. rezultă că prin clauza penală părţile evaluează şi determină, în mod anticipat, daunele interese la care creditorul are dreptul în caz de neexecutare a obligaţiilor de către debitor şi are drept scop executarea integrală şi punctuală a obligaţiei.

Potrivit art. 1087 C. civ., "Când convenţia cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părţi o sumă nici mai mare, nici mai mică.", iar conform art. 1070, "Penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în parte."

Reglementarea cuprinsă în art. 1070 C. civ. consacră facultatea pe care o are judecătorul de a micşora cuantumul penalităţii de întârziere în caz de executare parţială a obligaţiei, aspect corect reţinut de instanţa de control judiciar.

Executarea parţială trebuie să fie însă făcută de bună-voie, această cerinţă reieşind din faptul că dispoziţiile pe care le are în vedere recurenta-reclamantă, în susţinerea acestei critici, se fundamentează pe principiul libertăţii contractuale, pe acela al executării cu bună credinţă al obligaţiilor asumate convenţional şi pe cel al forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 969 C. civ., ceea ce nu se regăseşte în speţă.

De subliniat este şi faptul că solicitarea recurentei de a i se soluţiona recursul cu luarea în considerare a principiului echităţii reglementat de art. 970 alin. (2) C. civ. nu poate fi luată în considerare în condiţiile în care, atât instanţa de fond cât şi cea de control judiciar, nu au constatat existenţa unui dezechilibru contractual, clauzele contestate de recurentă luând naştere în virtutea forţei obligatorii a contractului, părţile fiind cele care au convenit asupra cuantumului penalităţilor.

De reţinut este şi faptul că recurenta a invocat, formal, caracterul excesiv şi abuziv al clauzei penale, precum şi pe cel al bunei credinţe, dat fiind faptul că nu a adus argumente solide care să îi fundamenteze susţinerile, limitându-se numai la a reda aspecte de doctrină şi jurisprudenţă în această materie.

Se reţine, aşadar, că instanţa de control judiciar, menţinând hotărârea instanţei de fond, a pronunţat o hotărâre legală, atât sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale incidente, cât şi cu privire la respectarea principiilor dreptului civil ce guvernează raporturile dintre părţile contractante.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 818 din 20 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM