Unjust enrichment claim barred by illicit public procurement works executed without required contract

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015 reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând obligarea pârâtului să restituie reclamantei (în natură sau în echivalent - valoarea indicată fiind de 2.911.397,49 RON) prestaţiile constând în sistemul de semaforizare aferent obiectivului de investiţii "Străpungere Buzeşti - Berzei - Uranus" realizat de reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În urma unor declinări succesive de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16 noiembrie 2016 sub nr. x/2016*.

Prin Sentinţa civilă nr. 954 din 21 martie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În pronunţarea acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a dovedit că a realizat lucrările de semaforizare şi care au fost bunurile şi serviciile contractate pentru realizarea lucrărilor, că nu a probat valoarea pierderii patrimoniale, respectiv contravaloarea bunurilor şi serviciilor contractate pentru executarea sistemului de semaforizare, precum şi faptul că nu a dovedit nici contravaloarea îmbogăţirii pârâtei, respectiv valoarea de piaţă de la acel moment a lucrărilor de semaforizare analizate, cu luarea în considerare atât a vechiului sistem de semaforizare, care se afla în proprietatea pârâtei şi care nu mai este folosit de pârâtă în urma acţiunilor reclamantei, a uzurii bunului, cât şi cu analiza caracterului necesar, util sau voluptuar al lucrărilor solicitate.

În baza art. 453 C. proc. civ., apreciind că pârâta nu a depus dovada cheltuielilor de judecată suportate în vederea susţinerii cauzei, prima instanţă a respins cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, prin Decizia nr. 323 din 13 februarie 2018, a respins, ca nefondate, apelul reclamantei SC A. SA şi apelul pârâtului Municipiul Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 954 din 21 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016 .

În fundamentarea acestei soluţii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, cu privire la apelul reclamantei, că faptul juridic invocat de apelanta reclamantă în susţinerea cererii sale nu are caracter licit, astfel că o eventuală apreciere ca fondate a criticilor din apel ar conduce la legitimarea de facto de către instanţă a încălcării unor prevederi legale care sunt menite să asigure respectarea interesului public, în condiţiile în care s-ar permite implicit ca o persoană să efectueze lucrări pentru care trebuia încheiat un contract de achiziţie publică cu "permisiunea tacită" sau nu a autorităţii publice.

Referitor la apelul pârâtei, instanţa de control judiciar a reţinut că nu s-a dovedit că onorariul solicitat este aferent serviciilor prestate de apărătorul pârâtei în prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SA şi recurentul-pârât Municipiul Bucureşti.

I. Recursul recurentei-reclamante este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului împotriva deciziei atacate şi a tuturor încheierilor premergătoare acesteia, casarea acestora şi sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă formulează următoarele critici.

O primă critică vizează faptul că, în mod greşit instanţa de apel a analizat un posibil caracter ilicit al faptului juridic fără a se fi solicitat o astfel de analiză, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Dezvoltând această critică, recurenta, raportându-se la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precizează că în motivarea soluţiilor pronunţate în cauză nu se poate regăsi a fi supus judecăţii, respectiv analizei, vreun caracter licit sau ilicit al faptului juridic pe care l-a invocat, în niciuna dintre fazele procesuale.

Raportându-se strict la hotărârea atacată recurenta precizează că prin cererea de apel pe care a formulat-o a adus critici sentinţei prin prisma respingerii cererii ca nemotivată (de fapt, ca nedovedită) şi a solicitat constatarea acestei neregularităţi în vederea retrimiterii acţiunii spre rejudecare în condiţiile în care părţile în litigiu nu au solicitat verificarea caracterului licit sau ilicit al vreunui fapt juridic.

Consideră recurenta că, procedând în acest mod, instanţa de apel, judecând altceva decât i s-a solicitat, a încălcat regulile de procedură, singura modalitate de reparare a acestei grave abateri fiind anularea, respectiv casarea deciziei.

A doua critică formulată de recurentă, prin raportare la art. 14 pct. 4, art. 5 şi art. 6 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a principiului contradictorialităţii în condiţiile în care aceasta s-a pronunţat asupra caracterului ilicit al faptului juridic fără să fi pus în discuţia părţilor acest aspect.

Dezvoltând această critică, recurenta precizează că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor analiza caracterul licit sau ilicit al faptului juridic invocat de recurentă în susţinerea îmbogăţirii fără justă cauză, niciuna dintre părţi neputând anticipa că ar trebui să pună concluzii pe ceea ce nu s-a pus în discuţie, respectiv să depăşească limitele impuse de cererea de apel şi de întâmpinare, instanţa nerespectându-şi obligaţia de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, încălcând astfel regulile de procedură, considerând că singura modalitate de reparare a acestei grave abateri este anularea, respectiv casarea deciziei.

A treia critică, formulată prin raportare la art. 481 C. proc. civ. vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel s-a pronunţat şi a constatat caracterul ilicit al faptului juridic invocat de recurenta-reclamantă, adăugând un motiv suplimentar de respingere a cererii şi creând recurentei-reclamante o situaţie mai grea în propria cale de atac.

Dezvoltând această critică recurenta-reclamantă arată că, prin judecarea apelului, instanţa nu numai că a respins cererea sa de apel fără să o analizeze, dar a mai adăugat un motiv de respingere a cererii iniţiale, practic completând motivele sentinţei cu argumente şi aspecte noi, atât de noi cauzei încât nici părţile nu le cunoşteau până la comunicarea deciziei din apel. Astfel, precizează recurenta-reclamantă, dacă în fond cererea sa a fost respinsă ca nedovedită, lăsând părţile să critice această soluţie pe calea apelului, în apel instanţa a menţinut sentinţa fără să o analizeze, adăugând un motiv nou de respingere ce nu mai poate fi criticat în apel.

Cea de-a patra critică vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel nu s-a pronunţat şi a constatat caracterul ilicit al faptului juridic invocat de recurenta-reclamantă, încălcând limitele efectului devolutiv.

Argumentându-şi această critică recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel i-a ignorat cu desăvârşire motivele de apel şi a procedat la rejudecarea cauzei, identificând un alt motiv de respingere a cererii, cu ignorarea regulilor de procedură.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta formulează o singură critică, aceasta vizând nemotivarea de către instanţa de apel a criticilor pe care această recurentă le-a formulat în cadrul apelului său.

Se arată că, în cadrul motivelor care au stat la baza deciziei, singura frază care face referire la motivele sale de apel este cea în care se menţionează că analiza acestora este de prisos, aspect ce, în opinia recurentei-reclamante echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă formulează următoarele critici.

O primă critică vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat caracterul ilicit al faptului juridic pe care l-a invocat, încălcând astfel prevederile art. 1345 şi următoarele din C. civ.

Sub acest aspect recurenta precizează că instanţa de apel a apreciat în funcţie de titlurile C. civ. şi nu de textul de lege pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, raţionamentul instanţei îndepărtându-se astfel de prevederile art. 1345 C. civ. Recurenta consideră că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru o cerere întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Consideră recurenta-reclamantă că, procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat norme de drept material, fapt ce ar impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

A doua critică subsumată de recurentă aceluiaşi motiv de casare se referă la faptul că instanţa de apel, încălcând prevederile art. 1254 C. civ., a apreciat că recurentei-reclamante nu i se cuvine restituirea.

Arată recurenta că, în situaţia în care instanţa de apel ar fi avut temei pentru a constata vreun fapt ilicit, acest aspect ar fi condus la concluzia existenţei unui contract având o cauză ilicită, consecinţa desfiinţării acestui contract fiind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Recurenta-reclamantă reproşează instanţei de apel că, deşi a reţinut existenţa unui fapt ilicit, nu a repus părţile în situaţia anterioară ci a îmbogăţit recurentul-pârât în detrimentul recurentei-reclamante.

A treia critică vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile O.U.G. nr. 34/2006, deşi conform acestui act normativ recurentul-pârât era cel care avea obligaţia de a porni procedura de achiziţii publice.

Dezvoltând această critică recurenta arată că, pe de o parte, instanţa de apel înţelege că atribuirea şi încheierea contractului public este responsabilitatea autorităţii dar, pe de altă parte, reţine că acest fapt este imputabil recurentei-reclamante pentru că această obligaţie a altuia trebuia cunoscută, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu putea să demareze în niciun fel procedura de atribuire a unui contract şi neputând fi sancţionată pentru acest aspect. Consideră recurenta că, dacă autoritatea foloseşte un sistem de semaforizare care îi aparţine dar este neachitat, este evident că se impune identificarea unei soluţii pentru ca să reintre în posesia sistemului de semaforizare sau ca autoritatea să îl menţină achitând contravaloarea acestuia.

Apreciază recurenta că nu poate fi sancţionată pentru nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 atâta timp cât procedurile prevăzute de acest act normativ sunt adresate în mod principal autorităţii.

II. Recursul recurentului-pârât este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât solicită casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţei de apel, reproşând instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 1357 C. civ.

Consideră recurentul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în prezenta speţă sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile pentru obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru formularea apărărilor în cadrul dosarului de fond, aspecte pe care le detaliază astfel:

Arată că prejudiciul suferit de recurent constă în suma de 10.767,5 RON (9.000 RON plus TVA de 1.767,5 RON), reprezentând contravaloarea onorariului apărătorului ales, achitat pentru serviciile de asistenţă şi reprezentare juridică oferite în Dosarul nr. x/2016, sumă compusă din: (i) Suma de 3.900 RON aferentă Facturii seria x nr. x din 6 aprilie 2016, achitată în data de 26 aprilie 2016; (ii) Suma de 13.350 RON aferentă Facturii seria x nr. x din 9 mai 2016, achitată în data de 15 iunie 2016; (iii) Suma de 3.900 RON aferentă Facturii seria x nr. x din 9 decembrie 2016, achitată în data de 13 februarie 2017 (Anexa 3 la apelul); (iv) Suma de 148,75 RON aferentă Facturii seria x nr. x din 19 ianuarie 2017, achitată în data de 4 mai 2017; (v) Suma de 1.933,75 RON aferentă Facturii seria x nr. x din 16 februarie 2017, achitată în data de 15 mai 2017.

Consideră recurentul că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul suferit se verifică prin prestarea serviciilor de asistenţă juridică de către apărătorii aleşi în litigiul derulat în contradictoriu cu intimata, culpa procesuală a intimatei fiind stabilită de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în considerarea faptului că aceasta a fost partea căzută în pretenţii în Dosarul nr. x/2016, având în vedere că, prin sentinţa apelată, instanţa a respins acţiunea formulată de către intimată ca netemeinică.

Sub un prim aspect, recurentul precizează că dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. nu impun, pentru părţi, modalitatea concretă în care trebuie probate cheltuielile de judecată, astfel că singura exigenţă, în sarcina părţii care solicită cheltuielile de judecată, este aceea de a proba întinderea şi plata efectivă a cheltuielilor de judecată efectuate de parte.

Sub un al doilea aspect, recurentul arată că a probat efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial aferent fondului cauzei, anexând extrasul de cont care probează efectuarea plăţii, făcând astfel dovada că a plătit contravaloarea serviciilor de asistenţă juridică prestate de către apărătorul convenţional ales.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, pronunţată în complet de filtru de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

I. Criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a susţinut că a realizat pe cheltuiala proprie sistemul de semaforizare aferent obiectivului de investiţii "Străpungere Buzeşti - Berzei - Uranus", care este funcţional şi este folosit de Primăria Municipiului Bucureşti în vederea dirijării traficului pe drumul aflat în administrarea sa.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe îmbogăţirea fără justă cauză, fiind invocate prevederile art. 1345 - 1348 C. civ.

Prin situaţia de fapt prezentată s-a afirmat că există o mărire a patrimoniului intimatului-pârât şi o scădere a patrimoniului recurentei-reclamante, între acestea două existând o legătură de cauzalitate.

Reglementarea principală a îmbogăţirii fără justă cauză face obiectul de reglementare al art. 1345-1348 noul C. civ., compunând secţiunea a 3-a a Capitolului III ("Faptul juridic licit"), din Titlul II ("Izvoarele obligaţiilor") al Cărţii a V-a ("Despre obligaţii").

În doctrină îmbogăţirea fără justă cauză este definită drept acel fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absenţa unui temei juridic, persoana care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză fiind obligată la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferită de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinută dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri, conform art. 1345 C. civ.

Acesta fiind cadrul de reglementare trasat prin temeiul de drept pe care s-a întemeiat acţiunea, instanţa de control judiciar a avut a analiza, cu prioritate, în cadrul examenului de legalitate a sentinţei apelate, în raport de motivele de apel invocate de recurenta-reclamantă, caracterul licit al faptului juridic invocat prin cererea de chemare în judecată.

Cu alte cuvinte, instanţa a avut a se pronunţa mai întâi, în ce măsură situaţia de fapt invocată de recurenta-reclamantă în susţinerea cererii sale constituie un fapt juridic licit sau nu, pentru a putea trece, ulterior, la analiza pe fond a condiţiilor materiale şi juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză.

În analiza liceităţii faptului juridic instanţa de control judiciar s-a raportat în mod corect la calitatea părţilor avută la momentul naşterii raportului juridic şi la obiectul acestuia din perspectiva O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice.

A reţinut instanţa că art. 8 lit. a) din actul normativ prevede că este autoritate contractantă, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, oricare organism al statului - autoritate publică sau instituţie publică - care acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local, reieşind astfel că pârâtul Municipiul Bucureşti în calitate de autoritate publică locală se încadrează în această categorie. Au fost avute în vedere şi prevederile art. 3 lit. f) şi art. 4 alin. (1) din acest act normativ, potrivit cărora contractul dintre una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul ori mai mulţi operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări legate de una dintre activităţile cuprinse în anexa nr. 1 (cum ar fi şi situaţia unor lucrări de semaforizare) este un contract de achiziţie publică.

Rezultă astfel că O.U.G. nr. 34/2006 conţine prevederi care reglementează modalitatea de încheiere a contractelor de achiziţie publică şi care sunt obligatorii pentru autorităţile contractante (în speţă recurentul-pârât Municipiul Bucureşti), neputând fi astfel ignorate şi eludate nici de către operatorii economici privaţi(situaţie ce vizează recurenta-reclamantă) .

Întrucât lucrările de semaforizare nu au făcut obiectul unui contract de achiziţie publică care să fie atribuit în conformitate cu una dintre procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică prevăzute la art. 18 din evocatul act normativ, în mod legal instanţa de control judiciar a statuat asupra caracterului ilicit al faptului juridic invocat în susţinerea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, respectiv realizarea unor lucrări de semaforizare în beneficiul unei autorităţi publice locale, fără a se încheia un contract de achiziţii publice.

Contradictorialitatea, reglementată de legiuitor în art. 14 C. proc. civ., constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Existenţa contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi în acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii nu au fost încălcate de instanţa de control judiciar în condiţiile în care aceasta a statuat asupra celor solicitate de părţi, fără a depăşi cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile şi a căii de atac.

În speţă nu s-a schimbat temeiul juridic al cererii pentru ca această chestiune să fie pusă în discuţia părţilor, astfel cum încearcă să sugereze recurenta-reclamantă, instanţa de apel limitându-se în analiză strict la temeiul de drept al acţiunii din perspectiva situaţiei de fapt invocată în susţinerea acesteia, examinarea caracterului licit al faptului juridic invocat în susţinerea îmbogăţirii fără justă cauză fiind o condiţie intrinsecă a acţiunii, a cărei verificare trebuia făcută cu prioritate.

Se reţine totodată că instanţa de apel, în respectarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, la termenul de judecată de la 28 noiembrie 2017, a interpelat părţile cu privire la incidenţa în speţă a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, solicitându-le acestora să-şi exprime poziţia procesuală cu privire la acest aspect:

"La interpelarea instanţei dacă după ce a finalizat lucrarea s-a făcut vreo recepţie, apelanta-reclamantă, prin consilier juridic, învederează că lucrarea a fost lăsată acolo şi a fost pusă în funcţiune, neexistând niciun act de recepţie deoarece nu există un contract pentru a se face o recepţie în baza acelui contract iar în cazul în care s-ar fi făcut această recepţie dosarul ar fi avut un alt obiect, nu acela al îmbogăţirii fără justă cauză. Mai precizează că A. a mai făcut asemenea lucrări de semaforizare în Bucureşti, fiind încheiate contracte, însă există şi situaţii similare cu cea dedusă judecăţii, cum ar fi lucrările de pe Podul Basarab unde nu există contract".

Potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Acest principiu nu a fost nesocotit dat fiind faptul că instanţa de control judiciar, respingând apelul reclamantei, a menţinut soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii, substituirea motivării soluţiei nefiind în măsură să ducă la o încălcare a principiului non reformatio in pejus.

Instanţa de control judiciar nu a încălcat nici dispoziţiile art. 476 - 478 C. proc. civ. care consacră efectul devolutiv al apelului şi care trasează limitele acestuia.

Cu respectarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel a rejudecat în fapt şi în drept, ceea ce recurenta-reclamantă a înţeles să atace din hotărârea primei instanţe ca o consecinţă a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil atât în faţa primei instanţe, cât şi în etapa căilor de atac.

Cu respectarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a judecat, tantum devolutum quantum iudicatum, instanţa de apel şi-a exercitat controlul judiciar complet, în fapt şi în drept, asupra ceea ce a hotărât prima instanţă din perspectiva modului în care aceasta s-a raportat la liceitatea faptului juridic invocat în susţinerea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, nesoluţionând cereri care nu au fost formulate în faţa primei instanţe, prin care să se invoce pretenţii noi şi nici cereri care se deosebesc de cererea de chemare în judecată prin cele trei elemente ale acţiunii: părţi, obiect şi cauză.

Criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate întrucât, instanţa de apel, reţinând caracterul ilicit al faptului juridic civil invocat în susţinerea îmbogăţirii fără justă cauză, în mod corect, nu a mai analizat restul criticilor formulate în apel de recurenta-reclamantă.

Pentru aceleaşi raţiuni nici criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Astfel, în cadrul acestui motiv de recurs recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1345 C. civ. şi art. 1245 C. civ., dar aduce în susţinere argumente ce vizează analiza condiţiilor materiale şi juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză, ce pun în discuţie necesitatea restituirii prestaţiilor şi care nu mai puteau fi examinate întrucât vizează ipoteza unui fapt juridic licit, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

Recurenta invocă şi faptul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu nesocotirea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a fost sancţionată deşi recurentul-pârât era cel care avea obligaţia de a demara procedura de achiziţii publice.

Această critică este lipsită de fundament în condiţiile în care instanţa de control judiciar a statuat asupra caracterului ilicit al faptului juridic din perspectiva sancţiunii conţinute implicit de prevederile O.U.G. nr. 34/2006 care reglementează obligaţia ce incumbă tuturor părţilor implicate de a respecta modalitatea de încheiere a contractelor de achiziţie publică: autorităţile contractante(în speţă recurentul-pârât Municipiul Bucureşti) şi operatorii economici privaţi (recurenta-reclamantă SC A. SA).

II. Criticile formulate de recurentul-pârât şi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ. în condiţiile în care a reţinut ca nedovedită cererea privind cheltuielile de judecată.

Onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Acest raţionament se justifică prin faptul că instanţa va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăţilor.

În speţă, la data pronunţării instanţei de fond cu privire la cererea recurentului-pârât, de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, la dosar nu existau dovezi referitoare la aceste cheltuieli.

În mod asemănător, nici în faza apelului nu erau depuse atare dovezi.

Aşa fiind, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 452 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

De subliniat este faptul că, deşi recurentul-pârât invocă formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele invocate vizează temeinicia hotărârii atacate, dat fiind faptul că partea este ţinută să facă dovada cheltuielilor de judecată în faţa instanţelor de fond, care statuează asupra situaţiei de fapt.

Astfel argumentaţia adusă în sprijinul motivului de casare invocat repune în discuţie interpretarea probatoriului, aspect nepermis, în această fază procesuală, de dispoziţia art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 323 din 13 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 323 din 13 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM