Borrowers' abusive-clause claim against bank fails on consumer-status ground; final denial of restitution affirmed.

Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 8 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. SA solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la:

- art. 3 lit. a) şi art. 5 lit. d) referitoare la dobândă şi art. 5.1 lit. a) referitor la comisionul de risc din condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x din 17 septembrie 2008;

- art. 3 lit. a) referitor la dobânda şi art. 5.1 lit. b) referitor la comisionul de risc din Actul adiţional nr. x din 5 august 2011 la convenţia de credit;

- art. 3 lit. a) referitor la dobânda din Actul adiţional nr. x din 18 octombrie 2011 la convenţia de credit;

- art. 3 lit. a) referitor la dobânda din Actul adiţional nr. x din 25 aprilie 2012 la convenţia de credit;

- art. 2 lit. a) referitor la dobânda din Actul adiţional nr. x din 26 octombrie 2012 la convenţia de credit;

- obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii până la sfârşitul perioadei de creditare în raport de valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului, precum şi în funcţie de indicele Euribor actualizat periodic şi refacerea graficelor de rambursare;

- obligarea pârâtei la precizarea elementelor componente ale procentului de dobânda (dobânda de referinţa + marja băncii) din contractul de credit, având în vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui Euribor de la data încheierii contractului (5.95% = Marja+Euribor, Euribor = 4.53, Marja = 1.42);

- restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive la care se vor adaugă dobânzile legale aferente.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 480, 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

2. La 7 martie 2016, reclamanţii A. şi D. au depus la dosar o cerere precizatoare cu privire la cuantumul valoric al clauzelor abuzive, respectiv suma de 11.650 euro reprezintă comisionul de risc şi suma de 122.113,69 euro reprezintă dobânda excedentară.

3. Prin Sentinţa civilă nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi D., în contradictoriu cu pârâta C. SA, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor de la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din condiţiile speciale la convenţia de credit nr. x din 19 septembrie 2008.

Totodată, pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor suma de 11.650 euro, cu titlu de comision de risc/administrare, precum şi să plătească dobânda legală aferentă calculată pentru fiecare sumă achitată cu acest titlu de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor s-a apreciat că este nefondată, având în vedere că restituirea sumelor încasate de bancă şi a dobânzii aferente a fost formulată de reclamanţi ca o acţiune în restituire, iar principiul restabilirii situaţiei anterioare reprezintă o consecinţă juridică a aplicării sancţiunii nulităţii absolute.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut în esenţă că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 având în vedere calitatea de profesionist a pârâtei şi cea de consumator a reclamanţilor.

Capătul de cerere referitor la dobândă, inserată în clauzele de la art. 3 lit. a) din contractul de credit nr. x/17 septembrie 2008, art. 3 lit. a) din actul adiţional nr. x, clauza 3 lit. a) din actul adiţional nr. x, clauza 3 lit. a) din actul adiţional nr. x şi clauza 2 lit. a) din actul adiţional nr. x la contractul de credit, s-a apreciat de către prima instanţă că nu are caracter abuziv, deoarece dobânda face parte din obiectul principal al contractului, iar clauzele menţionate sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Privitor la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 4 din Lege nr. 193/2000, tribunalul a reţinut că părţile nu au negociat clauzele Contractului de credit nr. x din 17 septembrie 2008, atacate în prezenta cauză, şi că acestea au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale practicate de aceasta, stipulate în mod obişnuit în contractele de credit încheiate cu societatea bancară.

Referitor la clauza privind dreptul băncii de a modifica dobânda, inserată la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale contractului de credit, s-a apreciat de către prima instanţă că are caracter abuziv întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, fiind incidentă situaţia prevăzută la pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000.

Astfel, această clauză contractuală cuprinde termeni din care rezultă că modificarea dobânzii este la discreţia băncii şi că nu-i este acordat consumatorului dreptul de a rezilia imediat contractul, fără costuri suplimentare.

Faptul că reclamanţii ar putea cere rezilierea contractului în temeiul dispoziţiilor art. 1020 - 1021 din C. civ. de la 1864 nu înlătură incidenţa pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, deoarece dreptul la reziliere este necesar să fie reglementat pe cale convenţională.

Totodată, au fost respinse ca nefondate şi cererile accesorii constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3 lit. a), respectiv art. 2 lit. a) din contractul de credit şi actele adiţionale, prin care s-a solicitat recalcularea dobânzii, faţă de împrejurarea că urmează soarta principalului.

Prima instanţă a mai reţinut că, părţile au prevăzut procentul de dobândă 5,95% pe an, respectiv 5,65% pe an, în actele adiţionale, astfel că instanţa nu poate interveni peste voinţa părţilor şi să stabilească un alt mod de calcul al dobânzii decât cel prevăzut de părţi.

Capătul de cerere referitor la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară, cuantificată la suma de 122.113,9 euro, s-a apreciat că este nefondat pentru aceleaşi considerente expuse anterior.

Capătul de cerere referitor la clauza privind comisionul de risc în cuantum de 0,05% aplicat la soldul creditului, inserată la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale contractului de credit şi art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit a fost considerat întemeiat.

Sub acest aspect, s-a reţinut că în cuprinsul contractului nu este definit "riscul" pentru care se percepe comisionul, iar în art. 3.5 din condiţiile generale se prevede că acesta este datorat "pentru punerea la dispoziţie a creditului" şi că valoarea lui se calculează ca procent aplicabil la soldul creditului.

Comisionul de risc nu are nicio legătură cu posibile riscuri financiare, fiind legat exclusiv de acordul pârâtei de punere la dispoziţie a creditului, riscul nefiind determinat sau determinabil.

Această clauză nu respectă exigenţele bunei-credinţe şi din perspectiva faptului că inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanţilor, prin majorarea considerabilă a ratei lunare.

Totodată, s-a constatat că există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, aceştia fiind obligaţi la plata unei importante sume de bani, în lipsa unei contraprestaţii reale pentru consumator şi în absenţa unui veritabil risc contractual.

Clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale contractului de credit răspunde exclusiv intereselor băncii, consumatorii neavând posibilitatea să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura acestui risc, dacă suma solicitată este necesară şi proporţională cu riscul acoperit şi dacă acest pretins risc nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite de consumatori cu titlu de dobândă.

Constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale ce reglementează comisionul de risc are ca efect naşterea în sarcina pârâtei a obligaţiei de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de risc/administrare şi dobânda legală calculată pentru fiecare sumă achitată cu titlu de comision de risc/administrare de la data scadenţei până la data plăţii efective, în temeiul principiului repunerii în situaţia anterioară şi a retroactivităţii, caracteristic nulităţii şi necesităţii asigurării ordinii de drept.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor de la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/19 septembrie 2008, fiind obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 11.650 euro reprezentând comision de risc/administrare, precum şi la plata dobânzii legale aferente.

4. Împotriva Sentinţei civile nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apeluri atât reclamanţii A. şi D., cât şi pârâta C. SA.

Prin decizia nr. 2000 A din 9 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu unanimitate, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi D. împotriva Sentinţei civile nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016.

Cu majoritate, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind schimbată sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Cu opinia separată, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la apelul declarat de reclamanţii A. şi D. s-a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile referitoare la soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, prevăzute la art. 3 lit. a) din condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x din 17 septembrie 2008, art. 3 lit. a) referitor la dobânda din Actul adiţional nr. x din 5 august 2011 la convenţia de credit, art. 3 lit. a) din actul adiţional nr. x, art. 3 lit. a) din actul adiţional nr. x şi art. 3 lit. a) din actul adiţional nr. 5.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că premisa vizând lipsa negocierii clauzelor actului adiţional a fost răsturnată, ceea ce conduce la concluzia că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, situaţie valabilă şi în ceea ce priveşte celelalte acte adiţionale încheiate la iniţiativa reclamanţilor A. şi D.

În considerarea acestor considerente, şi în temeiul prevederilor art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., apelul formulat de reclamanţi a fost respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta C., instanţa de apel, cu majoritate, a reţinut în principal că, reclamanţii A. şi D. nu se pot prevala de protecţia conferită de Legea nr. 193/2000, deoarece nu au calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, faţă de răsturnarea acestei prezumţii.

Instanţa de apel a reţinut că în cadrul Dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, ce a avut ca obiect ordonanţă preşedinţială, reclamanţii au arătat că scopul contractării creditului nr. x/17 septembrie 2008, în sumă de 660.000 euro, a fost susţinerea activităţii firmei E. SRL, această recunoaştere prezentând valoarea unei mărturisiri extrajudiciare, conform dispoziţiilor art. 348 şi 350 din C. proc. civ.

Totodată, s-a mai avut în vedere faptul că reclamanţii A. şi D. deţin în proprietate mai multe imobile pe care le închiriază în scop comercial, potrivit mai multor contracte de închiriere aflate la dosar, ceea ce înseamnă că aceştia desfăşoară o activitate amplă de închiriere cu caracter profesionist, şi ca atare, nu se pot prevala de protecţia oferită de Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste motive, instanţa de apel, cu majoritate, a admis apelul declarat de pârâta C. şi, în consecinţă, a schimbat sentinţa atacată în sensul că, a respins acţiunea reclamanţilor A. şi D., ca neîntemeiată.

În motivarea opiniei separate s-a reţinut că, în speţă, nu s-a făcut dovada că reclamanţii nu au calitatea de consumatori, având în vedere că cererea de ordonanţă preşedinţială semnată prin avocat, fără mandat special în sensul recunoaşterii reţinute de instanţă, nu reprezintă o probă suficientă în răsturnarea prezumţiei că aceştia au acţionat în calitate de consumatori, prin raportare la prevederile contractuale în care se specifică că destinaţia creditului este aceea de "acoperire cheltuieli personale curente".

Totodată, s-a reţinut că nici cuantumul sumei împrumutate - 660.000 Euro - nu este un element care să răstoarne protecţia oferită de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi care să dovedească că reclamanţii au acţionat în scop lucrativ. Cuantumul sumei împrumutate nu justifică aplicarea prezumţiei judecătoreşti că aceasta a fost solicitată în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale, în condiţiile în care, pe de o parte, pot exista consumatori care, în raport de standardele ridicate de viaţă, să împrumute sume considerabile pentru satisfacerea unor nevoi personale, la fel cum societăţile comerciale, în raport de volumul de activitate şi nevoile acestora, pot împrumuta sume mai puţin semnificative pentru desfăşurarea activităţii.

Nici împrejurarea că reclamanţii deţin imobilul situat în Bucureşti, str. x, dobândit anterior încheierii contractului de credit, contract de vânzare-cumpărare încheiat la 14 decembrie 2004, construcţie edificată la 04.05.2007, imobil pe care ulterior l-au închiriat cu acordul băncii în favoarea căreia fusese constituită garanţia, nu reprezintă o împrejurare care să dovedească că aceştia nu au acţionat ca şi consumatori la încheierea contractului de credit.

Împrejurarea că, anterior contractării împrumutului reclamanţii deţineau imobile pe care le închiriau nu este suficientă pentru a concluziona că împrumutul a fost contractat în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale.

Nici împrejurarea că reclamanţii au calitatea de asociaţi la E. SRL nu reprezintă o dovadă suficientă că aceştia au contractat împrumutul în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale, nefiind dovedită această legătură.

În final, s-a mai reţinut că prin apărările formulate în primă instanţă de către pârâta C. SA nu au fost invocate aspectele susţinute în apel, cu privire la lipsa calităţii de consumator a reclamanţilor, apărările formulate vizând strict faptul că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000 prin raportare la alte aspecte ce ţin de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor acestei legi.

6. Împotriva Deciziei nr. 2000A din 9 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi D., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a susţinut că, soluţia instanţei de apel este lipsită de raţionament juridic sub aspectul reţinerii faptului că reclamanţii nu se încadrează în categoria consumatorilor ocrotiţi prin Legea nr. 193/2000.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut criticile invocate direct în etapa apelului, critici ce nu au fost invocate în faţa primei instanţe de fond.

Totodată, în mod greşit a fost reţinută aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la mărturisirea extrajudiciară şi înlăturată prezumţia calităţii de consumator.

S-a mai arătat că, în mod corect s-a reţinut în cadrul opiniei separate că cererea de ordonanţă preşedinţială semnată fără mandat special nu reprezintă o probă suficientă în răsturnarea prezumţiei că reclamanţii au acţionat în calitate de consumatori, prin raportare la prevederile contractuale în care se specifică că destinaţia creditului este aceea de acoperire cheltuieli personale curente.

De altfel, în cauză, nu este existentă vreuna dintre cele două situaţii prevăzute de art. 349 alin. (1) C. proc. civ.

Cea de a doua critică se referă la aplicarea greşită a normelor de drept material şi în ceea ce priveşte capetele de cerere privitoare la dobândă.

Referitor la capătul de cerere privind dobânda s-a arătat că procentul iniţial a fost în cuantum de 5.95 %, fără a se menţiona expres dacă este fixă sau variabilă. După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dobânda a fost exprimată în funcţie de Euribor, la care s-a adăugat marja băncii.

Ca atare, se impune ca până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 să fie menţinută marja fixă, iar ulterior lunii iunie 2010 pârâta să aplice dobânda variabilă.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a arătat că deşi în dispozitivul sentinţei primei instanţe s-a statuat asupra acordării comisionului de risc/administrare, în dispozitivul deciziei din apel se dispune respingerea acţiunii ca neîntemeiate, însă fără a se arăta în cuprinsul motivării motivele care au stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la acest comision.

7. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. SA a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., susţinând că nu au fost arătate normele legale ce au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât criticile invocate privesc fondul cauzei.

Totodată, s-a susţinut că decizia recurată este temeinică şi legală, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 441 din 2 martie 2016, Dosar nr. x/2012, fiind în sensul că persoana fizică care a încheiat cu o bancă un contract de credit în scopul obţinerii unui împrumut în vederea dobândirii de imobile pe care apoi le-a închiriat nu poate fi inclusă în categoria consumatorilor protejaţi de Directiva nr. 93/13/CE şi de Legea nr. 193/2000. În acest sens a reţinut şi instanţa de apel în cauză.

8. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat punct de vedere la raport, prin care au arătat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 19 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în raport cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen de judecată la 4 iunie 2019.

Prin Încheierea din 4 iunie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă C. SA prin întâmpinare.

9. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

O primă critică vizează greşita soluţie dată de instanţa de apel cu privire la sfera aplicării Legii nr. 193/2000 în cazul persoanei fizice, semnatare a unui contract de credit de nevoi personale, şi răsturnarea prezumţiei de consumator.

În sprijinul acestei critici s-a susţinut că hotărârea este lipsită de raţionament juridic sub acest aspect, că greşit au fost reţinute criticile invocate direct în etapa apelului în contextul în care nu au fost invocate în faţa primei instanţe de fond, că greşit s-au aplicat dispoziţiile referitoare la mărturisirea extrajudiciară care a înlăturat prezumţia calităţii de consumator şi că, în cauză, nu este existentă vreuna dintre cele două situaţii prevăzute de art. 349 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, s-a mai arătat că, în mod corect s-a reţinut în cadrul opiniei separate că cererea de ordonanţă preşedinţială semnată fără mandat special nu reprezintă o probă suficientă în răsturnarea prezumţiei că reclamanţii au acţionat în calitate de consumatori, prin raportare la prevederile contractuale în care se specifică că destinaţia creditului este aceea de acoperire cheltuieli personale curente.

Aşadar, prin criticile formulate, recurenţii-reclamanţi invocă nelegalitatea deciziei din apel, derivată din greşita soluţionare a cauzei cu privire la răsturnarea prezumţiei de consumator, condiţia calităţii de consumator determinând domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Criticile nu pot fi reţinute.

Astfel, pentru a determina domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 trebuie făcută distincţia cu privire la calitatea părţilor, legiuitorul făcând referire la comerciant şi consumator şi, totodată, stabilind în mod clar persoanele care pot beneficia de dispoziţiile legii privind clauzele abuzive.

În conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000 şi Legea nr. 86/2004, subiectele raportului juridic ce intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor sunt, pe de o parte, profesionistul - comerciantul - care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu şi, pe de altă parte, consumatorul care achiziţionează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.

În speţă, instanţa de apel a constatat în mod corect că reclamanţii A. şi B. nu pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în considerarea faptului că aceştia au contractat un împrumut pentru susţinerea activităţii comerciale a societăţii E. SRL, scopul contractării creditului fiind arătat în cadrul unei ordonanţe preşedinţiale, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, şi valorificat ca o mărturisire extrajudiciară, în raport cu art. 348 şi 350 din C. proc. civ.

Prin semnarea contractului de asistenţă juridică cu reprezentantul ales în cauza ce a avut ca obiect ordonanţa preşedinţială, reclamanţii au acordat avocatului un mandat special în puterea căruia acesta a acţionat în numele şi pe seama clientului, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011.

Astfel, prin puterea conferită avocatului reclamanţii i-au acordat acestuia un mandat special care nu poate fi negat, astfel că instanţa de apel în mod corect a dat eficienţă prevederilor art. 348 şi 350 din C. proc. civ.

Critica privind reţinerea greşită a argumentelor referitoare la lipsa calităţii de consumatori a reclamanţilor, aspect care a fost invocat direct în etapa apelului şi care nu a fost invocat în faţa primei instanţe de fond, nu poate fi primită, în lipsa dezvoltării unor argumente cu privire la normele de drept pretins încălcate, necesare, de altfel, pentru declanşarea controlului de judiciar.

Totodată, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi critică decizia instanţei de apel cu privire la capetele de cerere referitoare la dobândă, susţinând că în cadrul contractului de credit nu a fost stabilit vreun criteriu de variabilitate, iar soluţia ce s-ar fi impus era aceea de menţinere a unei marje fixe a dobânzii până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar ulterior lunii iunie 2010 aplicarea unei dobânzi variabile. Critica nu poate fi reţinută.

Prin această critică, recurenţii-reclamanţi pun în discuţie omisiunea instanţei de a stabili caracterul fix al dobânzii până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv stabilirea caracterului variabil al dobânzii începând cu luna iunie 2010, data intrării în vigoare a actului normativ enunţat.

Or, având în vedere răsturnarea prezumţiei privind calitatea de consumator a reclamanţilor, condiţia calităţii de consumator determinând domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, nu se mai impune o analiză a clauzelor referitoare la dobândă din perspectiva caracterului abuziv.

Totodată, nu pot fi reţinute nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma se căruia invocă lipsa considerentelor care au stat la baza respingerii acţiunii cu privire la comisionul de risc, în raport cu soluţia primei instanţe prin care s-a statuat asupra acordării acestuia.

Astfel, se constată că o astfel de analiză a capătului de cerere referitor la clauza privind comisionul de risc nu se mai impunea faţă de soluţia pronunţată asupra apelului formulat de pârâta C. SA, cu majoritate, în sensul admiterii apelului şi, în consecinţă, respingerea acţiunii reclamanţilor, ca urmare a răsturnării prezumţiei de consumator reglementate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamanţii fiind excluşi din categoria persoanelor care pot beneficia de prevederile acestei legi.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei nr. 2000A din 9 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2000A din 9 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM