Partial cassation over landlord liability for unfinished “turnkey” dwelling; remanded for retrial on ANL contractual damages post-August 2013.

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 7 iulie 2011 sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC B. SA, SC C., SC D. S.R.L. şi SC E. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o pronunţa, pârâtele să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamantei din cartierul Henri Coandă şi să acorde reclamantei:

1. despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executorul judecătoresc SCPEJ F. şi recepţionate de entităţi în luna martie 2011, în care imobilul nu a putut fi utilizat, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea folosirii acestuia cauzată de nerealizarea utilităţilor în ansamblul Henri Coandă. Reclamanta a estimat cuantumul acestor pretenţii la suma de 133.000 euro, adică echivalentul a 558.600 RON;

2. despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare;

3. acordarea unei despăgubiri pentru investiţiile pe care le-a realizat cu asigurarea diferitelor utilităţi în ansamblul de locuinţe - îmbunătăţirea drumurilor, reţele electrice, apă etc.-, cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligaţiilor de către entităţi;

4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. *7201 C. proc. civ., art. 5, art. 969, art. 970, art. 977, art. 998 - 999, art. 1073, art. 1079, 1081 - 1086, art. 1532 şi urm. C. civ., art. 238 şi urm. din Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 350/2001, Codul comercial.

La data de 29 august 2013 reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, obligarea pârâtelor în solidar la plata daunelor-interese începând cu data de 20 martie 2008 şi până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere, în situaţia în care instanţa de judecată va reţine răspunderea civilă contractuală a pârâtelor, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Reclamanta a precizat că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe răspunde în temeiul Convenţiei nr. 1909/2004 prin care s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, a contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413 din 18 mai 2004 şi a contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general şi în baza Legii nr. 152/1998.

Prin Sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate prin cererea introductivă prin care s-a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, contravaloarea dreptului de folosinţă pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iunie 2008.

S-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate prin cererea modificatoare prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010. A fost respinsă în rest excepţia prescripţiei ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

Totodată, a fost respinsă ca fiind prescrisă cererea de obligare a celorlalţi pârâţi, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC B. SA, SC C. SA, SC D. S.R.L. şi SC E. SA, la plata despăgubirii constând în contravaloarea dreptului de folosinţă pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iunie 2008.

A fost respinsă ca prescrisă cererea de obligare a restului de pârâţi la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte cererea modificatoare formulată de reclamanta A. prin care a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere şi obligarea pârâtei SC E. SA la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29 iunie 2010 - 29 iunie 2013.

Au fost respinse în rest pretenţiile reclamantei ca neîntemeiate şi cererile de chemare în garanţie formulate de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca rămase fără obiect.

Pârâta SC E. SA a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.254,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 4 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale, în sensul că perioada pentru care SC E. SA a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere este 29 august 2010 - 29 august 2013, iar penalităţile de întârziere acordate vor fi calculate prin echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 131.309 euro, reţinându-se, totodată, că prenumele corect al reclamantei este A.

În motivarea Sentinţei civile nr. 1471 din 26 martie 2015 tribunalul a reţinut că acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la 7 iulie 2011, dată ce se află în afara termenului de prescripţie, calculat potrivit art. 7 alin. (3) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, pentru pretenţiile formulate prin cererea introductivă referitoare la obligarea pârâţilor la plata contravalorii dreptului de folosinţă pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iulie 2008.

Referitor la capătul de cerere formulat ulterior admiterii excepţiei nulităţii actelor de procedură efectuate în cauză, instanţa a constatat că cererea modificatoare a fost formulată la data de 29 august 2013, astfel încât la data sesizării instanţei termenul de prescripţie pentru penalităţile de întârziere solicitate pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010 era împlinit.

În continuare, tribunalul a reţinut că reclamanta a iniţiat demersul procesual, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin lipsirea sa de folosinţa imobilului pe care pârâţii s-au obligat să-l construiască în beneficiul său.

Totodată, s-a constatat că prin precizarea adusă cererii, reclamanta a subliniat că înţelege să-şi întemeieze acţiunea pe răspunderea civilă delictuală şi, în subsidiar, pe răspunderea civilă contractuală.

Prima instanţă a reţinut că, pentru valorificarea drepturilor sale, reclamanta a invocat răspunderea delictuală reglementată de dispoziţiile art. 998 şi 999 din C. civ., raportat la faptul că opţiunea sau exercitarea concomitentă sau succesivă a celor două forme de răspundere, contractuală şi delictuală, nu este permisă.

S-a constatat că între părţile implicate în realizarea proiectului imobiliar şi beneficiar a fost încheiat un lanţ eterogen de contracte, astfel că acţiunea reclamantei contra antreprenorului general, mandatarului şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în realizarea construcţiei şi viabilizarea terenului, este contractuală.

Totodată, s-a reţinut că răspunderea contractuală continuă să subziste chiar atunci când cauzele neexecutării unei obligaţii se completează cu fapta altor persoane, deoarece, în realitate, în raport cu numeroasele acte juridice încheiate între părţi, există legături convenţionale care conturează naşterea unor drepturi şi obligaţii reciproce, respectiv obligaţii faţă de reclamantă.

Faţă de concluziile raportului de expertiză, coroborate cu celelalte mijloace de probă, înscrisuri şi interogatorii, tribunalul a reţinut că pârâtele nu şi-au executat obligaţiile asumate prin convenţiile încheiate între ele sau cu reclamanta, pentru ca astfel să permită finalizarea şi predarea locuinţei la termenul prevăzut în contractul de construire, respectiv 20 martie 2008.

Prima instanţă a găsit neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata beneficiului nerealizat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale şi privării sale de dreptul de folosinţă asupra construcţiei achiziţionate, constând în contravaloarea chiriei ce ar fi putut fi obţinută începând cu data de 7 iulie 2008.

Având în vedere că prin dispoziţiile art. 10 din contractul de construire a fost stipulată o clauză penală, în sensul art. 1067 şi 1069 C. civ., în temeiul căreia nepredarea locuinţei la termenul convenit atrage obligaţia antreprenorului de a plăti beneficiarului penalităţi de 0,15 % pe zi din valoarea contractului, până la predarea efectivă a locuinţei, tribunalul a constatat că este incidentă răspunderea pârâtei SC E. SA pentru întârzierea în executarea lucrărilor, întrucât contractul de construire în cuprinsul căruia a fost inserată clauza penală a fost încheiat doar cu pârâta E. SA. Prin urmare, în temeiul art. 973 C. civ., prima instanţă a constatat că este neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a celorlalţi pârâţi chemaţi în judecată şi care sunt terţi faţă de acest contract, la plata penalităţilor de întârziere prevăzute la art. 10 din Contractul nr. x din 21 iunie 2004.

De asemenea, s-a reţinut că nici pârâta ANL nu trebuie obligată la plata penalităţilor de întârziere, deoarece în contractul de mandat încheiat între reclamantă şi această instituţie publică, în data de 18 mai 2004, nu s-a stipulat nicio clauză penală care să poată opera în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale.

Prin urmare, s-a apreciat că nu există nicio clauză contractuală cuprinsă în contractul de mandat în baza căreia, în caz de nerespectare a termenului de predare, mandantul să poată obliga Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata unor penalităţi de întârziere, atare dispoziţii fiind însă stipulate în mod expres doar în contractul de construire, la care mandatara ANL nu este parte.

În plus, s-a reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unei clauze de solidaritate în cuprinsul actelor juridice perfectate.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel reclamanta A. şi pârâtele D. SRL, C. SA şi SC E. SA

Prin decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de SC E. SA şi s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtele SC C. SA, Bucureşti, SC D. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1471 din 26 martie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar ajutorul public încuviinţat apelantei-reclamante a rămas în sarcina statului.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, în temeiul răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, iar prin cererea modificatoare s-a solicitat acordarea despăgubirilor în temeiul răspunderii civile contractuale, respectiv penalităţi, conform dispoziţiilor art. 10 ale Contractului de construire autentificat sub nr. x din 21 iulie 2004 de către BNP G.

Cu privire la penalităţile contractuale, s-a constatat că la plata acestora nu pot fi obligaţi intimaţii care nu au semnat contractul de construire.

Instanţa de apel a reţinut că nu există nicio prevedere contractuală care să prevadă expres o răspundere solidară a intimaţilor şi a constructorului faţă de beneficiarul construcţiei. Astfel, s-a apreciat că simplul fapt al existenţei unui rol important în mecanismul respectiv pentru Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi pentru restul intimaţilor nu determină prin el însuşi solidaritatea intimaţilor.

S-a mai constatat că acţiunea reclamantei nu a vizat de fapt alăturarea a două răspunderi distincte, separate, respectiv una a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi a restului intimaţilor, iar cealaltă a constructorului. Această concluzie a rezultat din faptul că reclamanta a pretins de la început existenţa unei solidarităţi între intimaţi cu motivarea că pârâtele împreună sunt vinovate de întârzierea predării imobilului fără utilităţi.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu are relevanţă dacă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a respectat sau nu obligaţiile ce îi reveneau ca mandatar al reclamantei şi nici împrejurarea dacă ceilalţi intimaţi şi-au respectat obligaţiile ce rezultau din Contractul nr. x din 6 mai 2004, deoarece clauza penală invocată de reclamantă, respectiv art. 10 din contractul de construire, a fost asumată doar de constructor.

Totodată, instanţa de apel a stabilit că în cadrul litigiului pendinte nu se pretinde vreun prejudiciu de sine stătător imputabil doar pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, diferit de nerespectarea termenului, ci se invocă doar coparticiparea ANL la producerea aceluiaşi prejudiciu, împrejurară care duce la concluzia că este irelevantă nerespectarea de către pârâta ANL a obligaţiilor de mandatar, prevăzute la art. 14 din contractul de mandat, inclusiv cea care ar deriva din neexercitarea de către ANL a dreptului de la art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Prin urmare, s-a reţinut că pârâta ANL nu poate fi ţinută să execute o clauză penală prevăzută într-un alt contract ca sancţiune impusă pentru o altă persoană, adică pentru constructor, chiar dacă s-ar reţine că această parte nu a respectat obligaţiile ce îi reveneau în baza contractului de mandat.

De asemenea, s-a constatat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu poate avea poziţia contractuală a constructorului, raportat la clauza penală evocată, pentru că nu şi-a asumat obligaţia de construire şi nici obligaţia de plată a penalităţilor pentru nerespectarea termenelor de construire, iar art. 64 din contractul de antrepriză generală reprezintă împuternicirea dată mandatarului de a pune în aplicare art. 10 din contractul de construire.

La data de 18 iulie 2016, respectiv 20 iulie 2016, reclamanta A. şi pârâtele SC D. SRL şi H. SA (fostă C. SA) au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recursul recurentei-reclamante A. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. susţinându-se în esenţă că prin decizia recurată instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi respectiv ale art. 1073 - 1090 C. civ.

Recurenta-reclamantă a învederat că acţiunea sa a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, conform art. 998 - 999 C. civ., iar în subsidiar pe răspunderea civilă contractuală, aceste două forme de răspundere fiind invocate în mod alternativ, respectiv, în principal răspunderea civilă delictuală şi doar în subsidiar răspunderea civilă contractuală, pentru situaţia în care se va respinge primul capăt al cererii.

La termenul de judecată din 4 iunie 2019, recurenta-reclamantă a precizat că nu mai susţine motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., respectiv nu mai solicită atragerea răspunderii civile delictuale pentru perioada 29 august 2010 - 29 august 2013 deoarece a fost înscrisă la masa credală a societăţii E.. Ulterior datei de 30 august 2013 şi până la predarea la cheie a locuinţei cu toate utilităţile, recurenta a solicitat atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, aceste critici fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la legalitatea deciziei recurate din perspectiva antrenării răspunderii contractuale, recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1073 - 1090 C. civ. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, fiind detaliate în recurs fiecare dintre condiţiile răspunderii contractuale, reluându-se în acest sens starea de fapt şi fiind detaliat mecanismul contractual şi contractele încheiate între părţi, respectiv natura juridică a contractului de mandat, contractul de antrepriză generală.

S-a arătat că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este deopotrivă investitor, antreprenor şi mandatar general, iar contractul de mandat este anterior contractului de construire încheiat cu antreprenorul general.

Prin contractul de mandat reclamanta a împuternicit ANL să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantei deschise la I. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de ANL pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Potrivit contractului de antrepriză generală, ANL putea emite ordinul de începere a lucrărilor, avea dreptul de a păstra şi gestiona garanţia pentru bună execuţie a lucrărilor şi putea încasa penalităţile de întârziere de 0,15%/zi din valoarea contractului.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că art. 14 din contractul de mandat prevedea că părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

Sub acest aspect, s-a învederat că în cadrul obligaţiei de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, pârâta ANL a fost lipsită de diligenţă, întrucât aceasta era îndreptăţită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală penalităţi de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate.

S-a susţinut că această sumă de bani nu putea fi cerută direct de beneficiar deoarece, prin complexul contractual creat, beneficiarul putea doar să se adreseze Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe cu privire la neregularităţile ivite pe parcursul derulării contractelor, iar pârâta ANL avea obligaţia de a lua măsurile ce se impuneau faţă de antreprenorul general. Prin urmare, penalităţile de întârziere se încasau de către ANL pentru beneficiari, deoarece ANL gestiona garanţia de bună execuţie, având responsabilitatea rezilierii contractului de antrepriză generală.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, pârâta ANL este răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale, astfel cum dispun prevederile art. 1540 alin. (1) C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a executat mandatul cu diligenţa unui bun administrator, ceea ce a determinat prejudicierea sa prin întârzierea finalizării lucrărilor de construire, fiind astfel răspunzătoare pentru daunele-interese cuvenite reclamantei, potrivit contractului de mandat.

În consecinţă, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a analiza răspunderea civilă contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, astfel cum s-a solicitat prin completarea la acţiune.

Prin recursul formulat, pârâtele SC D. SRL şi H. SA (fostă C. SA) au solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

La data de 30 ianuarie 2017, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurentele-pârâte D. SRL şi H. SA.

De asemenea, au formulat întâmpinări şi intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante. Cu privire la recursul declarat de recurentele-pârâte, s-a susţinut că acesta nu afectează în niciun mod poziţia procesuală a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.

La data de 8 februarie 2018 a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor promovate în cauză de recurenta-reclamantă şi de recurentele-pârâte.

În esenţă, intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a susţinut că mandatul primit de la reclamantă în virtutea căruia o reprezintă în relaţia cu constructorul presupune doar urmărirea executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În acest sens, s-a învederat că ANL nu a stat în pasivitate, împrejurare care rezultă din înscrisurile aflate la dosar, reprezentând diligenţele efectuate de pârâtă către toate părţile semnatare ale convenţiei şi către toţi factorii implicaţi în derularea proiectului.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a mai subliniat că susţinerile recurentei-reclamante dovedesc faptul că nu au fost înţelese raporturile juridice dintre părţi, aplicând raţionamente greşite şi atribuindu-i calităţi eronate şi nedovedite prin niciun înscris, astfel încât să-i poată fi antrenată răspunderea contractuală.

Prin cererea formulată şi înregistrată la data 15 februarie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, intimata-pârâtă SC E. SA - prin consorţiul de administratori judiciari format din J. şi K. a solicitat instanţei să dispună suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin încheierea din 4 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii SC E. SA

Prin încheierea din 6 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâţii SC D. SRL şi H. SA împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

La data de 6 martie 2019, E. SA a formulat cerere de încetare a acţiunii judiciare.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus încetarea recursurilor faţă de E. SA, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunţare la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, L. SA, SC D. SRL şi H. SA, depunând în acest sens la dosar declaraţie autentificată prin încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP M.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate se vor reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, având în vedere precizările recurentei-reclamante formulate la termenul din 4 iunie 2019, va reţine că motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

În consecinţă, se constată că prima instanţă a fost învestită la data de 7 iulie 2011 cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC B. SA, SC C., SC D. S.R.L. şi SC E. SA, în solidar, la plata despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea folosirii imobilului.

La data de 29 august 2013 reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtelor în solidar la plata daunelor-interese din data de 20 martie 2008 şi până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, în situaţia în care instanţa de judecată va reţine răspunderea civilă contractuală a pârâtelor, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Contextul general în care a fost promovată acţiunea a fost determinat de următoarele:

Cu privire la starea de fapt, instanţele de fond au reţinut că la data de 18 mai 2004 reclamanta a încheiat cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL), contractul de mandat nr. HC-0413 prin care ANL se obliga faţă de mandant, în scopul construirii în ansamblul Henri Coandă a unei locuinţe la cheie "să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire".

Ulterior, s-a încheiat Contractul de construire autentificat sub nr. x din 21 iulie 2004 cu antreprenorul general, ce fusese ales de către ANL şi care se angajase în prealabil, în cadrul contractului de antrepriză generală nr. 4841/17.05.2004 încheiat cu ANL. Potrivit acestui din urmă contract se prevede la art. 19 alin. (3) că ANL şi antreprenorul general vor efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, între ANL şi diferite autorităţi publice s-a încheiat convenţia MM nr. 1909 din 6 mai 2004, cu scopul participării împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă aflat pe teritoriul Municipiului Bucureşti şi al comunei Voluntari pentru edificarea utilităţilor necesare: apă, canalizare, comunicaţii, energie electrică, reţele de gaze, drumuri de acces, iluminat public, dotări urbane etc.

S-a mai reţinut că pârâta ANL avea obligaţia de a organiza şi asigura realizarea investiţiei privind edificarea tuturor utilităţilor necesare, fiind în acest sens conducătorul lucrărilor din ansamblul Henri Coandă, potrivit art. 4 din Convenţia nr. 1909. Totodată, ANL avea obligaţia de a efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor, conform art. 19 din contractul de antrepriză generală.

Din convenţiile menţionate şi în care pârâta ANL figurează ca parte, rezultă obligaţia acesteia de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "locuinţe pentru tineri".

Totodată, prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe s-a stabilit la art. 1 "(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat ANL, sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.

(2) ANL este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Potrivit art. 14 din Hotărârea nr. 620 din 27 iunie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, "(1) Conducerea ANL se realizează prin Consiliul de administraţie ca organ executiv şi prin Consiliul naţional de coordonare al ANL ca organ consultativ", iar (2) "Consiliul naţional de coordonare al ANL este organ consultativ, "compus din 17 membri, desemnaţi potrivit legii şi numiţi prin hotărâre a Guvernului" conform art. 15 "(1) Consiliul naţional de coordonare al ANL se reuneşte cel puţin o dată pe trimestru şi ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui acestuia, şi îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului propriu de organizare şi funcţionare aprobat de acesta", iar "(2) La cererea preşedintelui sau cel puţin a unei treimi din numărul membrilor săi ori la solicitarea motivată a Consiliului de administraţie al ANL. Consiliul naţional de coordonare al ANL se poate întruni în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar".

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta la data de 18 mai 2004, ANL a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe formată din 5 camere de locuit şi dependinţe, având o suprafaţă construită desfăşurată de 356,67 mp şi teren aferent locuinţei de 400 m.p. în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite. Prin dispoziţiile art. 14, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. şi ale art. 381 Codul comercial.

În recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva neanalizării răspunderii civile contractuale a ANL, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat şi a art. 64 din contractul de antrepriză generală, recurenta susţinând că este vorba de o răspundere proprie a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe derivată din aceste articole.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin completarea acţiunii depusă de reclamantă la tribunal, la data de 29 august 2013, se solicită, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul Convenţiei nr. 1909/2004 prin care s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413 din 18 mai 2004, contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general şi în baza Legii nr. 152/1998.

Astfel, recurenta-reclamantă a solicitat, în subsidiar, antrenarea răspunderii civile contractuale, învederându-se că Agenţia Naţională pentru Locuinţe răspunde în temeiul art. 14 din contractul de mandat şi a art. 64 din contractul de antrepriză generală, subliniindu-se că pârâta ANL are o răspundere proprie derivată din aceste articole.

De altfel, şi în cadrul motivelor de apel, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe în privinţa modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la plata daunelor-interese de către pârâta ANL, solicitate în temeiul art. 14 din contractul de mandat.

În decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu există o solidaritate între pârâţi şi că nu a fost cerută antrenarea răspunderii distincte a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, reclamanta solicitând ca această parte să fie răspunzătoare solidar pentru acelaşi prejudiciu cauzat de nepredarea locuinţei.

Înalta Curte constată fondată această critică a recurentei-reclamante, având în vedere că prin completarea la acţiune depusă la tribunal la data de 29 august 2013, reclamanta a indicat exact care sunt motivele pentru care apreciază că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este răspunzătoare pentru prejudiciul creat, această critică fiind reiterată şi în apel. Astfel, s-a invocat că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este răspunzătoare pentru daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

În cadrul obligaţiei de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, pârâta ANL era îndreptăţită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală, penalităţi de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate.

De asemenea, prin criticile formulate în apel reclamanta a invocat nelegalitatea sentinţei din perspectiva analizării răspunderii contractuale a pârâtei ANL în conformitate cu obligaţiile asumate prin contractul de mandat.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat şi obligaţiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condiţiilor răspunderii contractuale se va stabili în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, obligaţiile ce reveneau părţilor, acţiunile sau inacţiunile imputate în concret pârâtei ANL, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual.

De asemenea, se va stabili dacă ANL este în culpă în raport cu obligaţiile asumate prin Convenţia MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), în sensul de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "locuinţe pentru tineri, destinate închirierii", de cele derivând din contractul de mandat, referitoare la obligaţia de a urmări finalizarea imobilului reclamantei, precum şi din contractul de antrepriză generală încheiat de ANL cu constructorul, conform căruia părţile vor efectua demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor.

Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. I pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât şi convenţia încheiată între toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004) i-au conferit pârâtei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuinţe. Instanţa de rejudecare va determina, în raport cu aceste dispoziţii legale şi contractuale dacă ANL a rămas sau nu în pasivitate, dacă a încălcat sau nu principiul bunei-administrări, ori a vătămat, prin conduita sa, dreptul reclamantei de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra locuinţei.

În ceea ce priveşte prejudiciul, potrivit contractului de mandat "părţile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Reclamanta a evaluat prejudiciul la valoarea despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului, prin raportare la clauza penală stipulată la art. 64 alin. (1) şi (2) din contractul de antrepriză, conform căruia:

"(1) Dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina Antreprenorului General peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti ANL - pentru beneficiarii locuinţelor, penalizări în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate prin contract.

(2) Penalizarea devine operantă în momentul în care partea în culpă a intrat în întârziere".

Prin urmare, în baza contractului de mandat recurenta a solicitat daune-interese sub forma despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligaţiilor izvorând din contract, iar doar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză.

Evaluarea prejudiciului încercat de reclamantă, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se vor realiza, de asemenea, de instanţă în rejudecare, în cadrul stabilirii şi a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile şi concludente.

În rezumat, Înalta Curte, prin cele mai sus reţinute, a răspuns criticilor recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la calitatea de mandatar al ANL, condiţiile răspunderii contractuale a acesteia corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi, astfel cum rezultă din art. 14 din contractul de mandat, raportat la interpretarea art. 64 din contractul de antrepriză şi cuantificarea prejudiciului, prin considerente comune, găsindu-le fondate, stabilind, în esenţă, că mandatarul este cel care răspunde faţă de mandant pentru modul în care a executat mandatul primit.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenţii băneşti îndreptată împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe corespunzător efectuării cercetării judecătoreşti, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin stabilirea corectă a stării de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va casa în parte şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi, având în vedere că nu a fost cercetat fondul cauzei sub acest aspect.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunţare la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, L. SA, SC D. SRL şi H. SA, depunând în acest sens la dosar declaraţie autentificată prin Încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP M.

Examinând cererea formulată de către recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., renunţarea la judecată poate avea loc în tot cuprinsul judecăţii, în faţa primei instanţe sau a instanţei de apel ori a celei de recurs, fie verbal, fie prin cerere scrisă.

În speţă, manifestarea de voinţă a recurentei A., în sensul de a renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, L. SA, SC D. SRL şi H. SA reprezintă un act de dispoziţie al acesteia, care îndeplineşte cerinţele prevăzute de prevederile art. 246 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va lua act de poziţia procesuală exprimată de recurenta-reclamantă.

În consecinţă, se va anula în parte a Decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi Sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în limitele renunţării la judecată, menţinându-se dispoziţia din sentinţa apelată, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanţie formulată de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtele SC D. SRL şi H. SA (fostă C. SA) împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, văzând şi poziţia procesuală a acestor părţi în sensul că solicită a se lua act de renunţarea la judecată formulată de recurenta-reclamantă, arătând că, în aceste condiţii, recursul este lipsit de interes şi rezervându-şi dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de aceste pârâte.

Cu privire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatului-pârât Oraşul Voluntari prin Primar prin cererea depusă la dosar la data de 31 mai 2019, Înalta Curte urmează să o admită, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative. În consecinţă, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. să achite intimatului-pârât Oraşul Voluntari pri0n Primar suma de 1.000 de RON cheltuieli de judecată, conform facturii fiscale nr. x din 7 aprilie 2017 şi a extrasului de cont care atestă plata acestei sume, aflate la dosarul de recurs, vol. 3.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează în parte şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi.

Ia act de renunţarea reclamantei A. la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, L. SA, SC D. SRL şi H. SA şi, în consecinţă:

Anulează în parte Decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi Sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în limitele renunţării la judecată.

Menţine dispoziţia din Sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanţie formulată de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Respinge recursul declarat de pârâtele SC D. SRL şi H. SA (fostă C. SA) împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenta-reclamantă A. să achite intimatului-pârât Oraşul Voluntari prin Primar suma de 1.000 de RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM