Housing completion claim: contradiction between appellate reasoning and dispositive regarding statute of limitations for contractual penalties.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 octombrie 2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub număr de Dosar x/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SA şi SC F. SA, obligarea pârâţilor, în solidar, să finalizeze lucrările de construire a locuinţei la cheie tip I25 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă, zona F; obligarea pârâţilor în solidar la plata penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a imobilului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, 1539, 1540, 1066 şi 1073 C. civ.

La 19 decembrie 2012, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La 10 octombrie 2013, pârâta SC F. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia prematurităţii.

Prin notele de şedinţă depuse la 13 iunie 2013, pârâta a mai invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

La 6 februarie 2014, reclamantul a depus la dosar cerere de renunţare la judecată, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL şi, totodată, a precizat cuantumul penalităţilor de întârziere, ca fiind de 160.667,88 Euro.

La termenul de judecată din 6 februarie 2014, instanţa de fond a respins excepţia prematurităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor.

La 3 aprilie 2014, pârâta SC F. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti, a Consiliului Judeţean Ilfov, a Consiliului Local Voluntari, a SC G. SA, a SC H. SRL, a SC I. SRL şi a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Chematul în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, subliniind aspectul că nu este parte a contractului dintre reclamant şi constructor şi nu s-a obligat la construirea imobilului şi a utilităţilor acestuia.

Chematul în garanţie Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând obligarea acestuia la plata sumelor pe care la rândul său ar fi obligat să le plătească, dacă ar cădea în pretenţii.

De asemenea, chematul în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

SC G. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A fost depusă întâmpinare la cererea de chemare în garanţie şi de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care s-a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.

SC H. SRL a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de SC F. SA prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie, excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, dar şi excepţia lipsei calităţii procesul active în cererea de chemare în garanţie.

La termenul de judecată din 25 septembrie 2014, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chemaţilor în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 3 Bucureşti şi Consiliul Local Voluntari, şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta F. SA în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Local Voluntari, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

Reclamantul a renunţat la judecata cererii faţă de pârâţii SC C. SRL şi SC E. SRL

Prin Sentinţa civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC B. SRL şi SC D. SRL; a fost respinsă acţiunea principală formulată în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL şi SC D. SRL, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC F. SA, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acţiunea precizată privind pe reclamantul A.

şi pe pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, SC B. SRL, SC D. SRL şi pe chemaţii în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, SC G. SA, SC H. SRL, SC I. SRL, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a fost obligată pârâta ANL să finalizeze lucrările de construire a locuinţei la cheie tip 125 C.P. lotul nr. x, în cartierul Henri Coandă, zona F, a fost obligată pârâta F. SA la plata către reclamant a sumei de 160.667,88 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând despăgubiri calculate de la 12 iunie 2008 şi până la 16 octombrie 2012, precum şi penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere calculate în continuare până la predarea efectivă şi "la cheie"a imobilului, a fost obligată pârâta ANL la plata către reclamant a sumei de 508,3 RON, cheltuieli de judecată-taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi 1/2 din cuantumul onorariului de expert suportat de reclamant, a fost obligată pârâta F.

SA la plata către reclamant a sumei de 11841,05 RON, cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi 1/2 din onorariul de expert suportat de reclamant, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în garanţei invocată de către SC H. SRL, ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către chematul în garanţie SC H. SRL, ca neîntemeiată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active în cererea de chemare în garanţie invocată de către SC H.

SRL, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cererea de chemare în garanţei invocată de chemaţii în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, SC G. SA şi SC H. SRL, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta F. SA, ca neîntemeiată şi s-a respins cererea de chemare în garanţie a C.G.M.B. formulată de chematul în garanţie Consiliul Local al Sectorului 1Bucureşti, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta SC F. SA a declarat apel, solicitând admiterea apelului, suspendarea efectelor hotărârii apelate până la soluţionarea apelului. De asemenea, H. SRL a formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei apelate cu consecinţa reţinerii spre rejudecare a întregii cauze în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti şi respingerea acţiunii principale formulată de reclamantul A. împotriva F. SA, ca prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelantele F. SA şi H. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2012, a fost schimbată în parte soluţia pronunţată prin încheierea de şedinţă din 10 martie 2013 în sensul că: a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei pe capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere; menţinută soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei materiale pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la finalizarea lucrărilor de construire; anulată în parte încheierea de şedinţă din 6 februarie 2014, în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate pe excepţiile prematurităţii şi prescripţiei; anulată încheierea de şedinţă din 2 octombrie 2014; anulată în parte sentinţa apelată, în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate pe capătul de cerere de obligare a pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere, pe excepţiile invocate în legătură cu cererile de chemare în garanţie şi pe cererile de chemare în garanţie.

De asemenea, a fost reţinut capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere şi cererile de chemare în garanţie spre competentă soluţionarea în fond de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, urmând a se înregistra pe rolul acestei instanţe după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la obligarea pârâtei ANL la finalizarea lucrărilor de construire şi plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei de apel au declarat recurs reclamantul şi pârâta F..

Prin Decizia nr. 240 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost anulat recursul declarat de A. împotriva Deciziei civile nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca netimbrat şi a fost respins recursul declarat de F. SA, ca lipsit de interes.

În fond după anulare cu reţinere, petitul privind obligarea pârâtelor F. şi ANL la plata penalităţilor a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de Dosar x/2017

La 27 martie 2017, judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cauza a fost repusă pe rol la 13 februarie 2018.

În şedinţa din 23 aprilie 2018, tribunalul a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în garanţie în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti prin Primar, G. SA, I., urmând să rămână în cauză chemaţii în garanţie ANL şi H. SA.

De asemenea, a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie a CGMB formulată de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 1311din 2 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia prematurităţii, ca neîntemeiată.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată.

A fost admisă excepţia prescripţiei.

A fost respinsă cererea principală precizată formulată de reclamantul A., având ca obiect obligarea pârâtelor Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi F. SA, în solidar, la plata penalităţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi H. SRL, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat reclamantul la plata către pârâta F. SA a sumei de 35.437 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, analizând excepţia prematurităţii, faţă de prevederile art. *7201 C. proc. civ. 1865, forma în vigoare la data promovării acţiunii, tribunalul a reţinut că natura raportului juridic dedus judecăţii nu impunea efectuarea procedurii prealabile.

De asemenea, dat fiind etapa procesuală în care cauza se află şi data promovării cererii, litigiul nu mai poate fi soluţionat pe cale amiabilă, astfel încât respingerea cererii ca prematură ar fi o soluţie formală şi nelegală.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia prematurităţii.

S-a constatat că problema calităţii procesuale pasive a pârâtei F. a fost tranşată definitiv prin Decizia civilă nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2012, iar dezlegarea problemei litigioase, chiar dacă se referă la obligaţia de a face şi nu la plata penalităţilor, nu poate fi negată printr-o dezlegare ulterioară contrară.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a reţinut că, de principiu, prescripţia ar fi trebuit să curgă de la data la care imobilul trebuia predat, deci de la data de 12 iunie 2008, dată de la care chiar reclamantul solicită plata despăgubirilor; că, în speţă, prescripţia a început să curgă cel mai târziu la data de 28 octombrie 2008.

S-a apreciat că data de 28 octombrie 2008, dată la care începe să curgă termenul de prescripţie, este data ieşirii din contractul încheiat cu ANL a constructorului atras în judecată - F., apreciind prima instanţă că daunele din neexecutare ar fi putut şi ar fi trebuit să fie cuantificate la data notificării cesiunii contractului.

Tribunalul a constatat că de la data cesiunii reclamantul a cunoscut că pârâtele F. şi ANL şi-au încălcat obligaţia de a construi imobilul şi totodată că nu mai există posibilitatea concretă a executării contractului de antrepriză încheiat cu pârâta F.; că, deşi instanţa de apel a calificat cesiunea contractului de antrepriză ca fiind o novaţie prin schimbare de debitor, această calificare nu înlătură începutul prescripţiei, fiind evident că începând cu data de 28 octombrie 2008 pârâta F. şi-a manifestat voinţa de a nu mai executa contractul încheiat cu reclamantul, fapt de natură a naşte dreptul reclamantului la acţiunea în realizarea silită a obligaţiilor neexecutate, adică plata daunelor. Aşadar, în privinţa F. dreptul de a cere penalităţi s-a prescris la data de 28 octombrie 2011, iar promovarea acţiunii la data de 15 octombrie 2012 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie, impunându-se admiterea excepţiei prescripţiei. Întrucât cererea de obligare a ANL este întemeiată pe obligaţia constructorului, această cerere a fost considerată, pe cale de consecinţă a admiterii prescripţiei, de asemenea formulată cu depăşirea termenului de prescripţie.

S-a mai reţinut că raţionamentul juridic a fost anterior efectuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 1065 din 21 aprilie 2015.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1311 din 2 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, reclamantul A. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat criticile vizând motivarea contradictorie a sentinţei apelate, reţinând, în esenţă, ca fiind realizată cerinţa motivării din ambele perspective impuse de dreptul la un proces echitabil.

Astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că acţiunea reclamantului a fost respinsă pe motiv că de la data ieşirii din contract a antreprenorului F. SA şi până la data sesizării instanţei au trecut mai mult de 3 ani. Acesta este unicul argument ce susţine soluţia pronunţată. Faptul că prin unele considerente ar fi susţinută lipsa calităţii procesuale pasive a antreprenorului şi prin alte considerente ar fi susţinută existenţa aceleiaşi calităţi, chiar real fiind, nu ar trebui să prezinte niciun interes pentru reclamant, cât timp acţiunea a fost respinsă în contradictoriu cu pârâtul indicat, adică optându-se pentru calitatea procesuală pasivă a acestuia. Un considerent care ar indica lipsa calităţii procesuale nu susţine, în nicio situaţie, poziţia reclamantului şi, oricum, în prezenta cauză nu susţine dispozitivul. Ar fi absurd ca reclamantul să acuze neascultarea propriilor argumente care ar fi condus la admiterea unei excepţii cu privire la propria acţiune şi, chiar dacă ar proceda astfel, este exclusă o hotărâre judecătorească care să confirme o asemenea poziţie a reclamantului, pentru că într-o astfel de ipoteză lipseşte interesul legitim protejat - condiţie de analiză a oricărei cereri formulate într-un proces civil.

În ce priveşte critica referitoare la confuzia asupra a două instituţii juridice - novaţia şi delegaţia - s-a reţinut, în esenţă, că în sistemul vechiul C. civ., aplicabil operaţiunii în discuţie cât timp se discută de o modificare a raportului contractual intervenită în anul 2008, delegaţia perfectă se confunda cu novaţia prin schimbare de debitor, suprapunere consfinţită de vechiul Cod prin reglementarea delegaţiei în cadrul secţiunii consacrate novaţiei.

S-a arătat că cele două noţiuni sunt sinonime şi, oricum, presupunând că intenţia reală a apelantului a fost cea de a discuta în termenii unei delegaţii imperfecte (şi nu ale unei delegaţii perfecte, adică a novaţiei prin schimbare de debitor), nu s-a argumentat de ce anume neeliberarea antreprenorului delegant ar trebui să influenţeze data de plecare a prescripţiei - apreciată, astfel cum de altfel a sesizat intimata-antreprenor, de către apelantul însuşi ca fiind anterioară celei reţinute de prima instanţă.

Reanalizând în consecinţa efectului devolutiv al apelului raportul juridic pus în discuţie în prezentul litigiu, curtea de apel a reţinut că stabilirea apartenenţei unui contract la un "grup de contracte" înseamnă calificarea acelui contract ca fiind un contract ale cărui clauze contractuale leagă intrinsec valabilitatea sa de existenţa şi durata celorlalte contracte; ca urmare a inserării lor într-o operaţiune determinată, contracte care, în mod firesc, şi-ar păstra individualitatea şi ar avea efectele specifice, îşi atenuează această individualitate şi, afectate fiind de celelalte contracte din grup, generează în patrimoniul cocontractanţilor obligaţii şi drepturi pe care, altminteri, nu le-ar fi creat. Grupul de contracte este astfel definit ca fiind un ansamblu de contracte în dependenţă unilaterală şi structură complexă. Chiar dacă poate fi identificat un contract ca fiind principal - în speţă, contractul încheiat de reclamant cu ANL, iar celelalte contracte ca fiind accesorii, împrejurarea că drepturile şi obligaţiile se află în strânsă interdependenţă determină concluzia că numai o abordare a lor ca întreg este de natură să conducă la soluţii conforme cu scopul încheierii contractului.

Agreând contractul cu ANL, reclamantul a obţinut dreptul de a i se preda imobilul în condiţiile şi la termenul ce urma a fi stabilit de către ANL (ordinul de începere a lucrărilor fiind emis de către ANL fără nicio consultare a beneficiarului) şi neavând niciun alt aport în relaţia contractuală ANL - constructor-finanţator, în pofida semnării contractelor de construire şi de creditare - contractul de construire încheiat de către reclamant reia clauzele contractului încheiat anterior de către ANL, iar contractul încheiat cu Banca exclude posibilitatea beneficiarului de a refuza ori accepta plăţi pretinse de către constructor, debitarea contului fiind la ordinul ANL.

În realitate, contractul încheiat cu ANL trebuie a fi acceptat ca fiind parte a unui raport juridic complex, existent la momentul încheierii contractului de mandat şi susceptibil de modificări independente de consimţământul reclamantului şi ulterior încheierii acestui contract, construcţie juridică permisă în interpretarea raporturilor ca reprezentând un "grup de contracte": contractele sunt încheiate între aceleaşi părţi sau sunt contracte încheiate şi între aceleaşi părţi şi între părţi diferite în acelaşi timp, dar care urmăresc realizarea unei operaţiuni economice unice; personajul central este beneficiarul, în momentul în care se adresează ANL cu propunerea de încheiere a contractului de mandat.

Încheind aşadar contracte cu ANL şi, la rândul său, ANL încheind un contract cu beneficiarii, autorităţile publice şi societăţile de interes public atrase iniţial în judecată (altele decât ANL) nu şi-au asumat obligaţii nedeterminabile, ci obligaţii determinabile în raport de comportamentul ANL (emitent al ordinului de începere a lucrărilor), constructorului (impus de către ANL şi posibil a fi având la rândul său subcontractanţi) şi, nu în ultimul rând, al beneficiarilor înşişi (selectaţi într-o procedură publică şi prin prisma obligaţiei de plată a ratelor creditului subvenţionat).

Încheind contractul cu ANL, beneficiarii nu au avut sau nu ar fi trebuit să aibă reprezentarea unui raport contractual de antrepriză în care ANL ar fi antreprenorul general (ţinut să răspundă pentru nerespectarea contractului de antrepriză şi îndreptându-se consecutiv asupra subantreprenorilor), cât timp capacitatea de folosinţă a instituţiei publice se rezumă la activitatea de "coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe" (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 152/1998, publicată în M.Of. 265 din 16 iulie 1998, forma în vigoare la data de 1 iunie 2004 - dată a contractului de mandat).

Într-adevăr, astfel cum a arătat apelantul-reclamant afirmând o întrerupere a prescripţiei prin debitarea contului său, probele administrate cauzei indică faptul că, în derularea operaţiunii, unicul raport contractual individual în care toate părţile au înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile este cel intervenit între Bancă şi reclamant şi prin care s-a realizat finanţarea proiectului de către reclamant (prin plata lucrărilor de construire a propriei locuinţe). Finanţarea proiectului de către autorităţi, realizată parţial şi cu întârziere, modificările succesive ale atribuţiilor ce revin autorităţilor în cadrul proiectului, modificările succesive intervenite în structura societăţilor - furnizori de utilităţi, nerespectarea de către constructori a graficelor de lucrări (inclusiv prin prisma unei documentaţii deficitare la momentul demarării lucrărilor, ce a condus la modificarea repetată a graficelor de execuţie) au făcut ca, la un interval de 14 ani de la data preconizată pentru finalizarea proiectului să fie acuzate, în continuare, impedimente de ordin juridic ori tehnic în executarea obligaţiilor autorităţilor, instituţiilor şi societăţilor implicate.

Aparent, imposibilitatea de identificare a bunului, în materialitatea sa, la mai mult de 14 ani de la data semnării contractului cu ANL, pune în discuţie stingerea dreptului contractual al creditorului-beneficiar. Răspunzând excepţiei prescripţiei, reclamantul a făcut referiri la întreruperi ale cursului acesteia în consecinţa debitării contului său şi la recunoaşteri ale dreptului ce ar fi operat prin demersurile pe care ANL le face periodic, eventual făcând trimitere la corespondenţa cu beneficiarii şi solicitând entităţilor implicate executarea proiectului.

Reanalizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, curtea a reţinut că încheierea unui contract presupune dorinţa şi voinţa părţilor de a dobândi întocmai ceea ce li se cuvine şi de a-şi îndeplini cu exactitate obligaţiile pe care şi le-au asumat. Când acest deziderat nu se realizează, creditorul contractual poate să utilizeze diverse mijloace de acţiune: poate să îl pună în întârziere în mod formal pe debitor, uneori fiind chiar obligat să parcurgă această procedură; dacă preferă menţinerea contractului, poate solicita executarea silită în natură, apelând eventual şi la daune cominatorii, ori poate cere să fie autorizat el sau un terţ să execute obligaţia care incumbă debitorului; are posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare ori de a pretinde executarea prin echivalent (obligarea la daune-interese); poate combina aceste instrumente juridice solicitând executarea în natură şi plata de daune-interese moratorii ori dorind ca obligaţia cocontractantului să fie executată de el sau de un terţ, iar debitorul să fie condamnat la plata de despăgubiri; dacă urmăreşte desfiinţarea convenţiei poate pretinde rezoluţiunea contractului şi daune.

În speţă se discută neexecutarea conformă a unui contract-grup, iar cauza comună a contractului-grup este reprezentată de scopul mediat, introdus în câmpul contractual prin voinţa părţilor. Imposibilitatea atingerii acestuia datorită ineficacităţii unuia dintre contractele din cadrul grupului ar atrage nulitatea celorlalte contracte din grup pentru dispariţia cauzei. Însă această sancţiune a nulităţii ar putea să nu prezinte interes pentru părţile implicate sau, uneori, să nu existe posibilitatea practică a desfiinţării contractelor şi, în plus, lipseşte de eficacitate eventualele clauze inserate de părţi pentru situaţia desfiinţării unui contract din cadrul grupului.

În orice caz, momentul la care creditorul-beneficiar putea acuza comportamentul neconform al debitorilor (prezumat prin imposibilitatea realizării transferului de proprietate asupra locuinţei) este cel la care a expirat termenul de finalizare a lucrărilor, respectiv la 12 iunie 2008; aceasta este data la care se naşte dreptul la acţiune şi, pe cale de consecinţă, data la care începe să curgă termenul de prescripţie. Prescripţia a început să curgă la data de 12 iunie 2008 şi, conform art. 1 şi 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, urma a se împlini în 3 ani, respectiv la data de 12 iunie 2011. Prezenta acţiune a fost introdusă în anul 2012.

Împrejurarea că prejudiciul afirmat de către reclamant şi a cărui compensare s-a solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă reprezintă un prejudiciu ce se creează pentru fiecare unitate de timp, în sensul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, astfel că neexecutarea, localizată la nivelul fiecărei unităţi de timp, generează un prejudiciu distinct şi, pe cale de consecinţă, un drept la acţiune distinct, supus prescripţiei raportate la data la care s-a născut, nu validează o acţiune în daune pentru executare cu întârziere cât timp acţiunea în executarea contractului ar fi prescrisă: dreptul la daunele moratorii (de întârziere) rămâne un drept accesoriu dreptului principal, corelativ obligaţiei principale - de finalizare şi predare a lucrării la termenul agreat. Dacă dreptul principal este stins ca efect al prescripţiei, dreptul accesoriu va urma acelaşi regim juridic.

Analizând aşadar intervenirea prescripţiei cât priveşte executarea obligaţiei principale, instanţa de apel a reţinut că distincţia între un contract de antrepriză şi contractul de vânzare a bunului viitor se rezumă la raportul dintre valoarea lucrărilor necesare creării bunului şi valoarea materialelor incorporate. Întocmai ca şi în cazul vânzării bunului viitor, transferul proprietăţii este posibil a se realiza doar la momentul finalizării lucrărilor. Pasivitatea creditorului în a cere executarea acestei obligaţii, anterior momentului în care obligaţia este susceptibilă de executare, se explică tocmai prin această imposibilitate obiectivă a individualizării bunului, nicidecum neprezumând o lipsă a voinţei de a acţiona împotriva debitorului; drepturile creditorului sunt susceptibil a fi exercitate doar la momentul apariţiei bunului, adică la momentul la care bunul devine apt pentru a fi folosit pentru destinaţia pentru care a fost încheiat contractul.

Chiar dacă nu se poate susţine că antrepriza (sau vânzarea bunului viitor) ar fi un contract integral condiţional, dat fiind că antreprenorul, întocmai ca şi vânzătorul bunului viitor, este obligat să facă tot ce depinde de el pentru realizarea bunului, totuşi sancţiunea prescripţiei, pentru unicul motiv că termenul de execuţie a fost depăşit, nu poate interveni cât timp antreprenorul continuă, deficitar sau nu, executarea. Ceea ce se analizează, anterior realizării bunului, nu este pasivitatea beneficiarului în raport de neexecutarea obligaţiei de predare în termenul prevăzut contractual, ci pasivitatea creditorului în raport de neexecutarea lucrărilor, concomitentă inexistenţei vreunei recunoaşteri a debitorului. Prin urmare, prescripţia dreptului de a solicita predarea nu poate fi reţinută şi nici respingerea, pe considerentul accesorialităţii, a despăgubirilor de întârziere, ca prescrise. De altfel, intimata-pârâtă ANL a făcut referire la un refuz nejustificat al apelantului-reclamant de a primi locuinţa, deşi aceasta ar fi fost finalizată în anul 2015; 2015 este situat după 2011, dată la care aceeaşi intimată a apreciat ca fiind prescrisă obligaţia de predare (3 ani de la termenul promis de predare - 2008), astfel încât pare că ANL ar înţelege să execute o obligaţie naturală, adică o obligaţie care nu i-ar putea fi impusă prin hotărâre judecătorească. Pe lângă faptul că o astfel de susţinere contrazice chiar soluţia reţinută irevocabil în chiar prezenta cauză - ANL fiind obligată prin hotărâre judecătorească (Decizia civilă nr. 2559/2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinută prin Decizia civilă nr. 240/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă), faptul că instituţii publice ar opta să execute obligaţii naturale pune în discuţie fundamentul organizării statale şi răspunderea publică.

Fără a reţine aşadar prescripţia intervenită în consecinţa prescrierii obligaţiei de predare, curtea a observat, însă, că, începând cu data ieşirii sale din grupul de contracte - 28 octombrie 2008 - constructorul nu mai avea nicio posibilitate de a realiza bunul; în plus, data de scadenţă a obligaţiei de predare este anterioară cesiunii.

În speţă, cererea de chemare în judecată a vizat daunele moratorii. Pe lângă faptul că s-au solicitat "penalităţi pe zi întârziere" până la executarea obligaţiei de predare, reclamantul a solicitat şi executarea în natură, adică obligarea pârâţilor la predarea locuinţei.

Or, cât timp pârâta atrasă în judecată (în urma precizărilor succesive de acţiune ori renunţărilor la judecată) este exclusiv societatea constructor F. SA, iar această societate nu poate fi obligată la imposibil, pentru că începând cu anul 2008 nu mai există temeiul derulării lucrărilor de construire, cu atât mai puţin nu ar putea preda o locuinţă ce ar fi finalizată de un terţ -, singurele daune pe care reclamantul le-ar fi putut pretinde, în contradictoriu cu această pârâtă, erau compensatorii, nicidecum moratorii: obligaţia asumată de F. SA era scadentă la data de 12 iunie 2008, astfel încât după data de 28 octombrie 2008 - dată a încetării raportului contractual, orice prejudiciu suplimentar decurgând din neexecutarea contractului de către această pârâtă nu se mai putea naşte; obligaţia era, la momentul încetării contractului, neexecutată, astfel încât nu se putea vorbi despre o întârziere în executare, ci exclusiv despre o neexecutare; prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta pârâtei fiind cel de la data încetării contractului (prin cesiunea de contract), reclamantul-creditor ar fi trebuit să cuantifice şi să solicite acest prejudiciu în termen de 3 ani, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă. Cât timp nu a făcut-o, dreptul său de a pretinde repararea acestui prejudiciu s-a prescris. Nu există nicio cauză posibilă de întrerupere a prescripţiei, pentru că, pe de o parte, un constructor neobligat contractual nu are niciun motiv să promită executarea construcţiei de către o altă persoană, iar pe de altă parte prejudiciul este limitat la cel ce ar fi rezultat din neexecutarea până la data de 28 octombrie 2008, adică la cele 4 luni de la scadenţă. Este real că, potrivit art. 1082 C. civ. "debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din partei, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată", însă existenţa sau inexistenţa "cauzei străine" se verifică doar dacă dreptul la acţiune nu s-ar fi stins prin prescripţie, ceea ce în prezenta cauză, faţă de modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată şi soluţiile acceptate deja cu autoritate de lucru judecat (inclusiv prin netimbrarea cererii de recurs), nu se poate reţine.

În ce priveşte pârâta ANL, s-a reţinut că, deşi răspunderea acesteia pentru întârzierea în executare nu este în mod neapărat exclusă pe motiv că obligaţia asumată ar fi fost de diligenţă, astfel cum s-a susţinut în apel, în realitate fiind într-adevăr vorba de o garantare a executării conforme de către celelalte persoane implicate în proiectul guvernamental prin conceperea reţelei de contracte, ceea ce ar apropia ANL, din perspectiva beneficiarului final, mai degrabă de antreprenorul general din contractul de drept comun de antrepriză, nu de mandat, totuşi această garanţie se limitează, în privinţa fiecărui antreprenor general în parte, la perioada în care aceşti antreprenori au fost implicaţi în proiect. Dacă, dat fiind caracterul accesoriu asociat prejudiciului de întârziere în raport de obligaţia de predare, neintervenirea prescripţiei obligaţiei de predare exclude intervenirea prescripţiei accesoriilor, caracterul accesoriu asociat obligaţiei ANL în raport de obligaţiile fiecărui constructor în parte va determina prescripţia în raport de prescrierea pretenţiilor ce ar fi îndreptate, exclusiv, împotriva unui anumit constructor.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurentul critică decizia atacată sub aspectul incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, contrarietatea între considerente şi dispozitiv, în sensul că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argument care conduc la o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei ceea ce conduce la soluţia de admitere a apelului, iar dispozitivul cuprinde soluţia contrară.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că raţionamentul hotărârii atacate a pornit de la interpretarea greşită făcută de instanţa de apel a actului dedus judecăţii prin prisma cadrului procesual angajat în proces, deoarece s-a apreciat eronat că reclamantul solicită doar obligarea unei singure pârâte la plata penalităţilor de 0,15%/zi din valoarea contractului, F. SA, deşi cu privire la acest capăt de cerere a solicitat să fie obligate la plata acestor penalităţi ANL şi F. SA, în solidar.

Ca atare, susţine recurentul-reclamant, urmare a acestei interpretări greşite, instanţa de apel, nu a analizat deloc excepţia prescripţiei prin raportare la pârâta ANL.

Pentru aceleaşi considerente, deja consemnate în motivele de apel, ce nu au fost deloc analizate de instanţa care a pronunţat hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, este evident ca obligaţia ANL nu s-a prescris, contractele nu s-au desfiinţat, sunt în fiinţă. Astfel, susţine recurentul, obligaţia ANL de asigurare a finalizării şi predării construcţiei s-a prorogat.

Contactele nu s-au desfiinţat pentru nerespectarea termenului de finalizare, părţile contractante optând pentru continuarea derulării contractelor, fără ca prin aceasta să renunţe la drepturile ce decurg din contract de a solicita despăgubiri pentru nerespectarea întocmai a obligaţiilor asumate, sub forma penalităţilor de întârziere.

În opinia recurentului, interpretarea corectă trebuie făcuta prin coroborarea clauzelor contractuale, cuprinse atât în contractul de antrepriză generală cât, şi în cel de mandat, rezultând astfel cu claritate că, în temeiul raporturilor complexe care includ şi mandatul acordat ANL, Agenţia şi-a rezervat dreptul de a acţiona direct antreprenorul pentru daunele cauzate ca urmare a nerespectării termenului de finalizare stipulat în contract.

Totodată, mai arată recurentul, instanţa de apel nu a analizat deloc existenţa cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie, prin raportare la pârâta ANL.

Recurentul consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Aceasta întrucât, deşi reclamantul a învestit instanţa cu petitul privind obligarea pârâtelor ANL şi F. SA la plata penalităţilor de 0,15%/zi din valoarea contractului, pentru perioada de la data la care trebuia predat apartamentul, în speţă data de 12 iunie 2008 până la data predării efective şi "la cheie" a imobilului, conform angajamentului făcut, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantul solicită doar obligarea unei singure pârâte la plata, clauzei penale, penalităţile de 0,15%/zi din valoarea contractului.

Or, instanţa de judecată era ţinută să respecte cadrul procesual trasat de partea reclamantă, doar aceasta putând fixa limitele în care are loc judecata, din punct de vedere al cadrului procesual pasiv.

Mai mult, art. 294 alin. (1) C. proc. civ., interzice schimbarea în apel, a cauzei cererii de chemare în judecată, or prin motivarea hotărârii atacate instanţa face o veritabilă schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv a cadrului procesual pasiv, în decizia recurată reţinându-se că singura pârâtă atrasă în judecată este F. SA

Sub un alt aspect, apreciază că instanţa de apel a făcut o altă interpretare greşită a contractelor de construire şi de antrepriză generală, acte deduse judecaţii, întrucât acestea reprezintă izvorul petitul privind obligarea pârâtelor ANL şi F. SA la plata penalităţilor de 0,15%/zi din valoarea contractului, schimbând natura şi natura şi înţelesul neîndoielnic al art. 10 din contractul de construire şi a art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală.

Aşadar, deşi dreptul de a obţine penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a construcţiei, reprezintă daune compensatorii, în mod greşit instanţa de apel le califica drept daune moratorii.

Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege şi, ca atare, judecătorii sunt obligaţi să le aplice aşa cum au fost concepute şi redactate de părţile contractante.

Art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă şi vizează sfera mai largă a actelor juridice deduse judecăţii, astfel, întrucât clauzele acestor contracte, art. 10 din contractul de construire încheiat între reclamant şi SC F. SA şi art. 64 alin. (1) din Contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 6 aprilie 2004 sunt clare şi concise, instanţa de apel trebuia să aplice contractele în litera lor, neavând dreptul de interpretare, să le dea un alt înţeles, apreciindu-le drept izvor de daune moratorii, deoarece convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecinţa desfiinţării deciziei atacate ca fiind netemeinică şi nelegală, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondată, iar pe fondul cauzei admiterea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a imobilului.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Intimata-pârâtă H. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinări, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este fondat, pentru considerentele care urmează:

Criticile subsumate motivului de recurs care a fost întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sunt fondate.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta le-a citat şi argumentat în dezvoltarea motivelor de recurs.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti se dau în numele legii şi trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi argumentele părţilor.

Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând, trebuie reţinut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în acelaşi timp o garanţie procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătoreşti (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

În cauză, rezultă cu evidenţă neconcordanţa dintre considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, considerentele nu susţin, ci, dimpotrivă, contrazic dispozitivul.

Astfel, se constată că instanţa de apel, deşi a precizat că prescripţia dreptului de a solicita predarea nu poate fi reţinută şi nici respingerea, pe considerentul accesorialităţii, a despăgubirilor de întârziere, ca prescrise, argumente ce conduc la concluzia caracterului nefondat al excepţiei prescripţiei, prin dispozitiv se respinge apelul, respectiv se menţin cele statuate prin sentinţa apelată asupra caracterului fondat al prescripţiei.

Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contradictorie, care nu permite exercitarea controlului judiciar, instanţa de recurs aflându-se în imposibilitate de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, având în vedere că dispozitivul hotărârii nu reflectă modul de soluţionare a apelului declarat de reclamant în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, situaţie ce echivalează cu o nemotivare în înţelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Rezumând argumentele evocate şi având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluţie ar putea fi adoptată în recurs, Înalta Curte, constatând că se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanţa de apel va ţine seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, precum şi de restul criticilor formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM