Enforceability of bank guarantee accounts during debtor insolvency and the bank's passive procedural standing under civil liability principles.

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte la 30 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta A. SA a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 283.748,87 RON reprezentând garanţie de bună execuţie, sumă de bani ce se regăseşte în contul A. Agenţia Chindia.

Prin Sentinţa civilă nr. 4277 din 7 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în Dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24 decembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 1441 din 25 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată şi s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu pârâta A. SA, aceasta din urmă fiind obligată să plătească reclamantei suma de 241.312 RON din contul de garanţie.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta A. SA a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis apelul apelantei-pârâte A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1441 din 25 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, menţinând în rest celelalte dispoziţii.

Împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamantul Tribunalul Dâmboviţa, iar pârâta A. SA a formulat recursul incident.

Motivele de casare privind recursul reclamantului Tribunalul Dâmboviţa:

Prin memoriul de recurs, recurentul Tribunalul Dâmboviţa a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru analizarea motivului de apel invocat de intimata-pârâtă şi considerat ca fiind întemeiat de către instanţa de apel cu privire la refuzul intimatei-pârâte de a elibera sumele pretinse de recurentul-reclamant, în raport de faptul că titularul contului a intrat în procedura insolvenţei, precum şi faţă de dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Critica ce face obiectul prezentului recurs vizează doar modul greşit în care instanţa de apel a dezlegat unul din motivele de apel (dezvoltat la punctul V din considerentele deciziei recurate), aplicând în mod greşit în speţă dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, recurentul consideră că aceste prevederi nu sunt incidente în speţă, întrucât contul în care s-au virat sumele pretinse de recurentul-reclamant nu este un cont de disponibilităţi băneşti, aflat la dispoziţia prestatoarei intrată în procedura insolvenţei, în sensul prevăzut de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Contrar considerentelor instanţei de apel, recurentul solicită să se reţină că acestui cont nu îi sunt aplicabile interdicţiile prevăzute de dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar suma pretinsă de recurentul-reclamant reprezintă o garanţie de bună execuţie ce nu a intrat niciodată în patrimoniul societăţii falite, deci nici aceasta şi nici lichidatorul judiciar nu pot dispune de suma virată în contul în litigiu de către recurentul-reclamant.

În acest sens, recurentul susţine că aceste prevederi legale urmăresc exclusiv apărarea activului patrimonial al debitoarei, regăsit sub forma unor lichidităţi disponibile în bănci, de eventuale acţiuni frauduloase ale organelor statutare ale debitoarei în detrimentul interesului comun al creditorilor înscrişi în tabelul de creanţe.

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel, analizând motivul formulat de A. vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a reţinut că "apelanta are calitate procesuală pasivă", statuând că "natura relaţiei dintre reclamantă şi pârâtă (contractuală sau delictuală), dacă contractul de cont dă naştere vreunei obligaţii faţă de reclamantă sunt chestiuni ce ţin de fondul cauzei".

Însă instanţa de control judiciar motivându-şi soluţia finală de admitere a apelului vine şi contrazice în mod flagrant atât raţionamentul pozitiv şi favorabil recurentului din motivul IV, cât şi motivele privind soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive sau prima critică referitoare la introducerea în cauză a antreprenorului prin lichidator.

În mod artificial şi în contradictoriu cu întreaga motivare a sentinţei, recurentul susţine că motivul de apel V este îmbrăţişat de instanţa de apel dând o interpretare total contrară atât raţionamentului logic, cât şi în mod contrar tuturor celor reţinute până la analizarea acestui motiv.

Cu privire la situaţia de fapt, recurentul arată că în mod judicios instanţa de apel a reţinut că în virtutea art. 3.5 din Contractul de antrepriză nr. x din 10 decembrie 1997 încheiat între reclamantă (în calitate de beneficiar) şi SC B. SA (în calitate de antreprenor), Tribunalul Dâmboviţa a virat suma de 241.312 RON, la 24 martie 2009, cu titlu de garanţie de bună execuţie, în contul de garanţii deschis de executant la A.

La data efectuării acestui virament, erau în vigoare Instrucţiunile N4179 din 2 decembrie 2008 emise de A., care în Anexa 5 reglementează modul de constituire al acestor conturi, funcţionarea lor precum şi cine are dreptul de a beneficia de sumele depuse în acest cont.

Contul în care reclamantul a făcut vărsământul era un cont cu o afectaţiune specială, în acesta intrând doar sumele reprezentând garanţii de bună execuţie.

Cum reclamantul a virat suma de 241.312 RON cu titlu de garanţie de bună execuţie, iar pârâta nu a refuzat acest virament, între părţi s-a încheiat o convenţie de garanţie. Chiar dacă această convenţie nu a fost încheiată în formă scrisă, aceasta nu înseamnă că acordul de voinţa nu s-a creat.

Astfel, cererea/oferta făcuta de reclamant, constând în virarea garanţiei de buna execuţie în contul deschis la A. de către antreprenor cu acest scop (de a colecta sumele cu titlu de garanţie de buna execuţie), a fost urmată de executare din partea băncii, banii fiind depuşi în contul respectiv.

Banca avea posibilitatea să refuze viramentul pe motiv că nu se încheiase prealabil o convenţie tripartită de cont de garanţie, însă, prin faptul că a primit banii şi i-a depus în contul special rezultă că banca a înţeles să accepte cererea reclamantului, născându-se între aceştia o convenţie de cont de garanţie.

La această Convenţie este parte şi antreprenorul, acceptul reieşind atât din dispoziţiile art. 3.5 din contractul de antrepriză, prin care acesta şi-a dat acordul ca sumele constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie să fie depuse într-un cont deschis la o banca agreată de beneficiar, cât şi din faptul ca reprezentantul societăţii a deschis contul tocmai cu destinaţia de a fi vărsate garanţiile de bună execuţie de către beneficiari.

În acest context, în sarcina băncii, exista obligaţia de a elibera suma virată cu titlu de garanţie de către reclamant, la solicitarea unilaterală a acestuia, dacă invoca crearea unor prejudicii în perioada de garanţie prin nerespectarea obligaţiilor de către antreprenor.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâta A. SA:

Recursul incident declarat de pârâta A. SA vizează considerentele deciziei atacate, sens în care solicită modificarea paragrafelor regăsite în hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte existenţa calităţii procesuale pasive a pârâtei (considerentele de la punctele I - III, pag. 16 - 17 din motivarea deciziei) şi în ceea ce priveşte existenţa unui contract de garanţie (considerentele de la punctul al IV-lea, pag. 17 - 18 din motivarea deciziei).

În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă existenţa unor motive contradictorii, precum şi încălcarea normelor de drept material de către instanţa de apel, cu referire la considerentele referitoare la stabilirea cadrului procesual pasiv şi la considerentele referitoare la existenţa unei convenţii de garanţie încheiată între recurentul-intimat-reclamant şi pârâtă.

În acest context, recurenta susţine încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 969 şi în art. 973 C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual pasiv.

Astfel, cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului litigiu a fost întemeiată pe prevederile art. 969 şi următoarele din C. civ. de la 1864, intimatul-recurent din prezenta cauză invocând o răspundere contractuală grefată pe prevederile Contractului de antrepriză nr. x din 10 decembrie 1997, contract încheiat de către această parte litigantă cu societatea B. SA.

Părţile acestui contract au fost cunoscute atât instanţei de fond, cât şi instanţei de apel, Banca susţinând lipsa calităţii sale procesuale pasive din perspectiva faptului că pretenţiile astfel înaintate instanţei de judecată erau întemeiate pe o bază contractuală la care Banca nu era parte.

Or, atât timp cât convenţia pe care intimatul-recurent a înţeles să îşi întemeieze pretenţiile nu era una asumată inclusiv de către pârâtă în calitate de parte, în mod evident orice acţiune în răspundere contractuală, aşa cum era cererea de chemare în judecată din prezenta speţă (potrivit menţiunilor exprese din cuprinsul acesteia), nu îndeplinea cerinţa identităţii dintre părţile litigiului şi subiectele raportului juridic litigios.

Astfel, dacă un terţ nu a dobândit drepturi şi obligaţii prin intermediul acestui contract, în mod evident nu putea sta în judecată, în calitate de pârât, în cadrul unei acţiuni în răspundere contractuală grefată pe contractul în care terţul nu era parte.

În ceea ce priveşte prezenta speţă, în mod evident subiectul activ şi subiectul pasiv din raporturile juridice născute din Contractul de antrepriză nr. 3951 din 10 decembrie 1997 nu pot fi decât părţile contractante ale acestui act juridic, respectiv intimatul-recurent şi cocontractantul SC B. SA.

În acest sens, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 973 C. civ., întrucât contractul de cont nu a fost încheiat între aceasta şi intimatul-recurent, ci a fost încheiat între Bancă şi antreprenor.

Aşadar, nici din acest punct de vedere instanţa de apel nu coordonează calitatea procesuală cu calitatea de subiect al raportului juridic de drept material, reţinând că intimatul-recurent se putea îndrepta împotriva pârâtei în temeiul unui contract în care, de această dată, nu avea el însuşi calitatea de parte.

Or, prin această necorelare a calităţii procesuale cu calitatea de parte a raportului juridic litigios, instanţa de apel a încălcat previzibilitatea normelor de drept care dispun că nu pot produce efecte asupra subiectelor de drept decât acele convenţii pe care ele şi le-au asumat şi la care sunt parte, respectiv art. 969 şi art. 973 C. civ.

Prin urmare, convenţia de antrepriză nu poate produce efecte asupra Băncii fără ca aceasta să fi luat parte la încheierea ei, după cum nici contractul de cont nu poate produce efecte asupra intimatului-recurent (respectiv nu poate să îi confere drepturi) fără ca acesta din urmă să fi luat parte la încheierea lui. Orice statuare contrară încalcă prevederile art. 969 şi 973 C. civ.

Mai mult decât atât, aceste statuări ale instanţei de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Băncii relevă de altfel şi o inadecvare a motivelor de drept avute în vedere la pronunţarea hotărârii, cu ignorarea raporturilor juridice reale dintre părţi.

De asemenea, pretenţiile privind achitarea unei sume reprezentând în fapt despăgubiri pentru calitatea necorespunzătoare a lucrărilor executate în temeiul contractului de antrepriză, nu puteau fi soluţionate decât în contradictoriu cu antreprenorul, iar nu cu pârâta.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că în aprecierea pe care a efectuat-o cu privire la existenţa calităţii procesuale pasive în persoana Băncii faţă de modalitatea în care a fost formulată acţiunea introductivă de instanţă şi fată de raporturile juridice de drept material din prezenta speţă, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 şi 973 C. civ. de la 1864.

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii în legătură cu raportul juridic de drept material dintre pârâtă şi intimatul-recurent.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta critică faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ale cărei motive sunt, în unele cazuri, contradictorii. În esenţă, ceea ce apare ca fiind contradictoriu în considerentele deciziei atacate este legat de incertitudinea raportului juridic de drept material pe care îl reţine instanţa de apel ca existând între pârâtă şi intimatul-recurent.

Cu alte cuvinte, dacă pentru a reţine calitatea procesuală pasivă a Băncii, instanţa s-a raportat la contractul de cont încheiat între Bancă şi antreprenor (ceea ce este nelegal, deoarece recurentul-intimat nu este parte în acest contract), iar pentru a soluţiona fondul raporturilor dintre părţi s-a raportat la aşa-zisa convenţie de garanţie (care în fapt nu există), în mod evident există o contradicţie între motivele expuse în considerentele de la pct. I - IV.

Ca atare, recurenta solicită modificarea considerentelor contradictorii (sau chiar eliminarea lor) care privesc statuările cu privire la raporturile juridice dintre cele două părţi, niciunele dintre acestea nefiind oricum în conformitate cu normele de drept material aplicabile,

Mai susţine recurenta, încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 34. art. 56 Codul comercial şi în art. 942 C. civ. de la 1864.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în motivarea sa, printre altele, faptul că între părţi s-a încheiat de fapt o convenţie de garanţie, formată prin acceptarea de către Bancă a viramentului efectuat de către intimatul-recurent şi prin participarea antreprenorului prin intermediul art. 3.5. din Convenţia de antrepriză.

În acest context, în motivarea oferită, instanţa de apel arată că, inclusiv în lipsa unui instrumentum, între Bancă şi intimatul-recurent a existat un contract în forma simplificată, care a luat naştere conform art. 36 din Codul comercial, ca urmare a virării de către recurentul-reclamant a sumei în discuţie în contul antreprenorului deschis la A.; prin faptul că Banca nu a refuzat această plată, se consideră că au luat naştere raporturile contractuale între cele trei părţi - Banca, intimatul-recurent şi antreprenorul care nu a fost introdus în cauză.

Procedând astfel, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat mai multe norme de drept material.

Astfel, faţă de faptul că la data efectuării viramentului era în vigoare Codul Comercial, iar nu Noul C. civ., instanţa de apel apreciază că este aplicabilă norma de drept material cuprinsă în art. 56 din Codul Comercial, care dispune astfel:

"Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Altfel spus, instanţa de apel consideră că între Bancă şi intimatul-recurent s-a încheiat o convenţie potrivit dispoziţiilor Codului Comercial, ambele părţi fiind supuse acestui din urmă act normativ în temeiul art. 56, or, acesta prevede că legea comercială va fi aplicabilă tuturor cocontractanţilor, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Mai susţine recurenta, încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 34 Codul comercial şi art. 942 C. civ. 1864, considerând că instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 34 din Codul Comercial, cât şi prevederile art. 942 din C. civ. de la 1864 (aplicabil în speţă la data efectuării viramentului).

Astfel, cu privire la condiţia existenţei unui acord de voinţă între părţi pentru încheierea unui contract, aceasta lipseşte cu desăvârşire. Art. 942 C. civ. defineşte contractul ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge între dânşii raporturi juridice". Din moment ce nu se poate reţine sub nicio formă existenţa manifestării voinţei Băncii în sensul încheierii unui contract de garanţie, nici contractul nu poate exista.

Mai mult, voinţa juridică necesară încheierii contractului cuprinde atât manifestarea unui consimţământ exteriorizat şi materializat astfel încât să fie cunoscut de cealaltă parte, cât şi cauza actului. Or, un contract prin care Banca să îşi asume obligaţia de garanţie faţă de intimatul-recurent ar fi inclusiv lipsit de cauză juridică, fiind imposibil de prefigurat care este obiectivul pe care Banca ar fi putut să-1 urmărească prin asumarea unui astfel de contract de garanţie.

Mai arată recurenta că Banca, în calitatea sa de parte în contractul de cont de garanţii, nu avea posibilitatea să refuze primirea sumei virată de beneficiar în contul antreprenorului, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei pronunţate de Curtea de Apel, fiind vorba de o plată efectuată în baza contractului. Banca nu putea refuza primirea sumei în cont, titularul fiind B. SA, iar încheierea unui contract tripartit a fost prevăzută în Instrucţiunea N4I79, abia în anul 2011.

Obligaţiile băncii în legătură cu contul deschis de antreprenor nu rezultă dintr-un contract în formă simplificată ("comandă urmată de executare"), ci din contractul de cont comun de garanţii, respectiv din cererea de deschidere a contului, împreună cu normele sale interne, adică Instrucţiunile N4179 din 2 decembrie 2008 emise de A., în forma în care acestea erau în vigoare la data efectuării viramentului de către intimatul-recurent.

Într-o altă critică recurenta susţine încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ.

În acest context, arată că în Anexa 5 citată de către instanţa de apel, contul de garanţie reprezintă, un cont cu funcţionalitate specială, având destinaţia de păstrare/blocare pentru o anumită perioadă de timp, a unor sume de bani cu titlul de garanţie, pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care Prestatorul le are faţă de o altă parte denumită Beneficiar, în baza documentelor pe care cele două părţi le-au încheiat.

Acest cont se deschide pe baza Convenţiei tripartite de cont de garanţie (în prezenta speţă neaflându-ne în această ipoteză), pe numele prestatorului şi se va afla la dispoziţia beneficiarului. Beneficiarul are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie oricând pe parcursul îndeplinirii contractului, în limita prejudiciului creat, în cazul în care prestatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate. Executarea garanţiei de către beneficiar se va realiza pe baza solicitării sale unilaterale, beneficiarul având obligaţia de a comunica pretenţia Prestatorului, precizând obligaţia nerespectată.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că, în sarcina Băncii, exista obligaţia de a elibera suma virată cu titlul de garanţie de către intimatul-recurent, la solicitarea unilaterală a acestuia, dacă invoca "crearea unor prejudicii în perioada de garanţie, prin nerespectarea obligaţiilor de către antreprenor".

Procedând de o asemenea manieră, instanţa de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 969 C. civ., reţinând ca având putere de lege în sarcina Băncii o formă a obligaţiilor care nu se afla în vigoare la momentul efectuării viramentului sumei de bani. Astfel, nu putea avea putere de lege asupra Băncii o convenţie de cont comun de garanţii reglementată şi completată de norme interne care au intrat în vigoare ulterior momentului efectuării viramentului.

Mai susţine recurenta că intimatul-recurent, în calitate de instituţie publică, nu a respectat obligaţia legală de a deschide un cont de disponibil distinct Ia dispoziţia sa, la unitatea Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal competent, obligaţie impusă de H.G. nr. 925/2006, în vigoare la data de 24 martie 2009, când a fost virată în contul comun de garanţii al antreprenorului suma de 241.312 RON, pretinsă prin acţiune.

Banca nu avea obligaţia eliberării sumelor depuse în contul de garanţie la cererea beneficiarului Tribunalul Dâmboviţa, întrucât acesta nu a formulat o astfel de cerere.

Ca urmare, recurenta solicită instanţei de recurs să reţină argumentele evocate privind inexistenţa raporturilor contractuale între intimatul-recurent şi Bancă şi în consecinţă să modifice considerentele referitoare la calitatea procesuală pasivă a Băncii (considerentele de la pct. I - III ale Deciziei Curţii de Apel Bucureşti).

De asemenea, solicită şi ca instanţa să admită recursul pârâtei şi pe cale de consecinţă, să modifice considerentele de la pct. IV al deciziei Curţii de Apel, cu privire la existenţa unui contract în formă simplificată, pe baza unei comenzi urmată de executare (conform art. 36 din vechiul Codul comercial).

Prin întâmpinarea depusă la 4 iulie 2018, intimata-pârâtă A. SA solicită respingerea recursului în principal ca inadmisibil, în raport de efectele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, iar în subsidiar, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei instanţei de apel ca legală şi temeinică sub aspectul criticilor aduse de către recurentă.

Prin întâmpinarea depusă la 27 iulie 2018, recurentul Tribunalul Dâmboviţa a solicitat respingerea ca nefondat a recursului incident promovat de recurenta-pârâtă A. SA.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei-pârâte A. SA, depus la 31 iulie 2018, recurentul Tribunalul Dâmboviţa a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei ca nefondate. De asemenea, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ., în raport de dezlegarea dată unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi.

Prin răspunsul la întâmpinarea recurentului Tribunalul Dâmboviţa, depus la 12 septembrie 2018, recurenta-pârâtă A. SA a solicitat cenzurarea apărărilor formulate de recurentul-reclamant prin întâmpinare, admiterea recursului incident şi modificarea considerentelor regăsite în hotărârea instanţei de apel, astfel cum s-a solicitat.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate depusă de recurentul Tribunalul Dâmboviţa, precizează că punctul de vedere ce va fi exprimat faţă de această excepţie urmează a fi depus la dosarul cauzei separat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 2 noiembrie 2018, părţile depunând punct de vedere asupra raportului.

Prin Încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant Tribunalul Dâmboviţa şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 23 mai 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentului-reclamant Tribunalul Dâmboviţa este nefondat şi va fi respins, iar recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SA este fondat şi va fi admis, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamantul Tribunalul Dâmboviţa.

Critica ce face obiectul prezentului recurs vizează doar modul greşit în care instanţa de apel a dezlegat unul din motivele de apel (dezvoltat la punctul V din considerentele deciziei recurate), aplicând în mod greşit în speţă dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, recurentul consideră, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că aceste prevederi nu sunt incidente în speţă, întrucât contul în care s-au virat sumele pretinse de recurentul-reclamant nu este un cont de disponibilităţi băneşti, aflat la dispoziţia prestatoarei intrată în procedura insolvenţei, în sensul prevăzut de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă, având în vedere că instanţa de apel a efectuat o corectă şi legală aplicare a normelor de drept material invocate prin cererea de apel, deoarece în cauză nu se poate ignora aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, în condiţiile în care antreprenorul este supus acestora încă din anul 2011.

În conformitate cu prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 republicată privind procedura insolvenţei, la data deschiderii procedurii, băncile sunt notificate să blocheze disponibilităţile băneşti din conturile societăţii debitoare şi să nu dispună de acestea fără un ordin al administratorului judiciar/lichidatorului judiciar.

Or, în prezenta speţă nu se poate ignora faptul că antreprenorul a intrat în insolvenţă. Astfel, în Dosarul nr. x/2011 s-a deschis procedura generală a insolvenţei faţă de C. SA la data de 3 octombrie 2011, la cererea acestuia, iar la data de 17 septembrie 2013 s-a dispus trecerea la faliment, dizolvarea societăţii, ridicarea dreptului de administrare şi lichidarea patrimoniului acesteia.

Din cererea de chemare în judecată şi din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că recurentul nu a efectuat o recepţie finală a lucrărilor decât în luna septembrie 2014, moment la care antreprenorul se afla deja în faliment, stadiul procedurii fiind cunoscut de recurent, care a depus cerere de înscriere la masa credală, fiind înscris în tabelul de creanţe.

Demersurile împotriva băncii au fost iniţiate după trecerea la faliment, perioadă în care, în mod evident, dreptul de administrare al administratorului statutar a fost ridicat, iar operaţiunile cu privire la disponibilităţile băneşti din conturile debitoarei se efectuează numai de către lichidatorul judiciar.

În acest context, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că demersurile efectuate de recurent pentru recuperarea sumei depuse s-au făcut după deschiderea procedurii şi că din acest motiv nu se putea dispune eliberarea unei sume din contul debitoarei aflată sub procedura falimentului fără un ordin al lichidatorului judiciar sau cel puţin fără acordul său.

Această interpretare este unanimă şi aplicată în practică, în sensul că după deschiderea procedurii insolvenţei, băncile sunt notificate în conformitate cu prevederile legii insolvenţei şi procedează Ia blocarea tuturor conturilor societăţii faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei.

Nu există nicio prevedere legală care să dispună în sensul că un cont, precum cel supus discuţiei ar rămâne în afara acestor prevederi ale art. 48 din Legea nr. 85/2006, după cum nu există nici o dispoziţie legală (sau măcar contractuală) care să dispună că acest cont nu este unul de disponibilităţi băneşti la dispoziţia debitoarei.

Mai mult decât atât, în situaţia constituirii garanţiei de bună execuţie în modalitatea reţinerilor succesive, contractantul trebuie să deschidă un cont de disponibil.

Din această perspectivă, rezultă că în situaţia garanţiilor de bună execuţie constituite prin reţineri succesive, faptul că suma aflată în contul de disponibil este în patrimoniul contractantului, în speţă a debitoarei, contul fiind deschis pe numele acesteia, iar singura persoană care putea (până la momentul intrării în insolvenţă) decide asupra dispoziţiei sumelor de bani aflate în cont era reprezentantul legal al debitoarei şi nicidecum terţul care virase acea sumă de bani în contul debitoarei.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat în mod corect normele legale incidente, în sensul că refuzul băncii de a elibera sumele din contul B. SA la cererea Tribunalului Dâmboviţa este unul întemeiat, întrucât la data când recurentul a emis notificări băncii, în sensul eliberării sumei virate cu titlul de garanţie de bună execuţie (2014 - 2015), banca nu mai putea face vreo plată din contul respectiv fără aprobarea lichidatorului, iar recurentul nu a dovedit că a avut o asemenea aprobare din partea practicianului în insolventă.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că există contradicţie flagrantă între soluţia finală, de admitere a apelului şi de respingere pe fond a acţiunii, faţă de raţionamentul şi argumentele cuprinse în pct. IV din motivare, cât şi motivele privind soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Această critică este nefondată, întrucât nu există contradicţie şi lipsă de raţionament logic în considerentele deciziei, aceasta cuprinzând motivele pe care se întemeiază şi nu se poate susţine că motivele sunt contradictorii ori că decizia cuprinde numai motive străine de natura cauzei,

Astfel, ceea ce a reţinut instanţa de apel este, în mod concret, faptul că din cauza incidenţei prevederilor speciale ale Legii nr. 85/2006, banca nu a putut da curs, în mod legal, solicitării recurentului, fără o aprobare din partea lichidatorului judiciar.

Or, acest lucru nu se contrazice cu celelalte considerente ale deciziei, deoarece instanţa de apel nu a reţinut că banca nu ar fi fost obligată să elibereze suma de bani, ci a reţinut că, deşi avea o astfel de obligaţie, o condiţie suplimentară, adăugată prin prevederile legale incidente, respectiv art. 48 din Legea nr. 85/2006, era aceea ca banca să obţină şi acordul lichidatorului în prealabil eliberării sumei de bani.

În acest sens, se reţine că cele două ipoteze, nu se exclud una pe cealaltă - dimpotrivă, instanţa de apel a apreciat că, pe lângă obligaţia băncii de a restitui suma de bani către beneficiar, mai exista şi condiţia obţinerii acordului lichidatorului judiciar, condiţie care însă în prezenta speţă nu a fost îndeplinită.

Ca atare, dacă banca ar fi avut inclusiv acordul lichidatorului judiciar, cu siguranţă că instanţa de apel ar fi considerat ca fiind îndeplinite toate condiţiile necesare pentru ca beneficiarul să reintre în posesia sumei de bani virată în contul de garanţii.

Din această perspectivă, se constată că nu există contradicţie între motivele deciziei recurate, astfel cum se susţine de recurent, în sensul că între toate condiţiile reţinute de instanţa de apel ca fiind necesar a fi îndeplinite, nu s-a putut verifica îndeplinirea condiţiei referitoare la acordul lichidatorului, aspect care a dus în cele din urmă la soluţia astfel pronunţată.

Mai susţine recurentul, cu privire la situaţia de fapt, că în mod judicios instanţa de apel a reţinut că în virtutea art. 3.5 din Contractul de antrepriză nr. x din 10 decembrie 1997 încheiat între reclamantă (în calitate de beneficiar) şi SC B. SA (în calitate de antreprenor), Tribunalul Dâmboviţa a virat suma de 241.312 RON, la 24 martie 2009, cu titlu de garanţie de bună execuţie, în contul de garanţii deschis de executant la A., iar cum pârâta nu a refuzat acest virament, între părţi s-a încheiat o convenţie de garanţie, care chiar dacă nu a fost încheiată în formă scrisă, nu înseamnă că acordul de voinţa nu s-a creat.

Astfel, banca avea posibilitatea să refuze viramentul pe motiv că nu se încheiase prealabil o convenţie tripartită de cont de garanţie, însă, prin faptul că a primit banii şi i-a depus în contul special rezultă că banca a înţeles să accepte cererea reclamantului, născându-se între aceştia o convenţie de cont de garanţie.

Contrar susţinerilor recurentului, la nici un moment nu se poate verifica existenţa voinţei băncii de a încheia o "convenţie de garanţie", iar primirea unui virament al unei sume de bani în contul unei societăţi deschis la o bancă nu echivalează în nici un caz cu o "acceptare de ofertă" şi cu încheierea unui contract de garanţie.

Contul în care se consemnează garanţiile de bună execuţie reprezintă un cont special în care sunt indisponibilizate sume de bani ce reprezintă o garanţie în favoarea beneficiarului de bunuri sau servicii/autorităţii contractante pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate: finalizarea proiectului de investiţii/furnizarea de bunuri sau servicii.

În acest sens, se reţine că banca, în calitatea sa de parte în contractul de cont de garanţii, nu avea posibilitatea să refuze primirea sumei virată de beneficiar în contul antreprenorului, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, fiind vorba de o plată efectuată în baza contractului.

Singura obligaţie, la cererea expresă a beneficiarilor, (cu excepţia Tribunalului Dâmboviţa care nu a făcut o astfel de solicitare) era aceea ca, atunci când titularul contului (C. SA) iniţia o plată, prin reprezentantul său legal, banca să solicite şi o adresă în original din partea beneficiarului lucrării, prin care acesta să-şi exprime acordul cu privire la acea operaţiune, iar banca a respectat această obligaţie, în sensul că toate sumele eliberate din contul de garanţii, la cererea antreprenorului, au fost însoţite de adrese originale din partea beneficiarilor de lucrări.

Totodată, se reţine că recurentul-reclamant şi-a valorificat pretenţiile decurgând din Contractul de antrepriză în procedura insolvenţei antreprenorului B. SA prin aceea că a solicitat şi i-a fost admisă cererea de înscriere la masa credală şi este înscris în tabelele creditorilor, având posibilitatea să recupereze suma depusă cu titlul de garanţie de bună execuţie, în limita prejudiciului suferit, în urma valorificării bunurilor aflate în patrimoniul societăţii falite.

Recursul incident declarat de pârâta A. SA:

Prin recursul incident declarat de pârâta A. SA se solicită modificarea considerentelor regăsite în hotărârea instanţei de apel sub aspectul existenţei calităţii procesuale pasive a pârâtei (considerentele de la punctele I - III, pag. 16 - 17 din motivarea deciziei) şi sub aspectul existenţei unui contract de garanţie (considerentele de la punctul al IV-lea, pag. 17 - 18 din motivarea deciziei).

În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă existenţa unor motive contradictorii, precum şi încălcarea normelor de drept material de către instanţa de apel, cu referire la considerentele privitoare la stabilirea cadrului procesual pasiv şi la considerentele referitoare la existenţa unei convenţii de garanţie încheiată între recurentul-reclamant şi pârâtă.

În acest context, recurenta susţine încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 969 şi în art. 973 C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual pasiv, întrucât în dreptul procesual civil român, calitatea procesuală nu poate fi disociată de identitatea cu raportul juridic litigios.

Această critică este întemeiată, întrucât convenţia pe care intimatul-recurent a înţeles să îşi întemeieze pretenţiile nu era una asumată inclusiv de către bancă, în calitate de parte, astfel că, orice acţiune în răspundere contractuală, aşa cum era cererea de chemare în judecată din prezenta speţă nu îndeplinea cerinţa identităţii dintre părţile litigiului şi subiectele raportului juridic litigios.

Altfel spus, convenţia de antrepriză nu putea avea efecte decât asupra celor doi cocontractanţi, respectiv intimatul-recurent şi C. SA, iar nu şi asupra unui terţ faţă de această convenţie.

Or, dacă un terţ nu a dobândit drepturi şi obligaţii prin intermediul acestui contract, nu putea sta în judecată în calitate de pârât în cadrul unei acţiuni în răspundere contractuală grefată pe contractul în care terţul nu era parte.

În aceste condiţii, se constată că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor legale evocate, atât timp cât efectele convenţiei (inclusiv cele privitoare la concursul forţei publice pentru executarea obligaţiilor derivate din convenţie) nu se puteau produce decât asupra părţilor contractante, iar nu asupra unor terţi, banca făcând parte din această din urmă categorie.

Totodată, se reţine că reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, susţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, înţelegând să invoce în acest sens Contractul de antrepriză încheiat între SC B. SA, în calitate de antreprenor şi Tribunalul Judeţean şi Judecătoria Târgovişte, în calitate de beneficiar, în condiţiile în care banca nu este parte în Contractul de antrepriză nr. 3951 din 10 decembrie 1997.

Astfel, cu referire la acţiunile în pretenţii, doctrina arată că "având în vedere faptul că în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii sunt determinaţi atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv, verificarea calităţii procesuale active şi pasive nu prezintă dificultăţi, părţile procesului fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanţial".

Or, în ceea ce priveşte prezenta cauză, subiectul activ şi subiectul pasiv din raporturile juridice născute din Contractul de antrepriză nr. 3951 din 10 decembrie 1997 nu pot fi decât părţile contractante ale acestui act juridic, respectiv intimatul-recurent şi cocontractantul SC B. SA.

Într-o altă critică, recurenta arată că instanţa de apel reţine faptul că "(...) banca a deschis contul în care reclamanta a virat suma cu titlu de garanţie de bună execuţie, aceasta gestiona respectivul cont (operaţiunile de încasare, administrare, eliberare sume reprezentând activităţi de gestionare) şi elibera banii, iar reclamanta a invocat faptul că refuzul de a i se elibera sumele depuse în contul respectiv cu titlu de garanţie buna execuţie este nejustificat".

Or, convenţia de antrepriză nu poate produce efecte asupra băncii fără ca aceasta să fi luat parte la încheierea ei, după cum nici contractul de cont nu poate produce efecte asupra intimatului-recurent, fără ca acesta din urmă să fi luat parte la încheierea lui, orice statuare contrară încălcând prevederile art. 969 şi 973 C. civ.

Astfel, pentru aplicarea corectă a legii, judecătorul trebuie să ţină seama de circumstanţele concrete în care sunt invocate de reclamant actele şi faptele deduse judecăţii, iar din acest punct de vedere, instanţa de apel a încălcat prevederile menţionate, fiind evident că, în lipsa unor convenţii încheiate între părţile litigante - nici contractul de antrepriză, nici contractul de cont neîndeplinind această condiţie - nu se putea reţine calitatea procesuală pasivă a băncii.

Mai mult decât atât, abia după ce a apreciat cu privire la calitatea procesuală pasivă a băncii, instanţa de apel revine şi stabileşte faptul că între bancă şi intimatul-recurent se încheiase de fapt o convenţie de garanţie - cu alte cuvinte, nici o convenţie de antrepriză, nici o convenţie de cont.

Din acest motiv, se constată că rolul judecătorului era esenţial în stabilirea corectă a raporturilor juridice existente - pe de o parte - în baza contractului de antrepriză, încheiat între recurentul-intimat Tribunalul Dâmboviţa şi C. S.A. şi - pe de altă parte - în baza contractului de cont pentru garanţii încheiat între B. SA şi A.

De asemenea, pretenţiile privind achitarea unei sume reprezentând în fapt despăgubiri pentru calitatea necorespunzătoare a lucrărilor executate în temeiul contractului de antrepriză, nu puteau fi soluţionate decât în contradictoriu cu antreprenorul, iar nu cu banca.

În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă existenţa unor motive contradictorii în legătură cu raportul juridic de drept material dintre bancă şi intimatul-recurent, în sensul că dacă pentru a reţine calitatea procesuală pasivă a băncii, instanţa s-a raportat la contractul de cont încheiat între bancă şi antreprenor, iar pentru a soluţiona fondul raporturilor dintre părţi s-a raportat la aşa-zisa convenţie de garanţie (care în fapt nu există), în mod evident există o contradicţie între motivele expuse în considerentele de la pct. I - IV.

Astfel, raportul juridic de drept material care urma să stea la baza soluţionării fondului ar fi trebuit să fie cel luat în considerare inclusiv la stabilirea calităţii procesuale pasive a băncii, ceea ce în prezenta speţă nu s-a întâmplat, sens în care este necesară modificarea considerentelor contradictorii care privesc statuările cu privire la raporturile juridice dintre cele două părţi.

Într-o altă critică, recurenta susţine încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 34. art. 56 Codul comercial şi în art. 942 C. civ. de la 1864, întrucât instanţa de apel a reţinut în motivarea sa, printre altele, faptul că între părţi s-a încheiat de fapt o convenţie de garanţie, formată prin acceptarea de către bancă a viramentului efectuat de către intimatul-recurent şi prin participarea antreprenorului prin intermediul art. 3.5. din Convenţia de antrepriză.

Aşadar, în motivare, instanţa de apel a arătat că, inclusiv în lipsa unui instrumentum, între bancă şi intimatul-recurent a existat un contract în forma simplificată, care a luat naştere conform art. 36 din Codul comercial, ca urmare a virării de către recurentul-reclamant a sumei în discuţie în contul antreprenorului deschis la A., prin faptul că banca nu a refuzat această plată, s-a considerat că au luat naştere raporturile contractuale între cele trei părţi - banca, intimatul-recurent şi antreprenorul, care nu a fost introdus în cauză, sens în care instanţa a încălcat mai multe norme de drept material.

Într-altă critică, recurenta arată că instanţa de apel a considerat că între bancă şi intimatul-recurent s-a încheiat o convenţie potrivit dispoziţiilor Codului Comercial, ambele părţi fiind supuse acestui din urmă act normativ în temeiul art. 56, or acest text de lege prevede că legea comercială va fi aplicabilă tuturor cocontractanţilor, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Această ultimă menţiune din textul de lege citat face distincţie între calitatea de instituţie publică a intimatului-recurent, cât şi calitatea de instituţie bancară a pârâtei. Or, referitor la instituţiile publice, dispoziţiile art. 34 Codul comercial trebuie să fie aplicate şi interpretate în mod coroborat cu legislaţia specifică ce guvernează încheierea unor contracte de către instituţiile publice.

În alte cuvinte, din perspectiva calităţii intimatului-recurent de instituţie publică finanţată de la bugetul de stat, un atare "contract de garanţie" nu putea fi încheiat prin simpla formare a acordului de voinţă, fără instrumentum probationis. Instituţiile publice, între care şi instanţele precum Tribunalul Dâmboviţa au obligaţia unei stricte evidenţe a contabilităţii şi a documentelor justificative pentru orice fel de plată efectuată din fonduri publice.

Mai mult decât atât, faptul că există prevederi legale care dispun altfel, este susţinut şi de calitatea pârâtei de instituţie financiar-bancară, a cărei activitate este strict reglementată prin normele aplicabile specifice unei astfel de activităţi.

În acest sens, un contract de garanţie, prin care Banca să îşi asume obligaţii, aşa cum susţine instanţa de apel, nu putea fi încheiat prin simpla formare a acordului de voinţă, fără un înscris doveditor, întrucât normele bancare nu permit acest lucru.

Prin urmare, raporturile contractuale privind constituirea garanţiilor de bună execuţie între A. şi Tribunalul Dâmboviţa nu puteau lua naştere decât prin încheierea unui contract în condiţiile stabilite de normele bancare şi legislaţia incidenţă asupra activităţii instituţiilor publice.

Totodată, se reţine că instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 34 din Codul Comercial, cât şi prevederile art. 942 din C. civ. de la 1864 (aplicabil în speţă la data efectuării viramentului).

Astfel, deşi este evident faptul că unele convenţii se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind cazul în speţă, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, care face referire la principiul consensualismului şi la formarea acordului de voinţă dintre bancă şi intimatul-recurent, aceasta nu indică absolut nici un element care ar fi stat la baza convingerii sale în sensul că banca ar fi dorit, într-adevăr, să îşi asume o obligaţie de garanţie, printr-un contract de garanţie (aşadar, o convenţie distinctă atât de contractul de antrepriză, la care banca nu era parte, precum şi de contractul de cont, încheiat cu antreprenorul).

Mai mult, voinţa juridică necesară încheierii contractului cuprinde atât manifestarea unui consimţământ exteriorizat şi materializat astfel încât să fie cunoscut de cealaltă parte, cât şi cauza actului. Or, un contract prin care banca să îşi asume obligaţia de garanţie faţă de intimatul-recurent ar fi inclusiv lipsit de cauză juridică, fiind imposibil de prefigurat care este obiectivul pe care banca ar fi putut să-1 urmărească prin asumarea unui astfel de contract de garanţie.

În realitate, singurul contract la care banca a luat parte este contractul de cont deschis de către antreprenor în anul 2006, cu trei ani anterior momentului virării sumei de bani în acest cont de către Tribunalul Dâmboviţa, contract care nu conţinea obligaţii în sarcina băncii în sensul de a elibera sume de bani la simpla solicitare a Tribunalului Dâmboviţa ori de a garanta în vreun fel plata sumei de bani către Tribunalul Dâmboviţa.

Banca, în calitatea sa de parte în contractul de cont de garanţii, nu avea posibilitatea să refuze primirea sumei virată de beneficiar în contul antreprenorului, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, fiind vorba de o plată efectuată în baza contractului.

Obligaţiile băncii în legătură cu contul deschis de antreprenor nu rezultă dintr-un contract în formă simplificată - comandă urmată de executare - ci din contractul de cont comun de garanţii, respectiv din cererea de deschidere a contului, împreună cu normele sale interne, adică Instrucţiunile N4179 din 2 decembrie 2008 emise de A., în forma în care acestea erau în vigoare la data efectuării viramentului de către intimatul-recurent.

Acest cont se deschide pe baza Convenţiei tripartite de cont de garanţie (în speţă nefiind această ipoteză) pe numele prestatorului şi se va afla la dispoziţia beneficiarului. Beneficiarul are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie oricând pe parcursul îndeplinirii contractului, în limita prejudiciului creat, în cazul în care prestatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate. Executarea garanţiei de către beneficiar se va realiza pe baza solicitării sale unilaterale, beneficiarul având obligaţia de a comunica pretenţia prestatorului, precizând obligaţia nerespectată.

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că, în sarcina băncii exista obligaţia de a elibera suma virată cu titlul de garanţie de către intimatul-recurent, la solicitarea unilaterală a acestuia, dacă invoca "crearea unor prejudicii în perioada de garanţie, prin nerespectarea obligaţiilor de către antreprenor".

Procedând de o asemenea manieră, instanţa de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 969 C. civ., reţinând ca având putere de lege în sarcina băncii o formă a obligaţiilor care nu se afla în vigoare la momentul efectuării viramentului sumei de bani. Astfel, nu putea avea putere de lege asupra băncii o convenţie de cont comun de garanţii reglementată şi completată de norme interne care au intrat în vigoare ulterior momentului efectuării viramentului.

Or, nici contractul de cont, nici obligaţiile derivate din acesta nu puteau fi reglementate de norme interne care au intrat în vigoare cu mult timp după încheierea contractului de cont, ori după viramentul efectuat de către intimatul-recurent, chiar potrivit raţionamentului instanţei de apel.

Astfel, aceasta din urmă a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului între părţi, prin faptul că a atribuit în sarcina băncii obligaţii care nu au fost asumate prin contract, aşa cum era acesta reglementat de voinţa părţilor şi de normele în vigoare la data efectuării viramentului.

Prin urmare, în temeiul art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., se impune modificarea considerentelor deciziei atacate referitoare la calitatea procesuală pasivă a băncii privind inexistenţa raporturilor contractuale între recurentul-reclamant şi recurenta-pârâtă, precum şi pe cele referitoare la existenţa unui contract de garanţie.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Tribunalul Dâmboviţa împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi va admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SA împotriva considerentelor Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa înlocuirii considerentelor deciziei atacate şi menţinerea soluţiei pronunţate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Tribunalul Dâmboviţa împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SA împotriva considerentelor Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dispune înlocuirea considerentelor deciziei atacate.

Menţine soluţia pronunţată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2019.

Procesat de GGC - LM