Appeal dismissed; civil tariff claims subject to three-year limitation rather than five-year tax period

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă la 5 martie 2015, sub Dosar nr. x/2015, reclamanta SC A. SA Galaţi a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA - Sucursala Regională TC Galaţi, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 291.121,30 RON din care 150.445,12 RON reprezentând diferenţă de tarif (anul 2010 - 2012 - 2013), iar suma de 140.676,18 RON penalităţi aferente diferenţelor de tarif, cu obligarea pârâtei la plata penalităţilor până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

La data de 4 martie 2016, reclamanta şi-a completat obiectul cererii, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 5.606,99 RON, conform facturii x din 18 ianuarie 2016, motivând actualizarea cu indicele preţurilor de consum anual, comunicat de INS, în procent de 101,34%, a tarifului de 7 euro pentru facturile fiscale emise de SC A. SA către pârâtă în cursul anilor 2011, 2012 şi 2013, în sumă totală de 2.481,02 de RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 64 din 21 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II civilă s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă s-a respins ca fiind prescrisă acţiunea civilă în pretenţii formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SA - Sucursala Regională TC Galaţi pentru perioada 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012 şi s-a respins acţiunea, ca nefondată, pentru perioada 9 martie 2012 - decembrie 2013.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC A. SA Galaţi a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva Deciziei civile nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, reclamanta SC A. SA Galaţi a declarat recurs.

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii; respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune aferent perioadei 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi completată cu obligarea intimatei la plata sumei totale de 387.740,36 RON rezultată în urma expertizei contabile efectuată în cauză.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel, în mod nelegal şi netemeinic a dispus respingerea apelului ca nefondat, apreciind că termenul de prescripţie aplicabil în speţa dedusă judecaţii este de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958, în condiţiile în care, în opinia sa, termenul de prescripţie este de 5 ani, sens în care s-a apreciat greşit ca fiind prescris dreptul la acţiune pentru perioada 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012.

Recurenta susţine că termenul de prescripţie este cel prevăzut de Codul de procedura fiscală, respectiv de 5 ani, motivat de faptul ca 50% din sumele de recuperat din contractul încheiat cu pârâta, după încasarea lor, sunt virate la bugetul local aşa cum rezultă din Hotărârea Consiliului Local nr. 306/2007, sume care se circumscriu Codului de procedură fiscală şi care au caracter de venituri bugetare.

Pe fond, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 9 martie 2012 - decembrie 2013, se apreciază că instanţa de apel, în mod nelegal a dispus respingerea apelului ca nefondat, instanţa reţinând că în speţa dedusă judecăţii raporturile dintre părţi sunt guvernate de Contractul nr. x din 27 octombrie 2010, prelungit prin actul adiţional nr. x şi că, potrivit art. 1270 C. civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Mai susţine recurenta, că în analiza sa, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că pârâta a cunoscut prevederile Hotărârii Consiliului Local nr. 306/2007, întrucât pe de o parte, hotărârile consiliilor locale sunt acte administrative de autoritate, devenind publice în trei zile de la adoptarea lor, iar pe de altă parte anterior încheierii contractului din prezenta cauză, pârâta avea deja montată reţeaua de susţinere cablu telecomunicaţii pe stâlpii aflaţi în administrarea SC A. SA.

În acest sens, recurenta consideră că instanţa de apel nu a avut în vedere că în cauză este vorba despre bunuri proprietate publică închiriate, respectiv stâlpii ce se afla în administrarea societăţii reclamante, iar potrivit contractului nr. x din 27 octombrie 2010 încheiat cu pârâta, la cap. IV art. 3 s-a stipulat că "în cazul în care Consiliul de Administraţie al SC A. SA şi/sau Consiliul Local stabilesc alte tarife pentru utilizarea stâlpilor, SC B. SA se va prezenta la solicitarea SC A. SA, în vederea stabilirii noilor tarife.

În speţă, în urma controlului Camerei de Conturi Galaţi s-a constatat că în contractul încheiat cu pârâta s-a prevăzut un tarif de 3 Euro/stâlp/lunar, faţă de 7 Euro/stâlp/lunar, cum era prevăzut în Hotărârea Consiliului Local nr. 306/2007, prin Decizia nr. 13 din 20 martie 2014 dispunându-se facturarea diferenţelor de tarif, precum şi a penalităţilor de întârziere şi recuperarea acestora de către societate, sens în care au fost emise facturile fiscale nr. x din 22 ianuarie 2015 şi 90.

Faţă de aceste aspecte, recurenta solicită instanţei de recurs să admită cererea de recurs, să caseze decizia atacată şi, în rejudecare să schimbe în tot decizia şi să respingă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune aferent perioadei 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012 şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi completată cu obligarea intimatei la plata sumei totale de 387.740,36 RON, rezultată în urma expertizei contabile efectuate în prezenta cauză.

Intimata-pârâtă SC B. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 5 martie 2018, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia ca nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 23 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 6 iunie 2018, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a acordat termen la data de 23 mai 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei-reclamante SC A. SA este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte acest motiv de recurs, este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, hotărârea fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, recurenta nedezvoltând critici din care să rezulte că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a făcut o serie de aprecieri referitoare la faptul că instanţa de apel, în mod nelegal a dispus respingerea apelului ca nefondat, apreciind că termenul de prescripţie aplicabil în speţa dedusă judecaţii este de 3 ani, deşi în opinia sa, termenul de prescripţie este cel prevăzut de Codul de procedură fiscală, respectiv de 5 ani, motivat de faptul că 50% din sumele de recuperat din contractul încheiat cu pârâta au caracter de venituri bugetare.

Referitor la solicitarea recurentei de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive invocată de intimată pe considerentul că pretenţiile sunt de natură fiscală şi ca urmare se prescriu în termen de 5 ani, se constată că este nefondată, întrucât pretenţiile nu sunt de natură fiscală, acestea nu rezultă din legea de stabilire a obligaţiilor fiscale, ci izvorăsc dintr-un contract încheiat între părţi, fapt care determină un caracter civil/comercial al obligaţiilor intimatei, care se prescriu în termenul de 3 ani.

Într-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că pârâta a cunoscut prevederile Hotărârii Consiliului Local nr. 306/2007, iar potrivit Contractului nr. x din 27 octombrie 2010 încheiat cu pârâta, la cap. IV art. 3 s-a stipulat că "în cazul în care Consiliul de Administraţie al SC A. SA şi/sau Consiliul Local stabilesc alte tarife pentru utilizarea stâlpilor, SC B. SA se va prezenta la solicitarea SC A. SA, în vederea stabilirii noilor tarife.

Aceste critici susţinute de recurentă nu pot fi primite, având în vedere că faţă de prevederile Contractului nr. x din 27 octombrie 2010, încheiat între părţi, nu rezultă că acestea au fost de acord ca tariful stabilit să se modifice în mod unilateral fără acordul Societăţii B. SA, ci doar că în cazul în care tarifele practicate la nivelul reclamantei sunt modificate de organismele de conducere, urmează ca acest aspect să facă obiectul unor noi negocieri la cererea reclamantei.

Astfel, conform contractului, recurenta avea obligaţia convenţională de a convoca pârâta în vederea negocierii noilor tarife, în cazul în care acestea se modificau, însă după cum se poate observa, în mod unilateral, fără acordul pârâtei şi fără notificarea acesteia în sensul modificării contractului, emite facturi fiscale prin care impune un alt preţ faţă de cel stabilit în contract.

În acest context, reţine că raporturile dintre părţile sunt guvernate doar de Contractul nr. x din 27 octombrie 2010, încheiat între părţi şi că implicit cele stabilite prin Hotărârea Consiliului Local nr. 306/2007 nu pot constitui temeiul pretenţiilor formulate în prezenta cauză. Faptul că reclamanta SC A. SA urmează ca o parte din preţul perceput în baza Contractului nr. x/2010, să îl verse la bugetul local, nu determină calificarea obligaţiei de plată a intimatei din contractul încheiat ca fiind o obligaţie bugetară, fiscală.

Totodată, în ceea ce priveşte Hotărârea Consiliului Local nr. 306/2007, se constată că prin acest act administrativ se stabilesc anumite obligaţii cu caracter intuituu personae, specifice pentru recurenta SC A. SA, nu pentru intimată, întrucât prin această hotărâre nu sunt stabilite obligaţii cu caracter general care să incumbe inclusiv intimatei, ci sunt stabilite obligaţii doar pentru recurentă.

În ceea ce priveşte cererea privind obligarea intimatei la achitarea penalităţilor pentru diferenţele de tarif, se constată că această pretenţie este neîntemeiată, conform principiului accesorium sequitur principale, întrucât dacă sunt neîntemeiate pretenţiile care constituie principalul, atunci şi pretenţiile care constituie accesoriul devin lipsite de temei.

În acest context, se reţine că în mod corect, instanţa de apel a menţinut prin soluţia pronunţată admiterea excepţiei prescripţiei extinctive pentru pretenţiile din perioada 27 octombrie 2010 - 9 martie 2012 ca fiind prescrise din punct de vedere extinctiv, întrucât data la care cererea a fost introdusă este 9 martie 2015, astfel că pretenţiile solicitate sunt din punct de vedere extinctiv prescrise, termenul prevăzut pentru formularea cererilor în pretenţii raportat la prevederile C. civ. fiind împlinite.

Din această perspectivă, criticile circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. apar ca neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 269/A din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SA

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2019.

Procesat de GGC - LM