Cassation appeal dismissed: life insurance clauses under 1992 Consumer Protection Ordinance do not constitute abusive clauses warranting nullity

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa civilă nr. 1320 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016 s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca neîntemeiată.

II. Împotriva sentinţei anterior menţionate a declarat apel reclamantul A. la data de 18 septembrie 2017, solicitând anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe; în subsidiar, a solicitat, în cazul reţinerii şi judecării pe fond a cauzei, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. 2231A din 6 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SA, ca nefondat.

III. La data de 26 martie 2018 (plic dosar recurs), reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menţionate, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În cadrul cererii de recurs, recurentul reclamant a indicat atât motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază calea de atac, cât şi dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, recurentul-reclamant a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel s-a rezumat în soluţionarea cauzei la prevederile O.G. nr. 21/1992, act normativ ce conţine dispoziţii de ordine publică, ce protejează interese de ordin general.

În acest context, a criticat decizia recurată întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor din O.G. nr. 21/1992, stabilind că nu instituie "cerinţe de validitate ale contractelor" care să atragă nulitatea absolută a contractului de asigurare semnat de părţi, iar pe de altă parte, a omis să facă aplicarea dispoziţiilor de drept material cuprinse în art. 3 şi 5 din C. civ. din 1864.

Recurentul reclamant a mai susţinut că prevederile din Contractul de asigurare de viaţă tip MARATON nr. x încheiat de părţi la data de 24 februarie 1999, a căror nulitate solicită a fi constatată, încalcă dispoziţii de ordine publică ce protejează interese de ordin general, prevăzute de art. 3, art. 9, art. 10, art. 16 şi art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi, de asemenea, că analiza realizată de către instanţa de apel nu a avut în vedere scopul urmărit de legiuitor, respectiv protecţia consumatorului împotriva unor practici comerciale abuzive, subliniind, în acest context, că definiţia noţiunii de "clauză abuzivă" este implicită în O.G. nr. 21/1992, înscriindu-se în conceptul mai larg, denumit "practică abuzivă" din textul acestui act normativ.

Intimata-pârâtă B. SA a transmis la dosar întâmpinare, la data de 1 iunie 2018, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 7 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

IV. Prin Încheierea de şedinţă din data de 22 martie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva Deciziei nr. 2231A din 6 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea introductivă, întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 136/1995, Legii nr. 193/2010, Ordinelor Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2009 şi nr. 11/2010, Directivei nr. 93/13/CEE, precum şi pe prevederile art. 969, art. 970 şi art. 994 din C. civ. din 1864, recurentul-reclamant a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii (inopozabilităţii) clauzelor contractuale considerate abuzive prevăzute de art. 4.4, art. 11.2, art. 11.3, art. 12.6, art. 15, art. 16 şi art. 20 din Contractul de asigurare de viaţă tip MARATON nr. x încheiat cu intimata-pârâtă la data de 25 februarie 1999, solicitând, totodată, obligarea intimatei-pârâte la restituirea prestaţiilor efectuate în baza contractului, precum şi la plata de daune interese.

În cuprinsul cererii de apel, recurentul-reclamant a revenit cu precizări asupra temeiului juridic al cererii introductive, arătând că Legea nr. 193/2000 nu este incidentă raportului juridic născut între părţile contractului de asigurare, faţă de data încheierii acestuia, iar referirea la acest act normativ a dorit doar să sublinieze faptul că acesta a preluat integral dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE din 1993 .

A mai precizat, totodată, în cererea de apel, că acţiunea formulată nu este întemeiată nici pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995, în varianta în vigoare în anul 2004, nici pe prevederile Ordinelor Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2009 şi nr. 11/2010 .

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că temeiul juridic al acţiunii cu care recurentul-reclamant a învestit instanţa este reprezentat, potrivit propriilor precizări ale recurentului, de dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 şi ale Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 1993.

Se mai reţine că, astfel cum corect au argumentat instanţele de fond şi apel, dar şi recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de apel, având în vedere data semnării actului juridic dedus judecăţii, în cauză nu pot fi incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi (profesionişti) şi consumatori, actul normativ fiind adoptat ulterior încheierii contractului de asigurare dintre părţi.

Ca atare, în mod legitim a constatat instanţa de apel că aspectele legate de caracterul abuziv al clauzelor indicate de recurentul-reclamant nu pot fi examinate din perspectiva condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În acelaşi timp, în raport cu împrejurarea că, la data încheierii contractului dintre părţi, România nu era încă stat membru al Uniunii Europene, se constată justificată aprecierea instanţei de apel că Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu este aplicabilă în cauză, cu atât mai mult cu cât intimata-pârâtă este o societate comercială de naţionalitate română, iar contractul ce face obiectul cauzei a fost încheiat între două persoane române, fiind guvernat de legea română.

În plus, însuşi recurentul reclamant a precizat în mod expres, în cererea de apel, că acţiunea formulată nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995 - varianta în vigoare în anul 2004, nici pe prevederile Ordinelor Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2009 şi nr. 11/2010.

Prin urmare, având în vedere şi împrejurarea că actele normative anterior menţionate sunt ulterioare naşterii raportului juridic dintre părţi, se constată că în mod corect a procedat instanţa de apel atunci când a analizat cauza în raport cu dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, întrucât doar acest act normativ cu caracter special poate fi incident speţei.

În legătură cu critica de nelegalitate adusă hotărârii atacate, în sensul că instanţa de apel a greşit în aprecierea sa că normele din O.G. nr. 21/1992 nu instituie "cerinţe de validitate ale contractelor", este important de menţionat că asemenea cerinţe sunt prevăzute de dispoziţiile art. 948 C. civ. din 1864, care stabilesc dreptul comun în materie şi se referă la capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor şi obiectul şi cauza actului juridic.

De asemenea, prin excepţie de la principiul consensualismului, legiuitorul a prevăzut, în anumite situaţii, o formă solemnă pentru o serie de acte juridice civile, drept condiţie a valabilităţii acestora.

Or, din lectura prevederilor O.G. nr. 21/1992 se constată că textele indicate de recurentul-reclamant nu conţin cerinţe de valabilitate ale contractului semnat de părţi.

Aceste texte se referă la; principalele drepturi ale consumatorilor (art. 3), obligaţia agenţilor economici de a se comporta în mod corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive (art. 9), drepturile consumatorilor la încheierea contractelor, între care libertatea de a lua decizii, de a achiziţiona produse şi servicii, fără a li se impune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive în vânzare, de natură a influenţă opţiunea acestora, dar şi dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale (art. 10 lit. a) şi b), dreptul consumatorului de a solicita plata unor despăgubiri, în cazul remedierii ori al înlocuirii produselor sau serviciilor necorespunzătoare (art. 16) şi dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici (art. 18).

Prin urmare, instanţa de apel a fost îndreptăţită să constate că dispoziţiile legale indicate de recurentul-reclamant nu oferă un temei juridic eficace cererii sale de constatare a nulităţii unor clauze contractuale, deoarece, pe de o parte, aceste texte nu prevăd o asemenea sancţiune, nici expres, nici implicit, iar pe de altă parte, singurul remediu prevăzut de actul normativ indicat de recurent pentru situaţia reclamată constă în posibilitatea de a solicita despăgubiri (art. 3 lit. d), 12 şi 16 din O.G. nr. 21/1992).

În acest context, în raport cu obiectul şi temeiul juridic al învestirii primei instanţe, astfel cum a fost stabilit de recurentul-reclamant potrivit principiului disponibilităţii, Înalta Curte consideră justă concluzia instanţei de apel, în sensul că dispoziţiile legale invocate de recurentul-reclamant nu prevăd vreun motiv de nulitate absolută a clauzelor contractuale contestate de acesta, critica sa urmând a fi respinsă, ca nefondată.

Aşa fiind, nu se susţine nici critica formulată de recurentul-reclamant, în sensul că analiza realizată de către instanţa de apel nu ar fi avut în vedere scopul urmărit de legiuitor, respectiv protecţia consumatorului împotriva unor practici comerciale abuzive.

În lipsa oricărei dispoziţii legale care să îndreptăţească instanţa să extragă criteriile concrete în funcţie de care o clauză contractuală poate fi considerată abuzivă, împrejurarea că legiuitorul foloseşte în textul O.G. nr. 21/1992 conceptul de "practică abuzivă" (art. 1, art. 9, art. 10, art. 37, art. 46) nu poate da naştere unei extrapolări lipsite de temei juridic a acestui concept la noţiunea de clauză abuzivă, în sensul dorit de recurentul-reclamant, nici sub aspectul criteriilor, nici sub aspectul efectelor juridice.

Este important de menţionat că, astfel cum a constatat şi instanţa de apel, noţiunea de "clauză abuzivă" a dobândit identitate de sine stătătoare şi a fost reglementată doar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 193/2000, "neidentificându-se cu noţiunea de "practică (comercială) abuzivă", utilizată de legiuitor în O.G. nr. 21/1992".

Ca atare, critica recurentului-reclamant nu poate fi primită, urmând a fi respinsă.

În final, având în vedere considerentele expuse atât la fond şi în faza procesuală a apelului, cât şi în prezenta decizie, Înalta Curte va respinge şi critica recurentului-reclamant referitoare la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 3 şi 5 din C. civ. din 1864, ca nefiind întemeiată, deoarece în cauză nu se conturează o situaţie în care judecătorul ar fi refuzat să judece, pe motiv că legea nu prevede sau este întunecată sau neîndestulătoare, ci, dimpotrivă, instanţele au procedat la o justă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile, astfel cum au fost indicate chiar de către recurentul-reclamant drept temei juridic al cererii de chemare în judecată.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând neîntemeiate criticile formulate de către recurentul-reclamant circumscrise cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2231A din 06 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM