Nullity of variable interest margin and penalty clauses in consumer credit: transparency requirements and exclusion of principal subject matter from abusive clause review

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa nr. 55/2016 din 25 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. x/2015, s-a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Gorj.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 8.2 din contractul de credit.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. SA şi B. SA - Sucursala Târgu Jiu.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contract, referitor la comisionul de acordare credit, clauza privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi s-a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu la valoarea de la data încheierii contractului pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.2.

S-a dispus restituirea sumei reprezentând comisionul de acordare încasat şi a sumei plătite în plus de reclamantă, rezultând din diferenţa dintre rata plătită la cursul zilei şi cea calculată la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului de credit.

S-a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privitoare la dobândă - art. 1.2 şi dobânda penalizatoare - art. 5.5, art. 4.2, 4.3, 4.4, referitoare la încheierea contractului de asigurare cu una dintre societăţile de asigurare agreate de bancă.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 1000 RON.

II. Împotriva sentinţei anterior menţionate au declarat apel reclamanta A. şi pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Prin Decizia civilă nr. 915/2017 din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate atât de reclamanta A., cât şi de pârâta B. SA împotriva Sentinţei nr. 55/2016 din 25 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

A schimbat sentinţa, astfel:

A constatat nulitatea parţială a clauzei prevăzute în art. 1.2 şi 5.1 din Contractul de credit nr. x din 10 iulie 2008, în ceea ce priveşte marja variabilă a băncii.

A constatat nulitatea clauzei vizând dobânda penalizatoare, prevăzută în art. 5.5 din contract.

A menţinut:

- soluţia de constatare a nulităţii clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) din contract, referitoare la comisionul de acordare a creditului;

- soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 7.2 din contract, vizând rezilierea;

- soluţia de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de acordare a creditului;

- soluţia de respingere a capetelor de cerere referitoare la nulitatea clauzelor prevăzute de art. 4.2, 4.3 şi 4.4 din contract, referitoare la încheierea unui contract de asigurare a bunului ipotecat, încheierea unui contract de asigurare de viaţă şi, respectiv, mandatarea băncii să încheie şi să reînnoiască poliţele de asigurare pe cheltuiala împrumutatului/coplătitorului;

A respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţei de curs valutar.

A respins capătul de cerere referitor la restituirea diferenţei dintre rata plătită la cursul zilei şi cea calculată la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului.

III. La data de 15 februarie 2018, pârâta B. SA a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menţionate, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei civile recurate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicaţii către instanţa de apel de respingere, în integralitate, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În cadrul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a indicat atât motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază calea de atac, cât şi dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce împiedica analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuţie şi a solicitat aplicarea prevederilor art. 4 alin. (5) din legea menţionată, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, cu consecinţa eliminării din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv a acelor clauze care se referă la componentele sau caracteristicile costului total al creditelor.

A arătat că în cauză nu este îndeplinită niciuna dintre cele trei condiţii prevăzute de lege a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, precizând că instanţa de apel a reţinut în mod eronat caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat de părţi.

Totodată, recurenta-pârâtă a menţionat că în speţă, criteriul bunei-credinţe şi cel al echilibrului contractual au fost respectate, în mod neîntemeiat constatând instanţa de apel caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.3 din contract ce reglementează comisionul de acordare credit.

A precizat că în contractul de credit dedus judecăţii, clauzele referitoare la comisionul de acordare sunt formulate într-un limbaj clar şi inteligibil şi conţin toate elementele necesare pentru ca debitorul să poată evalua toate consecinţele economice ale asumării plăţii acestora.

Recurenta-pârâtă a mai precizat că instanţa de apel a constatat în mod neîntemeiat nulitatea parţială a clauzelor art. 1.2 şi 5.1, care conferă băncii dreptul de a modifica marja ce compune rata dobânzii, având în vedere că potrivit pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, nu sunt considerate abuzive clauzele în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Ulterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâta a aliniat, în cel mai scurt timp, toate contractele prevederilor acestui act normativ, iar marja Băncii a devenit fixă în toate contractele, inclusiv în cel încheiat cu împrumutaţii din prezenta cauză.

A mai arătat recurenta că în mod eronat a reţinut instanţa de apel caracterul abuziv al clauzei art. 5.5 privind dobânda penalizatoare, având în vedere că potrivit prevederilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, dobânda penalizatoare se calculează pe bază de procent fix şi se aplică la sumele restante în conformitate cu contractul de credit.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod eronat, instanţa de apel a reţinut faptul că clauza prevăzută la art. 7.2 ar avea caracter abuziv, având în vedere că prevederile art. 7 reprezintă clauze contractuale stabilite de părţi în momentul încheierii contractului de credit, al căror scop principal era acela de a asigura recurenta-pârâtă de recuperarea sumei împrumutate, în situaţia în care împrumutaţii nu vor mai putea să îşi onoreze obligaţiile contractuale.

Intimaţii-reclamanţi au transmis la dosar răspuns la întâmpinare, la data de 23 aprilie mai 2018, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, în principal ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare şi admiterea recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 5 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

IV. Prin încheierea de şedinţă din data de 22 martie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile invocate de intimaţii pârâţi şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva Deciziei nr. 915/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că în cauză este aplicabilă Legea nr. 193/2000, prin care legiuitorul român a transpus conţinutul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE.

Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 stabilesc condiţiile şi criteriile în funcţie de care o anumită clauză contractuală este considerată abuzivă, alin. (6) al acestui articol excluzând controlului caracterului abuziv acele prevederi privind obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu condiţia ca acestea să fie exprimate clar, neechivoc, într-un limbaj uşor inteligibil.

Se impune a se determina în ce măsură îi sunt aplicabile acestuia prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Cu privire la acest aspect, Curtea va avea în vedere cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015 pronunţată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, C. împotriva României, respectiv: că "domeniul de aplicare exact al noţiunilor "obiect [principal]" şi "preţ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 lit. g) din Directiva 2008/48" (par. 47); că, "întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziţiei respective trebuie să i se dea o interpretare strictă" (par. 49); că "clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii obiectul [principal] al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului" (par. 54); că "cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat" (par. 55); că "clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor" (par. 56).

Reiese din prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpun pe plan intern dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, că, pentru a fi incidente, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (în sensul de prestaţie esenţială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că textele de lege anterior menţionate au fost în mod corect interpretate şi aplicate de către instanţa de apel situaţiei de fapt stabilite în speţă, întrucât, deşi clauza referitoare la marja de profit a băncii face parte din obiectul principal al contractului, întrucât reprezintă contraprestaţia pentru bunurile sau serviciile care constituie prestaţia principală, este necesar să se analizeze dacă această clauză este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

Sub acest aspect, se apreciază că în mod justificat a constatat instanţa de apel nulitatea parţială a clauzelor prevăzute în art. 1.2 şi 5.1 din contractul de credit, în ceea ce priveşte marja variabilă a băncii.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a stabilit că aceste clauze nu au fost negociate, deoarece recurenta-pârâtă nu a administrat probe, conform prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, care să răstoarne prezumţia legală a inexistenţei unei acţiuni de negociere a contractului de credit.

Stabilirea existenţei sau inexistenţei negocierii clauzelor contractuale reprezintă o chestiune legată de situaţia de fapt, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de recurs de a o reaprecia.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că textul clauzelor menţionate nu corespunde exigenţelor descrise de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind neclar şi neinteligibil redactat, subliniind că acest text nu permite consumatorului "să identifice mecanismul prin care banca va determina rata dobânzii după expirarea primelor 6 luni de derulare a contractului" şi "lasă la libera apreciere şi voinţă a băncii modul de calcul al marjei, în lipsa oricărui mecanism de stabilire ori de evoluţie a acestei părţi variabile a dobânzii".

În aceste condiţii, este nerelevantă cauzei împrejurarea, susţinută de recurenta-pârâtă, că ulterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010, aceasta a aliniat toate contractele prevederilor acestui act normativ, iar marja percepută de bancă a devenit fixă în toate contractele, inclusiv în cel încheiat cu intimaţii-reclamanţi, întrucât actul normativ menţionat produce efecte doar pentru viitor.

În acelaşi timp, Înalta Curte constată ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel cu privire la menţinerea soluţiei de constatare a nulităţii clauzei prevăzute de art. 5.5. din contractul de credit privind dobânda penalizatoare.

Astfel, în raport cu data semnării contractului de credit, instanţa de apel a stabilit în mod corect că nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 50/2010, ci dispoziţiile art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 9/2000 aprobată prin Legea nr. 356/2002, în vigoare la acel moment, precum şi Decizia nr. 11 din 24 octombrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, cu referire la art. 969 alin. (1) din C. civ., care a statuat următoarele:

"Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

Ca atare, este legal argumentată concluzia instanţei de apel privind nulitatea dispoziţiilor contractuale referitoare la dobânda penalizatoare, critica formulată de recurenta-pârâtă fiind neîntemeiată.

Înalta Curte va respinge şi critica referitoare la menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei de constatare a nulităţii clauzei prevăzute la art. 1.3, referitoare la comisionul de acordare a creditului, care face parte din costul total al creditului

Argumentele reţinute de instanţele de fond referitoare la cuantumul acestui comision au legătură cu lipsa condiţiei ca această clauză să fie clară din perspectiva modalităţii de calcul a comisionului de 2%, în condiţiile în care s-a constatat că acesta este invariabil indiferent de tipul de contract şi independent de volumul şi complexitatea documentaţiei de acordare a creditului.

Având ca premisa această situaţie de fapt, pe care instanţa de recurs nu o poate cenzura, s-a apreciat prin hotărârea atacată că, atât timp cât un asemenea cost nu a fost negociat de părţile contractante şi nici nu cuprinde elemente clare pentru determinarea tipului de cheltuieli pe care îl vizează, clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului încalcă buna-credinţă şi echilibrul contractual.

Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că instanţa de apel ar fi greşit atunci când a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind rezilierea, prevăzută de art. 7.2 din contract, recurenta-pârâtă argumentând că această clauză ar avea drept scop principal asigurarea recuperării sumei împrumutate.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte observă că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al acestei clauze, în raport cu criteriile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, reţinând că prin clauza în discuţie nu se prevede o simplă sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor din partea împrumutatului, ci se stabileşte posibilitate discreţionară a băncii de a aprecia asupra modului în care împrumutatul îşi îndeplineşte obligaţiile, anume "în mod satisfăcător pentru bancă", modalitatea în care este redactat textul conducând la concluzia încălcării criteriului bunei-credinţe şi al echilibrului contractual.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu poate primi criticile formulate de către recurenta-pârâtă, circumscrise cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Totodată, în considerarea înscrisurilor de la dosarul de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata către intimaţii-reclamanţi A., D. şi E. a sumei de 2495,49 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei nr. 915/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. SA la plata sumei de 2.495,49 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi A., D. şi E.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM