Qualification of declaratory vs. real actions for partial contractual resolution and applicability of new co-ownership standing rules to pre-2012 property disputes

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa civilă nr. 295 din 28 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., privind constatarea intervenirii rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. x, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Prealabil, prin încheierea de şedinţa din data de 25 noiembrie 2016, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 3 şi au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes, prescripţiei dreptului material la acţiune.

Ulterior pronunţării Sentinţei civile nr. 295 din 28 februarie 2017, prin Încheierea din 1 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 25 noiembrie 2016 şi în sentinţa civilă menţionată, în sensul că "se va trece corect că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă în ceea ce priveşte constatarea intervenirii rezoluţiunii de drept a Contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 9 februarie 1950 cu privire la cota 2/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti str. x, cotă care revine moştenitorilor lui D., E. şi F."

S-a dispus înlăturarea din considerentele încheierii a menţiunii privind dobândirea de către reclamanta A. a cotei de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat mai sus de la defunctul D.

II. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., solicitând anularea hotărârii apelate, în privinţa soluţiei pronunţate pe fond, a considerentelor pe care se întemeiază aceasta, cât şi în privinţa soluţiei date cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte cota de 1/8 (rectificată la 2/8 prin încheierea din 1 martie 2017) din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, cu menţinerea celorlalte aspecte soluţionate/clarificate de către instanţa de fond.

La data de 20 noiembrie 2017, numiţii G., H., I. şi J. au formulat cerere de intervenţie accesorie, prin care au înţeles să susţină poziţia procesuală a apelantei reclamante A., în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei apelate.

Prin Decizia nr. 87 A din data de 1 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu Minori şi de Familie a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva Sentinţei civile nr. 295 din 28 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte B. şi C.

A anulat, în parte, sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

A menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, astfel cum au fost îndreptate prin încheierea din 1 martie 2017 pronunţată în acelaşi dosar.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva Încheierii de la data de 25 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

A admis cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea apelantei reclamante de intervenienţii G., H., I. şi J.

III. La data de 4 aprilie 2019 (data plicului poştal), reclamanta A. a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 87 A din data de 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, precizând că recursul formulat vizează şi considerentele deciziei.

În cadrul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor, acestea încadrându-se în cazul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în cadrul recursului formulat împotriva considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. din 1864 şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1021 din acelaşi act normativ, prin calificarea greşită a pactului comisoriu inserat în actul de vânzare din 26 ianuarie 1950 (considerente care se regăsesc în pag. 11, paragraful 8 a deciziei civile recurate).

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat, în cadrul deciziei recurate, că în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 26 ianuarie 1950 s-ar fi inserat un pact comisoriu de prim grad, ci clauza:

"în caz de neplată a restului de preţ în suma de 450.000 (patrusutecincizecimii) până la 1 aprilie 1950, toate părţile convenim ca jumătate din întregul obiect al vânzării să revină de drept vânzătorilor" constituie, în realitate, un pact comisoriu de grad IV.

A precizat că, potrivit interpretării teleologice a clauzei menţionate anterior, rezultă fără echivoc că finalitatea urmărită de părţi a fost ca, în cazul în care diferenţa de preţ nu este achitată până la data defiptă prin contract - 1 aprilie 1950, să intervină rezoluţiunea de drept a 1/2 din obiectul vânzării.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că debitorii obligaţiei de plată a restului de preţ au fost de drept în întârziere, întrucât părţile au convenit şi stipulat în contract atât scadenţa plăţii, cât şi sancţiunea pentru nerespectarea acesteia, anume întoarcerea de drept în patrimoniul vânzătorilor a cotei de 1/2 din imobilul ce a făcut obiectul vânzării.

Astfel, a arătat că situaţia se circumscrie prevederilor art. 1079 alin. (2) pct. 2 din C. civ. din 1864, iar în cazul în care voinţa părţilor ar fi vizat şi transmiterea unor potenţiale notificări prealabile sau intervenţia instanţei de judecată pentru pronunţarea rezoluţiunii contractului, aceste aspecte ar fi trebuit să fie, de asemenea, inserate în cuprinsul clauzei.

A menţionat, în argumentarea susţinerii că pactul inserat de părţi în contract este de ultim grad, nu de prim grad, că însăşi instanţa de apel a apreciat, în considerentele deciziei recurate, că pactul comisoriu de prim grad nu trebuie menţionat în contracte, întrucât îşi regăseşte reglementarea în C. civ.

Aceste aspecte, precum şi împrejurarea că părţile contractului de vânzare au inserat respectiva clauză prin scriere olografă, au fost considerate de către recurenta-reclamantă o dovadă în plus că voinţa părţilor a fost aceea de a insera un pact comisoriu de ultim grad.

Ca atare, recurenta-reclamantă a susţinut că, prin calificarea greşită a pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare din 26 ianuarie 1950, instanţa de apel a încălcat acordul de voinţă al părţilor cu privire la rezoluţiunea contractului în caz de neexecutare a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ.

Sub un al aspect, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1890 din C. civ. din 1864, ca urmare a calificării greşite de către instanţa de apel a acţiunii, ca fiind o acţiune în realizare (acţiune în rezoluţiune), nu o acţiune în constatare, cum este în realitate (constatarea rezoluţiunii), făcând trimitere la considerentele din pag. 11, ultimul paragraf al deciziei recurate.

A arătat că premisa greşită a instanţei de apel în sensul că pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare este de prim grad, nu de ultim grad, a condus la concluzii juridice eronate privind considerarea necesităţii intervenţiei instanţei în rezoluţiunea contractului şi, respectiv, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune.

Întrucât rezoluţiunea a operat de drept, recurenta-reclamantă a susţinut că acţiunea, astfel cum a fost formulată şi precizată, este una în constatarea rezoluţiunii la data de 1 aprilie 1950, adică la data scadenţei obligaţiei neîndeplinite de plată a restului de preţ neachitat, iar intervenţia instanţei, în condiţiile existenţei unui pact comisoriu de ultim grad, este raportată doar la verificarea îndeplinirii condiţiilor acestuia, nu şi la verificarea oportunitatea intervenirii rezoluţiunii.

A subliniat că acţiunea introductivă formulată este o acţiune în constatare, solicitarea adresată instanţei fiind de a se constata inexistenţa în patrimoniul pârâtelor a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţa de 34.000 mp, din comuna Dudeşti Cioplea, str. x (actualmente str. x, sector 3) şi, totodată, de a se constata intervenită rezoluţiunea parţială, pentru cota de 1/2, a actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 ianuarie 1950.

În condiţiile imprescribilităţii acţiunii în constatare, a susţinut că dreptul său material la acţiune este imprescriptibil, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 1890 din C. civ. din 1864, care instituie un termen de prescripţie al dreptului la acţiune de 30 ani.

Şi în ipoteza în care s-ar aprecia că acţiunea formulată de către recurenta-reclamantă ar fi o acţiune în rezoluţiune, dreptul material la acţiune fiind prescriptibil în 30 de ani, a arătat că la data promovării acţiunii, termenul de prescripţie de 30 de ani nu era împlinit, întrucât a fost întrerupt, de facto, pe perioada regimului comunist, prin raportare la temeiurile inexistente în legislaţia aferentă acelei perioade care să permită vânzătorilor actului de vânzare să poată acţiona în vederea recuperării cotei din dreptul de proprietate asupra imobilului.

În ceea ce priveşte recursul împotriva soluţiei de respingere a apelului formulat împotriva încheierii interlocutorii din 25 noiembrie 2016 pronunţate de prima instanţă şi de menţinere a dispoziţiilor hotărârii tribunalului asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu privire la cota de 2/8 din dreptul de proprietate care ar fi revenit surorilor defunctului D., recurenta-reclamantă susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ., care prevăd faptul că dispoziţiile art. 643 din C. civ. se aplică şi situaţiilor anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ, precum şi dispoziţiile art. 643 din C. civ. care prevăd faptul că fiecare coproprietar are dreptul să stea singur în justiţie, în orice acţiune privitoare la coproprietate.

În concluzie, a arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 643 din C. civ., chiar dacă speţei îi sunt incidente dispoziţiile C. civ. din 1864, încălcând astfel dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 71/2011.

Totodată, a precizat că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat greşit că litigiul pendinte nu se refera la coproprietate, în ciuda faptului că vânzătorii, D. şi K., deţineau în coproprietate, în cote egale de 1/2 bunurile vândute, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia a IX-a Notariat, prin PV 1816 din 20 ianuarie 1941, iar proprietatea comună asupra bunului ce a făcut obiectul vânzării s-a menţinut şi în ceea ce priveşte succesorii în drepturi ai vânzătorilor.

În consecinţă, recurenta-reclamantă a susţinut că deţine calitate procesuală activă de a introduce acţiunea în constatarea rezoluţiunii cu privire la întreaga cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului, chiar dacă deţine doar o cotă de 3/4 din dreptul de proprietate asupra părţii din imobil revenită în patrimoniul vânzătorilor, ca urmare a rezoluţiunii de drept.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că, în subsidiar, solicită să se constate că soluţia dată de către instanţa de fond, menţinută de către instanţa de apel, vizează o cotă greşită de 2/8, din imobilul ce a făcut obiectul vânzării, în loc de cota de 1/8, cum ar fi fost corect.

Astfel cum rezultă din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, recurentei-reclamante îi revine cota de 3/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului, care se aplică, în cazul constatării rezoluţiunii actului de vânzare, cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului, revenită în patrimoniul vânzătorilor D. şi K. ca urmare a intervenirii rezoluţiunii.

Rezultă că recurenta-reclamantă deţine calitate procesuală activă pentru a solicita constatarea rezoluţiunii pentru cota de 3/8 (3/4 din 1/2), cota de 1/8 rămasă aparţinând celorlalţi moştenitori ai vânzătorilor imobilului, surorilor lui D.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea considerentelor şi casarea parţiala a hotărârii recurate, în privinţa soluţiei de respingere a apelului formulat împotriva încheierii interlocutorii din data de 25 noiembrie 2016 pronunţate de instanţa de fond şi de menţinere a dispoziţiilor hotărârii instanţei de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante cu privire la cota de 2/8 din dreptul de proprietate ce ar fi revenit surorilor defunctului D. şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru o nouă judecată, conform art. 497 din C. proc. civ.

Şi intervenienţii G., H., I. şi J. au formulat, la data de 5 aprilie 2018 (data plicului), recurs împotriva considerentelor Deciziei nr. 87 A din data de 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi împotriva soluţiei cuprinse în decizia menţionată, de respingere a apelului formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii interlocutorii din data de 25 noiembrie 2016 pronunţată de instanţa de fond şi, totodată, de menţinere a hotărârii instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei-reclamante A. cu privire la cota de 2/8 din dreptul de proprietate care ar fi revenit surorilor defunctului D.

În cadrul recursului formulat, recurenţii-intervenienţi s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Au susţinut, în esenţă, că prin intermediul deciziei recurate, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1890 din C. civ. din 1864, ca urmare a calificării greşite a acţiunii introductive ca fiind o acţiune în realizare (acţiune în rezoluţiune) şi nu în constatare (constatarea rezoluţiunii).

În acest sens, au arătat că prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să constate intervenirea condiţiei rezolutorii şi constatarea inexistenţei în patrimoniul intimatelor-pârâte a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului.

Întrucât acţiunea în constatare este o acţiune imprescriptibilă, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1890 din C. civ. din 1864, care instituie un termen de prescripţie de 30 ani.

Recurenţii-intervenienţi au mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ., care prevăd faptul ca dispoziţiile art. 643 din noul C. civ. se aplică şi situaţiilor anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.

În sens contrar raţionamentului instanţei, au susţinut că legea aplicabilă în speţă nu este C. civ. din 1864, ci art. 643 din C. civ., potrivit căruia fiecare coproprietar are dreptul să stea singur în justiţie, în orice acţiune privitoare la coproprietate, hotărârea în folosul coproprietăţii profitând tuturor coproprietarilor.

La data de 13 iunie 2018 (data plicului poştal), intimatele B. şi C. au formulat întâmpinare, înregistrată la data de 18 iunie 2018, prin care, referitor la motivele de recurs vizând soluţia de respingere a apelului împotriva încheierii interlocutorii a primei instanţe din data de 25 noiembrie 2016, au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate, respectiv menţinerea soluţiei pronunţate cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei A. în legătură cu cota de 2/8 din imobilul de a făcut obiectul vânzării.

Au apreciat că motivele recursului nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acord cu considerentele deciziei recurate, au susţinut că textul clauzei inserate în actul de vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1950 nu poate fi interpretat ca fiind un pact comisoriu de grad IV, ci, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi de apel, ca reprezentând o înţelegere a părţilor pentru a contracara efectele Decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950 şi, cel mult, ca un pact comisoriu de prim grad.

În consecinţă, au menţionat că în mod corect au stabilit instanţa de fond şi instanţa de apel că în speţă este aplicabil un termen de prescripţie al dreptului la acţiune de 3 ani.

Intimatele-pârâte au considerat ca fiind corectă calificarea dată acţiunii introductive de către instanţa de apel, în sensul că aceasta este o acţiune în realizare (rezoluţiune) şi nu în constatarea intervenirii rezoluţiunii, întrucât este necesară intervenţia instanţei, rezoluţiunea neproducându-se deplin drept.

Ca atare, au susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1890 din C. civ. din 1864, care instituie un termen de prescripţie de 30 de ani

Referitor la motivul de recurs privind încălcarea dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, au precizat că legea aplicabilă speţei este C. civ. din 1864.

Au solicitat, totodată, respingerea recursului formulat de recurenţii-intervenienţi arătând, în esenţă, că dreptul de a cere executarea obligaţiei de plată a preţului s-a prescris în mod vădit, obligaţia fiind scadenta la 1 aprilie 1950 şi nefiind dovedită existenţa vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Atât recurenta-reclamantă A., cât şi intimatele-pârâte B. şi C. au depus la dosar puncte de vedere asupra raportului întocmit în cauză.

IV. Prin încheierea de şedinţă din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A., fixând termen pentru soluţionarea acestuia la data de 05 aprilie 2019.

La aceeaşi dată, prin Decizia nr. 274, Înalta Curte a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de intervenienţii G., H., I. şi J. împotriva Deciziei nr. 87 A din data de 1 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

V. Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă A., în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl constată fondat, pentru următoarele considerente:

Deşi recurenta-reclamantă a indicat, în cadrul căii de atac declarate, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea şi în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Sub aspectul calificării date de către instanţa de apel obiectului cererii de chemare în judecată, ca fiind o acţiune în realizare şi nu o acţiune în constatare, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a examinat cauza pe baza capetelor de cerere cu care a fost învestită prin acţiune şi nu a analizat solicitările recurentei-reclamantei, astfel cum au fost formulate.

În acest sens, se constată că această omisiune este, astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, consecinţa calificării greşite a obiectului cererii de chemare în judecată.

Concret, Înalta Curte reţine că prin cererea introductivă formulată în faţa instanţei de fond la data de 5 ianuarie 2016, recurenta-reclamantă A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele B. şi L., să se constate rezoluţiunea parţială, în cotă de 1/2, a actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 ianuarie 1950 între D. şi M., ambii în calitate de vânzători, cu N. şi L., prin administratorul lor legal L., în calitate de cumpărători, act transcris la data de 9 februarie 1950, sub nr. 1079, în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni al Tribunalului Ilfov, secţia Notariat, cu privire la imobilul teren şi construcţii situat în comuna Dudeşti - Cioplea, str. x (în prezent, str. x, sector 3).

La data de 30 septembrie 2016, recurenta-reclamantă a depus cerere precizatoare a acţiunii şi răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei C. şi scoaterea din cauza a pârâtei L., pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acesteia la momentul introducerii acţiunii.

În acelaşi timp, prin cererea precizatoare menţionată, în temeiul art. 204 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a modificat obiectul cererii, solicitând să se constate inexistenţa în patrimoniul pârâtelor a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren anterior menţionat, cât şi intervenită rezoluţiunea parţială, în cota de 1/2, a actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 ianuarie 1950, ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii consemnată în act, referitoare la plata restului de preţ al vânzării în cuantum de 450.000 RON, până la data de 1 aprilie 1950.

Prin urmare, în raport cu solicitarea adresată instanţei, acţiunea introductivă, astfel cum a fost modificată, este o acţiune în constatare.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă prin prisma regulilor aplicabile unei acţiuni în realizare, mai exact, a unei acţiuni în rezoluţiune vizând actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 ianuarie 1950.

În acest sens, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel arată că, deşi obiectul acţiunii, potrivit cererii precizatoare, constă într-o acţiune în constatare, "calificarea corectă a cererii de sesizare, ce incumbă instanţei în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. rezidă într-o acţiune în rezoluţiune a contractului sus enunţat, având drept consecinţă revenirea în patrimoniul vânzătorilor a cotei cu privire la care s-a solicitat a se constata rezoluţiunea, şi care reprezintă o acţiune reală prescriptibilă în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ."

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., ce identifică una din componentele principiului esenţial al disponibilităţii părţilor, caracteristic procesului civil:

"Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.", cât şi limitele impuse de lege rolului activ al judecătorului (art. 22 din C. proc. civ.), care nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului.

În cauza dedusă judecăţii, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel nu a respectat limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, considerând, în mod nejustificat, că obiectul acţiunii a fost rezoluţiunea unui act de vânzare-cumpărare ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale, deşi cuprinsul cererii precizatoare a acţiunii introductive arăta, în mod neechivoc, că obiectul demersului judiciar al recurentei-reclamante îl constituie o acţiune în constatare a intervenirii rezoluţiunii.

Instanţa de apel nu a observat elementele menţionate în mod expres de către recurenta-reclamantă în cererea precizatoare a acţiunii, care i-ar fi dat posibilitatea de a califica în mod corect cererea de chemare în judecată, ca fiind o acţiune în constatare a intervenirii rezoluţiunii parţiale a actului de vânzare-cumpărare, în baza unui pact comisoriu de grad IV având ca efect constatarea inexistenţei în patrimoniul pârâtelor a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren ce a făcut obiectul respectivului act.

Este de observat, în acest sens, că maniera greşită de calificare a acţiunii deduse judecăţii a atras, inevitabil, dezlegări ale excepţiilor procesuale (lipsa calităţii procesual active, prescripţia) întemeiate pe argumente străine de dispoziţiile legale aplicabile speţei, în raport de obiectul acesteia.

Acelaşi efect a fost determinat de alegerea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale de drept substanţial incidente.

Sub acest aspect, contrar celor stabilite de instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente prevederile art. 63 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ.

Potrivit acestui text, "Dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) din C. civ. se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a C. civ., iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la data intrării în vigoare a C. civ.".

Cu atât mai mult, dispoziţiile anterior menţionate se aplică şi în cazul prezentei acţiuni, introdusă la data de 6 ianuarie 2016, după data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.

Textul art. 643 din C. civ. prevede, în alin. (1), că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

Se observă că şi sub acest al doilea aspect, stabilirea eronată de către instanţa de apel a legii civile aplicabile a determinat analizarea şi soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual active, invocată de intimatele-pârâte, din perspectiva greşită a dispoziţiilor C. civ. din 1864, deşi în cauză sunt incidente prevederile art. 643 C. civ., iar bunul ce a făcut obiectul vânzării a fost deţinut de vânzătorii săi, D. şi K. în coproprietate, în cote egale de 1/2, regimul juridic al coproprietăţii fiind menţinut şi în ceea ce priveşte succesorii în drepturi ai vânzătorilor.

În raport de cele de mai sus, se impune reluarea judecăţii în faţa instanţei de apel, care va reanaliza excepţiile procesuale şi fondul cauzei în condiţiile şi limitele dezlegărilor date prin prezenta hotărâre, cu respectarea principiului disponibilităţii procesului civil, potrivit căruia litigiul urmează să fie judecat în limitele învestirii şi a principiului legalităţii, care impune identificarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând întemeiate criticile analizate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 şi 497 din C. proc. civ. va admite recursul formulat, va casa în totalitate hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 87 din 1 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM