Ownership claim fails where settlement lacked genuine dispute; appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la 15 noiembrie 2016 la Tribunalul Timiş, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să constate că imobilul "casă P+1E+M cu brutărie la parter şi locuinţa la etaj şi mansardă" situat în Ghiroda, jud. Timiş, înscris în CF x Ghiroda (nr. vechi x), cad. C2, top x/b/2/14 sub A.1.2. este proprietatea S.C. A. S.R.L.;

- să dispună rectificarea cărţii funciare în sensul ca la poziţia B7 să se înscrie calitatea de proprietar asupra imobilului sus-identificat a reclamantei S.C. A. S.R.L. şi să se radieze înscrierea în favoarea pârâtului B.;

- să constate că imobilele "clădire producţie 2" şi "clădire garaje" situate în Ghiroda, jud. Timiş, neevidenţiate în cartea funciară şi identificate "C4" şi "C5" în extrasul din planul de bază al municipiului, Serviciul Banca de Date Urbane a Primăriei Municipiului Timişoara sunt proprietate a reclamantei S.C. A. S.R.L.

La termenul de judecată din data de 11 iulie 2017, părţile au depus o tranzacţie, prin mandatar cu procură specială, solicitând instanţei să se ia act de acest act.

Prin Sentinţa civilă nr. 1101/PI din 11 iulie 2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că din lecturarea tranzacţiei invocată de părţi rezultă că, în realitate, aceasta nu întruneşte condiţiile cerute de lege unei asemenea convenţii, câtă vreme în conţinutul ei nu există concesii ori renunţări reciproce la drepturi ci, dimpotrivă, prin intermediul ei se cedează un bun imobil, ceea ce ar putea conduce la concluzia că, în realitate, părţile au avut în vedere perfectarea unui alt contract, iar nu a unei tranzacţii. Or, doctrina a statuat constant că în lipsa acestui element (a renunţărilor ori a concesiilor reciproce) nu se poate identifica un contract de tranzacţie ci, eventual o achiesare (o recunoaştere a pretenţiei adverse) sau, după caz, o desistare (renunţare la o pretenţie proprie).

A mai observat instanţa că, în realitate, prin pretinsa tranzacţie părţile urmăresc transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, de vreme ce în conţinutul ei se arată că pârâţii atestă şi recunosc că imobilul construcţie în litigiu a fost edificat de reclamantă şi că sunt de acord cu intabularea construcţiei pe numele acesteia, ceea ce conduce la concluzia că prin înscrisul prezentat se tinde, de fapt, la achiesarea pârâţilor la pretenţiile reclamantei, respectiv la transferul proprietăţii imobilului în litigiu în proprietatea acesteia.

Respingând cererea părţilor de a se lua act de tranzacţie, instanţa a procedat la analiza pe fond a acţiunii, sens în care a reţinut că reclamanta nu a invocat nici un temei juridic al cererii şi că, faţă de prevederile art. 35 C. proc. civ., acţiunea este inadmisibilă, câtă vreme reclamanta a promovat o acţiune în constatare, în condiţiile în care poate cere realizarea dreptului pe căile expuse în motivarea cererii introductive, inclusiv prin perfectarea unor convenţii civile privitoare la imobil.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâţii B. şi C. care au criticat-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi au solicitat schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii, instanţa urmând să ia act de tranzacţia intervenită între părţi conform art. 438 C. proc. civ., actul urmând să fie cuprins în dispozitivul hotărârii, potrivit art. 439 C. proc. civ. în subsidiar, au solicitat ca, efect al admiterii apelului, fie pronunţarea unei hotărâri în baza recunoaşterii pretenţiilor în condiţiile art. 436 C. proc. civ., fie admiterea pe fond a acţiunii.

Prin Decizia civilă nr. 187 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâţii B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 1101/PI din 11 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2016.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta societate comercială a solicitat în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice ca instanţa să constate că este proprietar al unor imobile edificate pe terenul proprietatea acestora şi să dispună rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare a imobilului care este acolo evidenţiat.

Pe cale de întâmpinare, pârâţii au arătat că sunt de acord cu admiterea acţiunii, iar pentru termenul de judecată din 27 iunie 2017, părţile au depus la dosar înscrisul intitulat "Tranzacţie" şi au solicitat instanţei să ia act de aceasta.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 2267 alin. (1) C. civ., tranzacţia, fiind un contract, trebuie să fie încheiată cu respectarea condiţiilor esenţiale de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ., relevantă în prezentul dosar fiind cea referitoare la cauză, aceasta fiind definită de acelaşi C. civ. "... motivul care determină fiecare parte să încheie contractul" (art. 1235), ea trebuind "... să existe, să fie licită şi morală" (art. 1236 alin. (1), cu menţiunea că doctrina alătură cerinţei existenţei cauzei şi realitatea acesteia.

Dat fiind modul în care codul defineşte tranzacţia, scopul încheierii acesteia este (şi) cel de a pune capăt unui litigiu dintre părţi (situaţia invocată de apelanţi). Or, existenţa unui litigiu pe rolul instanţelor presupune că părţile acestuia au interese contradictorii şi că reclamantul a ajuns să se adreseze instanţei pentru că, la data sesizării, el şi partea pârâtă se situau pe poziţii ireconciliabile ce excludeau calea amiabilă de rezolvare a conflictului.

O asemenea situaţie nu se regăseşte, însă, în cauză, în sensul că, deşi în cuprinsul înscrisului solicitat a fi consfinţit de instanţă în condiţiile art. 438 alin. (1) C. proc. civ. părţile au arătat la art. 1 că "Obiectul prezentei tranzacţii îl constituie stingerea pe cale amiabilă a litigiului înregistrat sub nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Timiş" ele nu au, în realitate, interese contrare care să le determine să încheie o tranzacţie în sensul art. 2267 alin. (1) C. civ. în scopul stingerii litigiului.

Astfel, s-a reţinut că pârâţii sunt unicii asociaţi ai societăţii reclamante, iar pârâtul B. este şi administratorul acesteia, iar pe cale de întâmpinare, pârâţii au fost de acord cu admiterea acţiunii îndreptată împotriva lor. Mai mult, apelul este formulat în comun de reclamanta şi pârâţii care nu critică hotărârea primei instanţe din perspective diferite, cum ar fi firesc în situaţia în care interesele lor ar fi fost vreodată contrare.

În consecinţă, reţinând că scopul încheierii de către părţi a contractului intitulat "Tranzacţie" nu este cel cerut ca o condiţie de valabilitate de art. 2267 C. civ., instanţa de apel a constatat că apelanţii nu pot solicita aplicarea prevederilor art. 438, 439 C. proc. civ.

Instanţa de apel a mai reţinut că cererea formulată de apelanţi în subsidiar, anume ca, faţă de aprecierile tribunalului (conform cărora convenţia are, eventual valoarea unei achiesări ori desistări), instanţa de apel să schimbe sentinţa şi să pronunţe o hotărâre în condiţiile art. 436 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Astfel, potrivit normei invocate, "(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii. (2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora".

Or, în primă instanţă, reclamanta nu a formulat o cerere în acest sens, astfel că, faţă de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ea nu poate formula nici în apel aceste pretenţii.

Cu privire la criticile (comune) vizând soluţia dată fondului cererii, instanţa de prim control judiciar a constatat că nici în apel părţile nu au indicat vreun temei care să fi întemeiat în drept acţiunea reclamantei, referirile la prevederile Codul fiscal/de procedură fiscală neputând fi calificate astfel.

Chiar dacă, în temeiul art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel ar reţine că pretenţiile reclamantei ar avea configuraţia unei acţiuni în rectificare de carte funciară în sensul art. 907 şi urm. C. civ., sentinţa nu poate fi examinată din această perspectivă, câtă vreme apelanţii înşişi nu au criticat-o sub aspectul acestei constatări a tribunalului (nemotivarea în drept) ci doar cu privire la argumentul primei instanţe privind existenţa altor căi de realizare a dreptului.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că, făcând aplicarea art. 35 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că acţiunea în constatare formulată de reclamantă (calificare necontestată ci chiar reiterată în apel) nu poate fi primită întrucât aceasta are la îndemână alte căi legale care îi permit realizarea dreptului.

Sub acest aspect este de observat că scopul final al demersurilor apelanţilor este, aşa cum au susţinut constant, înlăturarea obligaţiilor fiscale stabilite de organele locale în sarcina pârâţilor persoane fizice ca fiind datorate pentru clădiri pentru care este impusă şi reclamanta societate comercială.

Acest scop, s-a reţinut, însă, nu ar putea fi atins exclusiv ca urmare a finalizării litigiului de faţă cu o soluţie favorabilă apelanţilor, ci realizarea lui presupune urmarea unei proceduri în faţa organelor fiscale pe rolul cărora, după cum aceştia arată, pentru aceleaşi clădiri impozitul este achitat de două ori. În alţi termeni, pentru exonerarea persoanei fizice de la plata impozitului, obţinerea unei hotărâri de admitere a prezentei cereri de chemare în judecată este necesară, dar nu şi suficientă, întrucât, ulterior pronunţării unei asemenea hotărâri, pentru a realiza scopul final arătat, părţile vor trebui să facă demersuri situate în afara procesului civil de faţă (cereri adresate organelor fiscale, obţinere de adeverinţe, etc.).

Pe de altă parte, art. 35 C. proc. civ. se referă la interesul care poate fi realizat de părţi prin hotărârea judecătorească, acesta constând în litigiul de faţă - faţă de obiectul cererii - în recunoaşterea calităţii reclamantei de proprietar al construcţiilor corelativ cu recunoaşterea inexistenţei în patrimoniul pârâţilor a unui asemenea drept şi radierea din cartea funciară a pârâtului urmată de înscrierea dreptului reclamantei.

Or, reţinând că reclamanta are la îndemână alte căi legale decât o acţiune în constatare, tribunalul a avut în vedere scopul la care se referă art. 35 şi care poate fi atins în prezentul litigiu (recunoaşterea calităţii de proprietar al construcţiilor inclusiv din perspectiva înscrierilor de carte funciară) şi nu pe cel final (radierea pârâtul din evidenţele fiscale) care, aşa cum s-a arătat, presupune pentru realizare demersuri ce exced litigiului de faţă.

Raportat la aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că susţinerile apelanţilor vizând convenţii ce nu ar putea fi încheiate între societatea reclamantă şi persoanele fizice pârâte nu se constituie în temeiuri de schimbare a sentinţei întrucât vizează scopul final al demersurilor întreprinse de aceştia şi nu pe cel ce ar fi putut să fie atins în litigiul de faţă, în condiţiile în care reclamanta urma altă cale decât cea a acţiunii în constatare.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâţii B. şi C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii au susţinut că, în mod eronat şi nelegal, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au luat act de tranzacţia părţilor, intervenită la 30 mai 2017, respingând astfel cererea în mod neîntemeiat, cu toate că în opinia sa, condiţiile legale erau îndeplinite, având în vedere că sunt întrunite condiţiile de validitate ale acestui act juridic, deci implicit şi condiţiile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri de expedient în acest sens.

S-a arătat că instanţa de apel nu mai reţine în motivarea respingerii apelului aspectele reţinute de instanţa de fond (aspecte de altfel neîntemeiate) în ceea ce priveşte motivele pentru care nu s-a luat act de tranzacţie, totuşi, instanţa de apel respinge apelul formulat motivând această respingere într-un sens care adaugă la lege, într-o interpretare personală a textelor legale care nu are o susţinere în cuprinsul acestora.

Recurenţii au arătat că în raport cu definiţia tranzacţiei, aşa cum este construită conform art. 2267 C. civ., alin. (1), raţionamentul instanţei de fond, dar şi al celei de apel, este invalidat.

Astfel, prima instanţă nu a avut în vedere decât prima teză a acestei definiţii ("concesii sau renunţări reciproce la drepturi"), omiţând faptul că tranzacţia poate avea ca obiect şi transferul unor drepturi de la o parte la cealaltă (din interpretarea textului legal nerezultând ca şi aceste transferuri de drepturi ar trebui să fie reciproce), situaţie în care ne regăsim în speţa.

Pe de altă parte, instanţa de apel consideră că nu s-ar putea lua act de această tranzacţie, întrucât existenţa unui litigiu ar presupune existenţa unor interese contradictorii şi, totodată, ar presupune şi faptul că părţile s-ar fi aflat înainte de demararea litigiului pe poziţii ireconciliabile ce excludeau calea amiabilă, ceea ce este nereal. Nu există o astfel de cerinţă nici în cuprinsul art. 2267 - 2278 C. civ. (care reglementează tranzacţia din punct de vedere al dreptului material) şi nici în cuprinsul prevederilor 438 - 441 C. proc. civ. (care reglementează modul în care se ia act de tranzacţie din punct de vedere procedural).

Recurenţii au apreciat că motivarea dată de instanţa de apel respingerii cererii de a se lua act de tranzacţia părţilor adaugă la lege, este lipsită de substanţa şi de temei juridic, şi pare a fi formulată pentru a susţine o decizie luată anterior fără a se avea în vedere vreun motiv temeinic de respingere.

Totodată, recurenţii au arătat că nu poate fi reţinută nici motivarea în sensul că instanţa de apel nu ar putea să pronunţe o hotărâre în baza recunoaşterii pretenţiilor, deoarece solicitarea părţilor de a se lua act de tranzacţie cuprindea în mod implicit şi această solicitare, atât din punct de vedere logico - juridic, cât şi având în vedere principiul de drept a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin), având în vedere că, atâta timp cât s-a solicitat să se ia act de tranzacţia părţilor, în mod implicit s-a solicitat şi să se ia act de recunoaşterea pretenţiilor (ambele situaţii fiind în acelaşi sens şi cu acelaşi conţinut, cu menţiunea că tranzacţia este un act juridic complet, care conţine în cuprinsul ei toate elementele speţei care trebuie menţionate în dispozitiv, iar recunoaşterea este un act care face trimitere la conţinutul acţiunii).

Recurenţii au opinat că instanţa de fond şi cea de apel, cu privire la aceste aspecte, nu au respectat un principiu fundamental de interpretare a actelor juridice, respectiv interpretarea actelor în sensul de a produce efecte, nu în sensul de a nu le produce, principiu de drept ce este consfinţit în mod expres şi în C. civ., cu privire la interpretarea clauzelor îndoielnice, art. 1268 alin. (3).

Având în vedere aceste aspecte şi faptul că s-a apreciat această tranzacţie ca fiind "o achiesare" a pârâţilor la pretenţiile reclamantei, recurenţii au considerat că s-ar fi putut pronunţa, atât de instanţa de fond, cât şi de către cea de apel, cel puţin o hotărâre în temeiul art. 436 C. proc. civ., respectiv o hotărâre în baza recunoaşterii pretenţiilor, cererea în acest sens fiind subînţeleasă atâta timp cât s-a solicitat mai mult (a majori ad minus). Considerăm însă ca, de fiecare dată când o parte recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile deduse judecăţii de către o alta parte, există şi posibilitatea părţilor de a încheia tranzacţii în acest sens.

Recurenţii au susţinut, că instanţa, atunci când este învestită cu o cerere de consfinţire a unei tranzacţii între părţi, este limitată la a verifica două aspecte, respectiv: dacă tranzacţia reprezintă într-adevăr voinţa liberă şi neviciată a părţilor şi dacă tranzacţia îndeplineşte condiţiile de validitate a actului juridic, ceea ce este fără putinţă de tăgadă, în speţă.

Pe de alta parte, recurenţii au arătat că instanţa de fond apreciază că acţiunea, pe fondul cauzei, ar fi inadmisibilă, întrucât ar exista mai multe căi legale, administrative, de realizare a dreptului, care ar fi expuse prin acţiune, inclusiv prin perfectarea unor convenţii civile între părţi.

Instanţa de apel, au susţinut recurenţii, pare a nu menţine acest punct de vedere, dar totuşi menţine soluţia instanţei de fond, pe considerentele că scopul final al demersurilor părţilor ar fi înlăturarea obligaţiilor fiscale ale persoanelor fizice derivate din dubla impunere, şi că acest scop nu poate fi atins în mod exclusiv prin admiterea acestei acţiuni, ci ar fi necesare şi alte demersuri situate în afara procesului civil de faţă.

Acest argument al instanţei pentru care se menţine soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în constatare (aşa-zisa necesitate a demersurilor ulterioare) este neîntemeiat şi de neînţeles, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel menţionează şi faptul că "obţinerea unei hotărâri de admitere a prezentei cereri este necesară, dar nu şi suficientă". Astfel, instanţa însăşi consideră că pentru atingerea scopului părţilor, hotărârea este necesară, drept pentru care nu se înţelege în baza căror considerente se menţine soluţia inadmisibilităţii, neexistând legal vreo menţiune de inadmisibilitate a acţiunii în constatare legată de "insuficienta" acesteia în atingerea scopului. Mai mult decât atât, recurenţii au apreciat că o hotărâre de admitere a acţiunii este nu doar necesară, dar şi suficientă, întrucât această acţiune rezolvă fondul cauzei, demersurile ulterioare invocate constând doar în formalităţi de depunere a hotărârii la diverse instituţii.

Faţă de întreaga argumentaţie - străină de obiectul cauzei - vis a vis de scopul, final sau nu, recurenţii au arătat că nu înţeleg în mod concret dacă instanţa de apel apreciază că ar exista sau nu alte căi de realizare a dreptului, dar cu toate acestea recurenţi susţin că această acţiune este singura posibilitate, neexistând alte căi corespunzătoare reglementării acestei situaţii; pe cale judiciară, nu există o altă acţiune civilă decât acţiunea în constatare pentru reglementarea acestei situaţii.

Cu privire la lipsa temeiului juridic al cererii, recurenţii au apreciat că, în ceea ce priveşte acţiunea pe fond, acesta este reprezentat de art. 35 C. proc. civ. privind acţiunea în constatare, raportat la aspectele invocate şi dovedite în cuprinsul cererii. Considerăm că nu există un temei juridic special definit pentru o atare situaţie (respectiv, situaţia în care un imobil a fost intabulat, pe un alt proprietar decât cel legitim, în urma unei erori a administraţiei locale, care a emis o adeverinţa greşita şi care nu mai poate fi contestată la această dată), fiind o situaţie atipică şi neprevăzută în mod expres de legislaţie. Dar instanţele sunt în măsură (şi chiar obligate) să aplice legislaţia în vigoare, în ansamblul ei, chiar în situaţia în care o anumită problemă nu are o reglementare specifică.

Consideraţiile privind calificarea acţiunii ca fiind una în rectificare de carte funciară în sensul art. 907 C. civ. nu sunt aplicabile speţei, au susţinut recurenţii întrucât nu aflăm în situaţiile prevăzute de acest articol şi următoarele.

Recurenţii au apreciat că sunt întrunite condiţiile pentru pronunţarea unei hotărâri prin care să se ia act de tranzacţia părţilor, acţiunea pendinte fiind singura modalitate în care poate fi reglementată situaţia prezentă, la care s-a ajuns dintr-o eroare, eroare care însă are consecinţe patrimoniale asupra recurenţilor.

În final, recurenţii au arătat că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii sau străine de pricină) şi pct. 8 C. proc. civ. (din această perspectivă recurenţii susţinând că s-au încălcat şi aplicat greşit normele de drept material privitoare la tranzacţii - art. 2267 şi urm. C. civ.-, precum şi cele referitoare la acţiunea în constatare).

În probaţiune, au solicitat admiterea probei cu înscrisuri.

Pentru aceste motive, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal către instanţa de fond, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în subsidiar către instanţa de apel, sau, în măsura în care dispoziţiile procedurale vor permite la data soluţionării recursului, au solicitat să se admită acţiunea şi să se ia act de tranzacţia intervenită între părţi, potrivit art. 438 C. proc. civ., iar tranzacţia efectuată de părţi să fie cuprinsă în dispozitivul hotărârii, potrivit art. 439 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi suplimentul la raport au fost comunicate părţilor, iar la 19 octombrie 2018, părţile au depus punct de vedere la supliment, prin care au arătat că recursul este admisibil şi au solicitat stabilirea unui termen pentru judecarea în şedinţa publică a recursului.

Prin Încheierea din 31 ianuarie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 16 mai 2019, pentru judecata recursului.

Analizând recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâţii C. şi B., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

Motivele de fapt şi dispoziţiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată relevă că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, cu solicitarea ulterioară de a se lua act de tranzacţia intervenită între părţi.

Cercetând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a arătat în considerentele hotărârii care sunt motivele pentru care a apreciat că acţiunea în constatare nu poate fi primită, relevând şi argumentele pentru care nu se poate lua act de tranzacţia intervenită între părţi.

Astfel, instanţa de apel nu s-a rezumat în a reproduce considerentele reţinute de prima instanţă, ci a expus considerentele sale proprii, care justifică şi explică soluţia din dispozitivul hotărârii recurate, de natură a permite realizarea controlului judiciar de către instanţa de recurs. Mai mult decât atât, analiza comparativă a hotărârilor pronunţate de instanţele devolutive relevă că motivarea instanţei de apel este chiar mai amplă decât cea a primei instanţe.

Susţinerile recurenţilor referitoare la motivarea străină de natura pricinii nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel nu s-a îndepărtat de la obiectul supus analizei în apel, iar faptul că instanţa de prim control judiciar a făcut o analiză a condiţiilor exercitării acţiunii în constatare şi a cerinţelor necesare pentru a se lua act de tranzacţia intervenită între părţi, analiză ce nu a coincis cu susţinerile recurenţilor, nu pot constitui aspecte străine de natura cauzei, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei instanţei de apel, se reţine că aceasta nu poate fi susţinută cu temei, din moment ce considerentele din decizia recurată au legătură cu chestiunile supuse dezlegării în prezentul dosar.

Totodată, se constată că nu este incidentă nici ipoteza nemotivării hotărârii atacate cu recurs, întrucât aceasta cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel, motivarea fiind clară şi concisă, instanţa de control judiciar motivându-şi hotărârea cu argumente pertinente atât în fapt, cât şi în drept.

Se reţine că exprimarea clară a raţionamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, şi evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicţional şi care îi conferă forţa de convingere, constituind totodată o garanţie împotriva arbitrariului.

Criticile recurenţilor vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În speţă, se reţine că obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii pârâţii C. şi B. prin care s-a solicitat ca instanţa să constate că reclamanta este proprietara unor imobile edificate pe terenul proprietatea pârâţilor şi să dispună rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare a imobilului evidenţiat.

Totodată, se reţine că între părţi nu există divergenţe cu privire la acţiunea formulată de reclamantă, pârâţii fiind de acord cu admiterea acesteia.

Astfel cum reiese din lucrările dosarului, în faţa tribunalului părţile au depus la dosar înscrisul intitulat "Tranzacţie" şi au solicitat instanţei să ia act de aceasta.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a analizat în mod judicios cauza prin prisma verificării îndeplinirii condiţiilor privitoare la contractul de tranzacţie, reţinând în mod corect că scopul încheierii de către părţi a contractului nu este cel cerut ca o condiţie de validitate de art. 2267 din C. civ., astfel încât nu se poate solicita aplicarea art. 438 - 439 C. proc. civ.

În acest sens, se reţine că, potrivit art. 2267 alin. (1) C. proc. civ., "Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă."

Din conţinutul acestei reglementări rezultă existenţa cumulativă a celor trei condiţii prealabile pentru a putea tranzacţiona, respectiv:1) existenţa unui drept litigios sau cel puţin îndoielnic, cu potenţial de a genera un proces; 2) intenţia fermă a părţilor de a stinge procesul început ori de a preveni un proces pe cale să fie declanşat; 3) existenţa concesiilor reciproce, indiferent dacă acestea sunt sau nu de valoare egală.

Dacă lipseşte cel puţin unul dintre elementele sus-menţionate, atunci contractul nu poate fi numit de tranzacţie.

Totodată, art. 1179 alin. (1) C. civ. stabileşte condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract, respectiv: capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor; un obiect determinat şi licit; precum şi o cauză licită şi morală.

Aşadar, în condiţiile în care pentru a se lua act de tranzacţie este necesară verificarea îndeplinirii mai multor cerinţe legale, critica recurenţilor prin care se consideră că instanţa, atunci când este învestită cu o cerere de consfinţire a unei tranzacţii între părţi, este limitată la a verifica două aspecte, respectiv: dacă tranzacţia reprezintă într-adevăr voinţa liberă şi neviciată a părţilor şi dacă tranzacţia îndeplineşte condiţiile de validitate a actului juridic, nu poate fi susţinută cu temei.

În raport cu dispoziţiile legale enunţate anterior, văzând situaţia de fapt existentă, ţinând cont şi de faptul că modalităţile juridice de interpretare a unei norme trebuie să aibă în vedere litera şi spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, s-a reţinut în mod judicios de către instanţa de apel că scopul încheierii tranzacţiei este şi acela de a pune capăt litigiului dintre părţi, că existenţa litigiului presupune părţi cu interese contradictorii, precum şi că în cauză părţile nu au interese contrare care să le determine să încheie o tranzacţie în sensul art. 2267 alin. (1) din C. civ.

Este de menţionat că, în funcţie de scopul urmărit de părţi, cererile de chemare în judecată se împart în cereri în constatare, cereri în realizare şi cereri în constituire de drepturi.

Dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. prevăd următoarele: "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Acţiunea în constatare este admisibilă în condiţiile dreptului comun, astfel că pentru exerciţiul acesteia trebuie să fie întrunite toate cerinţele enunţate în art. 32 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv condiţia interesului stipulată în mod expres în art. 35 din acelaşi cod.

Interesul concret în acţiunea în constatare este ca dreptul să fie contestat de partea adversă, or în speţă dreptul afirmat de reclamantă nu este efectiv contestat de pârâţi.

Astfel cum reiese din lucrările dosarului, pârâţii sunt unicii asociaţi ai societăţii reclamante, pârâtul B. fiind şi administratorul acesteia, iar pe cale de întâmpinare, pârâţii au fost de acord cu admiterea acţiunii îndreptată împotriva lor.

Un litigiu reprezintă orice neînţelegere sau conflict ivit între subiectele raporturilor juridice cu privire la modul cum acestea îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, la această stare ajungându-se prin faptele persoanelor obligate, care nu dau curs pretenţiilor pe care titularii de drepturi le pot emite faţă de ele, ori îi împiedică de a săvârşi, în legătură cu exercitarea drepturilor care le aparţin, anumite acte sau fapte juridice.

Aşadar, simpla solicitare a reclamantei de a i se constata un drept, care nu este supus unei contestaţii nu este de natură să conducă la admiterea acţiunii în constatare.

Având în vedere cele mai sus arătate, reţinând că dreptul reclamantei nu este contestat de pârâţi şi că scopul încheierii unei tranzacţii este şi acela de a pune capăt litigiului dintre părţi, criticile recurenţilor, potrivit cărora prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 2267 - 2268 C. civ. şi art. 438 - 441 C. proc. civ. instanţa adaugă la lege, nu pot fi primite.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Manifestarea de voinţă exprimată în cererea de apel, în subsidiar, de către apelanţi, anume că, faţă de aprecierile tribunalului (conform cărora convenţia are, eventual valoarea unei achiesări ori desistări), instanţa de apel să schimbe sentinţa şi să pronunţe o hotărâre în condiţiile art. 436 C. proc. civ., nu poate fi avută în vedere, întrucât excedează cadrului procesual, astfel cum acesta a fost determinat prin cererea de chemare în judecată, după cum impun dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că cererea apelanţilor, formulată direct în apel, nu poate fi primită, fiind contrară interdicţiei instituite de prevederile anterior menţionate.

Criticile recurenţilor potrivit cărora atâta timp cât s-a solicitat să se ia act de tranzacţia părţilor, în mod implicit, s-a solicitat şi să se ia act de recunoaşterea pretenţiilor, precum şi cele referitoare la nerespectarea principiului interpretării actelor în sensul de a produce efecte, consfinţit cu privire la interpretarea clauzelor îndoielnice în art. 1268 alin. (3) C. civ., nu pot fi susţinute cu temei faţă de dispoziţiile art. 436 C. proc. civ. coroborate cu art. 478 alin. (3) în referire la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil prevăzut de art. 9 din acelaşi cod.

Criticile recurenţilor, în sensul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor referitoare la acţiunea în constatare, urmează a fi înlăturate.

Sub acest aspect se reţine că art. 35 C. proc. civ. reglementează admisibilitatea acţiunii în constatare pozitivă (a existenţei unui drept) sau negativă (a inexistenţei dreptului) condiţionată de lipsa posibilităţii părţii care acţionează de a solicita realizarea dreptului. Ori de câte ori partea are deschisă calea realizării dreptului, va trebui să uzeze de această cale, acţiunea în constatare fiind, în această situaţie, inadmisibilă.

În alţi termeni, acţiunea în constatare reprezintă acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, principalele trăsături caracteristice ale cererii în constatare fiind imprescriptibilitatea, caracterul subsidiar faţă de acţiunea în realizare şi lipsa caracterului executoriu.

Astfel, pornind de la aceste consideraţii, instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri în constatare de partea care are interes, într-o situaţie în care partea putea formula acţiune în realizare, este obligată să invoce şi să admită, excepţia caracterului subsidiar al cererii în constatare în raport de cererea în realizare, respingând, în consecinţă, cererea ca inadmisibilă.

În speţă, scopul la care se referă art. 35 C. proc. civ., care poate fi realizat de părţi prin hotărârea judecătorească, îl reprezintă recunoaşterea calităţii reclamantei de proprietar al construcţiilor, inclusiv din perspectiva înscrierilor de carte funciară, aspect judicios reţinut de prima instanţă şi de instanţa de apel.

Însă, aşa cum reiese din conţinutul cererii de chemare în judecată, scopul final al demersurilor părţilor îl reprezintă înlăturarea obligaţiilor fiscale stabilite de organele locale în sarcina pârâţilor persoane fizice, ca fiind datorate pentru clădiri, pentru care este impusă şi reclamanta societate comercială, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, iar pentru a realiza acest scop, părţile vor trebui să facă demersuri situate în afara procesului civil de faţă.

În respectarea acestor dispoziţii legale, reţinând că reclamanta are la îndemână alte căi legale decât o acţiune în constatare, în mod corect s-a avut în vedere scopul care poate fi atins în prezentul dosar (recunoaşterea calităţii reclamantei de proprietar al construcţiilor) şi nu pe cel final (radierea pârâtului din evidenţele fiscale).

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâţii C. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 187 din 15 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2019.

Procesat de GGC - MM