Electric utility loses final appeal; ordered to pay forestry rent for power lines on state forest land.

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta A. - Direcţia Silvică Bacău a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 268.521,21 RON reprezentând chirie aferentă perioadei 2012, 2013 şi 2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 426 din 3 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2016 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012. S-a respins acţiunea ca prescrisă pentru pretenţii aferente perioadei 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012. S-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. - Direcţia Silvică Bacău în contradictoriu cu pârâta SC B. SA A fost obligată pârâta B. SA să achite reclamantei A. suma de 151.092,3 RON reprezentând chirie aferentă anilor 2013 şi 2014.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel reclamanta şi pârâta.

Prin Decizia civilă nr. 201 din 19 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelul promovat de apelanta B. SA A fost admis apelul promovat de A. - Direcţia Silvică Bacău. A fost schimbată în parte sentinţa. A fost obligată pârâta B. SA să achite reclamantei A. suma de 187.354 RON reprezentând chirie aferentă anilor 2013 şi 2014 (în loc de 151.092,3 RON). A fost obligată intimata - apelantă B. SA să achite către apelanta - intimată A. - Direcţia Silvică Bacău suma de 896 RON cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea apelantei B. SA şi dispusă restituirea către aceasta în temeiul art. 45 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 a sumei de 1.132 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru achitată peste cuantumul legal datorat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta şi pârâta.

Recursul recurentei pârâte vizează motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea este lipsită de temei legal întrucât nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat toate apărările apelantei pârâte, instanţa de apel limitându-se a relua lacunar motivarea hotărârii primei instanţe.

Referitor la critica privind greşita soluţionare a excepţiilor nulităţii cererii de chemare în judecată pentru neindicarea elementelor esenţiale prevăzute de art. 194 C. proc. civ. instanţa a apreciat greşit că nu poate fi reţinută întrucât ar constitui o abordare rigidă şi formalistă, contrară scopului pentru care a fost instituită procedura de regularizare.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a soluţionat-o corect, contrar înscrisurilor de la dosar din care nu rezultă pretinsul drept de proprietate invocat de reclamantă asupra terenului în litigiu. Faptul că instanţa a omis să redea în dispozitivul hotărârii soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei reprezintă în opinia recurentei nepronunţarea instanţei pe acest aspect motiv ce atrage casarea.

Din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în sensul: reţinerii greşite a incidenţei în cauză a art. 39, art. 42 şi 43 din Legea nr. 46/2008 şi art. 12 din Ordinul nr. 924 din 17 februarie 2011; aplicării greşite a art. 12, art. 14, art. 16, art. 44 din Legea nr. 123/2012 având în vedere că recurenta prestează un serviciu public; aplicării greşite a Legii nr. 123/2012 ca rezultat al încălcării unui principiu de drept specialia generalibus derogant generalia specialibus non derogant.

Recurenta susţine că instanţa de apel a extins nejustificat aplicarea normelor juridice menţionate anterior dincolo de ipotezele la care se aplică respectiv la o perioadă anterioară anului 2014, anul solicitării recurentei de scoatere temporară din fondul forestier a terenului ocupat cu obiectivul linie electrică şi înaintării documentaţiei conform dispoziţiilor legale.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 123/2012 se susţine că instanţa de apel a reluat lacunar motivarea primei instanţe potrivit căreia instituirea dreptului de uz şi servitute cu titlu gratuit de al art. 12 din lege se face doar în favoarea titularilor de licenţă care produc şi transportă energie electrică ca serviciu de utilitate publică nu şi operatorilor economici privaţi, cum a fost considerată B.. În realitate B. SA a avut şi are calitatea de titular al licenţei pentru prestarea serviciului de distribuţiei energie electrică iar în această calitate exercită drepturile reale de uz şi servitute, prevăzute de Legea nr. 123/2012, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei obiectivului, deci fără ca legea să instituie în sarcina licenţiatului vreo obligaţie legală de plată a unor sume de bani ca preţ al exerciţiului dreptului de folosinţă asupra terenurilor.

Întrucât terenul în cauză este fond forestier proprietate publică a statului care este supus Legii nr. 123/2012 instanţa de apel a aplicat greşit legea în condiţiile demonstrării caracterului de utilitate publică al serviciului de distribuţie energie electrică prestat de B. în baza licenţei emise de ANRE.

Instanţa de apel a aplicat greşit dreptul comun respectiv Legea nr. 46/2008 deşi în speţă este aplicabilă legea specială respectiv, Legea nr. 123/2012 care se aplică prioritar faşă de norma generală.

Printr-o ultimă critică recurenta susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului reclamantei.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La data de 28 martie 2019, Înalta Curte a disjuns recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 201 din 19 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi a dispus formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la 28 martie 2019 apoi, în complet de filtru, a luat în examinare recursul declarat de recurenta-reclamantă A. - Direcţia Silvică Bacău iar prin Decizia nr. 708 din 28 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016 a respins excepţia tardivităţii recursului recurentei-reclamante A. - Direcţia Silvică Bacău invocată de recurenta-pârâtă şi a anulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. - Direcţia Silvică Bacău împotriva Deciziei nr. 201/2018 din 19 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Prin Încheierea din data de 28 martie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 201 din 19 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi a stabilit termen pentru judecata recursului la 15 mai 2019.

Înalta Curte, examinând recursul recurentei-pârâte prin prisma criticilor formulate reţine că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal întrucât nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat toate apărările apelantei pârâte, instanţa de apel limitându-se a relua lacunar motivarea hotărârii primei instanţe cu privire la soluţionarea excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, şi a faptului că instanţa a omis să redea în dispozitivul hotărârii soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active ceea ce echivalează cu nepronunţarea instanţei pe acest aspect motiv.

Critica nu este fondată.

Obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, astfel cum s-a statuat în practică, trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

În cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti argumentând suficient toate aspectele relevate mai sus de recurentă iar faptul că instanţa nu a reţinut punctul de vedere al acesteia nu reprezintă o nemotivare a hotărârii atâta timp cât hotărârea pronunţată creează transparenţă asupra silogismului judiciar, explică şi justifică dispozitivul, permiţând astfel realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte nu va primi critica potrivit căreia instanţa a omis să redea în dispozitivul hotărârii soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active ceea ce echivalează cu nepronunţarea instanţei pe acest aspect motiv, având în vedere că pronunţarea asupra excepţiei rezultă din considerentele hotărârii cu atât mai mult cu cât excepţia în cauză este o excepţie de fond fără soluţionarea căreia nu s-ar fi putut trece la analiza pe fond a cererii.

Din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în sensul: reţinerii greşite a incidenţei în cauză a art. 39, art. 42 şi 43 din Legea nr. 46/2008 şi art. 12 din Ordinul nr. 924 din 17 februarie 2011; aplicării greşite a art. 12, art. 14, art. 16, art. 44 din Legea nr. 123/2012 având în vedere că recurenta prestează un serviciu public; aplicării greşite a Legii nr. 123/2012 ca rezultat al încălcării unui principiu de drept specialia generalibus derogant generalia specialibus non derogant.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, recurenta a încheiat un precontract de locaţiune cu reclamanta în vederea asigurării plăţii contravalorii chiriei anuale pentru terenurile forestiere proprietate publică a statutului ocupate cu obiective petroliere conform art. 39 din Legea nr. 46/2008, recurenta nedesfăşurând un serviciu de utilitate publică şi neavând licenţă pentru producerea şi transportul energiei electrice ca serviciu de utilitate publică.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că recurenta nu beneficiază de un drept de uz şi servitute cu titlu gratuit prevăzut de art. 12 din Legea nr. 123/2012, liniile electrice care tranzitează terenul din fondul forestier al statului fiind aferente activităţii desfăşurate de recurentă.

Conform art. 39 din Legea nr. 46/2008 ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier naţional este permisă numai pe o perioadă determinată de timp cu asigurarea plăţii anticipate a obligaţiilor băneşti de către beneficiar. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi text de lege chiria aferentă fiecărui an se plăteşte până la 31 ianuarie a anului pentru care se datorează şi se calculează conform prevederilor legale.

Aşadar beneficiarilor ocupării fondului forestier le incumbă o obligaţie de plată în temeiul legii, independent de încheierea unui contract, prin urmare apărările recurentei pe acest aspect nu pot fi primite, simpla utilizare a terenului forestier proprietatea statului implicând achitarea unei chirii.

Contrar susţinerilor recurentei, aceasta nu beneficiază de gratuitate în ceea ce priveşte utilizarea fondului forestier întrucât nu realizează un serviciu de utilitate publică.

Nu este fondată nici critica prin care se afirmă caracterul de drept comun al Legii nr. 46/2008 faţă de Legea nr. 123/2012 considerată lege specială.

Legea nr. 46/2008 este Codul silvic şi reglementează fondul forestier naţional în timp ce Legea nr. 123 din 10 iulie 2012 este legea energiei electrice şi a gazelor naturale, or faţă de domeniul distinct de reglementare al acestora nu se poate reţine un raport lege specială-drept comun care să aibă incidenţă în cauză.

Printr-o ultimă critică recurenta a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului reclamantei.

Înalta Curte, observă că în ceea ce priveşte valoarea pretenţiilor reclamantei instanţa de apel a admis apelul formulat de aceasta şi a inclus şi valoarea TVA în cuantumul pretenţiilor reţinând că această valoare reiese din facturile emise, motivare care este suficientă având în vedere că este vorba de adăugarea valorii TVA la pretenţii care nu presupune o argumentare excesivă astfel cum pretinde recurenta.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei nr. 201 din 19 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - LM