Civil liability for property deprivation where tortfeasor lacked physical possession during the damage period

Asupra cererii de recurs de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 1381 din 20 iunie 2017, Tribunalul Satu Mare a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A. SA A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii Judeţul Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 48.650 euro, reprezentând despăgubiri pentru perioada aprilie 2006 - aprilie 2009. A respins restul pretenţiilor. A obligat pârâta SC A. SA să plătească reclamanţilor suma de 3780 RON, cheltuieli de judecată. A respins ca tardivă cererea modificată formulată de reclamanţii Judeţul Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, împotriva pârâtei SC B. SRL, cu sediul în Bixad, str. x, jud. Satu Mare. A obligat reclamanţii să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A. SA invocată de aceasta, instanţa a respins-o reţinând că încheierea contractului cu SC B. SRL are drept premisă condiţia deţinerii în stăpânire a imobilului de către pârâta SC A. SA, astfel că nu se poate aprecia că aceasta nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, pentru considerentul că imobilul a fost întrebuinţat de SC B. SRL

Cu privire la fondul cererii, s-a reţinut că prejudiciul invocat de reclamanţi constă în contravaloarea chiriei pe care ar fi încasat-o prin închirierea imobilului identificat în petit, dacă pârâta nu ar fi exercitat folosinţa asupra bunului.

Caracterul ilicit al folosinţei exercitate de către pârâtă rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, părţile purtând anterior alte litigii, statuându-se de instanţă în mod irevocabil că apartenenţa imobilului la domeniul public al Judeţului Satu Mare s-a finalizat în urma pronunţării Deciziei civile nr. 3432 din 1 ianuarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie şi că SC A. SA nu deţine calitatea de proprietar al acestui imobil (Sentinţa civilă nr. 1088/2014 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. x/2003, menţinută prin Decizia civilă nr. 388/A/2015 a Curţii de Apel Oradea).

Prin urmare, din probele administrate a rezultat că proprietarul Judeţul Satu Mare a fost lipsit de folosinţa efectivă a bunului său, ca urmare a actului ilicit de deposedare săvârşit de pârâta SC A. SRL, aceasta încheind Contractul de leasing imobiliar nr. 46 din 3 mai 2001.

Fapta ilicită a pârâtei de a lipsi proprietarul de folosinţa imobilului a fost săvârşită cu vinovăţie, aspect ce rezultă din faptul că încă din cursul anului 2001, prin adresa din 1 martie 2001, SC A. SA a fost notificată de către Consiliul Judeţean Satu Mare, ca, în cazul privatizării, să excludă respectivul imobil de pe lista de privatizare, aspect reţinut în considerentele Deciziei civile nr. 251/2014-R pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2006. Exercitarea nelegitimă a posesiei asupra imobilului a fost opusă pârâtei de către reclamantul Consiliul Judeţean Satu Mare şi cu prilejul promovării cererii înregistrată la data de 5 iunie 2001 în Dosar nr. x/2001, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, în raport de probatoriul administrat, instanţa a reţinut vinovăţia pârâtei faţă de împrejurarea de a dispune asupra bunului şi a-i culege fructele, în condiţiile în care cunoştea în mod neîndoielnic că nu deţine proprietatea asupra acestuia.

Instanţa a apreciat că prin această faptă ilicită, proprietarului i-a fost cauzat o pagubă, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.

Pentru evaluarea prejudiciului s-a recurs la efectuarea unei expertize în specialitatea construcţii şi evaluări imobiliare. La stabilirea cuantumul sumei care reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă, instanţa nu a utilizat criteriul chiriei lunare practicate pe piaţa liberă pentru imobile similare celui în discuţie, propus de reclamantă, ci a avut în vedere taxa pentru închirierea de terenuri şi construcţii din domeniul public şi privat al judeţului Satu Mare aprobată prin Hotărârea Consiliului Judeţean Satu Mare nr. 85/2006, aceasta fiind taxa legală pe care Judeţul Satu Mare ar fi putut să o încaseze prin închirierea imobilului în perioada aprilie 2006 - aprilie 2009.

Conform concluziilor formulate de expertul C. în cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară, valoarea totală a chiriei raportată la HCJ nr. 85/2006 în perioada aprilie 2006 - aprilie 2009 este de 220.100 RON, echivalent a 48.650 euro.

Prin urmare, având în vedere că în cauză s-a făcut dovada faptului că pârâta a folosit fără drept imobilul asupra căruia reclamanta are drept de proprietate, situaţie în care datorează despăgubiri pentru prejudiciul astfel creat, instanţa a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 998 - 999 C. civ. vechi ce antrenează răspunderea civilă delictuală, atât sub aspectul faptei ilicite, al prejudiciului şi al legăturii de cauzalitate dintre acestea, cât şi cu privire la vinovăţia pârâtei în săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de pagubă.

În consecinţă, instanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor, în sensul că a obligat pârâta SC A. SA la plata către reclamanţi a sumei de 48.650 euro, respingând restul pretenţiilor. Totodată a obligat pârâta SC A. SA, ca parte căzută în pretenţii, să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată avansate de aceştia, în sumă de 3.780 RON, reprezentând onorariul expertului judiciar.

Având în vedere că prin încheierea din data de 22 noiembrie 2006 s-a admis excepţia tardivităţii cererii modificate formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, instanţa a respins ca tardivă cererea modificată şi, în temeiul art. 274 vechiul C. proc. civ., a obligat reclamanţii să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorarul avocatului, dovedit cu chitanţa depusă în probaţiune.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Judeţul Satu Mare prin Preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, precum şi SC A. SA SA.

Prin Decizia nr. 369 din 28 noiembrie 2017 Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii reclamanţi Judeţul Satu Mare prin Preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare şi de apelanta pârâtă SC A. SA Satu Mare, împotriva Sentinţei nr. 1381/CA din 20 iunie 2017, pronunţată de către Tribunalul Satu Mare, pe care a menţinut-o în totalitate.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs Judeţul Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, precum şi SC A. SA SA.

Prin Decizia nr. 805 din 15 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Judeţul Satu Mare prin Preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare şi a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Satu Mare împotriva Deciziei nr. 369/C din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei la aceeaşi instanţă de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

În rejudecare, Curtea de Apel Oradea a reţinut că împotriva Sentinţei nr. 1381 din 20 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, a formulat apel pârâta SC A. SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii introductive, în principal ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii reclamanţi Judeţul Satu Mare prin Preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare au solicitat respingerea apelului declarat de apelanta pârâta SC A. SA

Prin Decizia nr. 61/C/2019-A din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul formulată de apelanta pârâtă SC A. SA în contradictoriu cu intimaţii Judeţul Satu Mare prin Preşedintele Consiliului Judeţean şi Consiliul Judeţean Satu Mare, împotriva Sentinţei nr. 1381 din 20 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, care a fost schimbă în parte, în sensul că fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii Judeţul Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, având ca obiect despăgubiri pentru perioada aprilie 2006 - aprilie 2009. A fost înlăturată obligaţia pârâtei SC A. SA de a le plăti reclamanţilor Judeţul Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare suma de 3.780 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Au fost obligate în solidar intimatele reclamante Judeţul Satu Mare prin preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, să-i plătească apelantei pârâte SC A. SA, cheltuieli de judecată, în cuantum de 6.278,3 RON, reprezentând 2.619,4 taxă judiciară de timbru în apel, 2.650 RON taxă judiciară de timbru în recurs şi cheltuieli de transport în recurs în sumă de 100.890 RON, justificate prin dovezile depuse la dosar.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor invocate şi a apărărilor formulate, instanţa a reţinut următoarele:

S-a reţinut că pricina este în al doilea ciclu procesual, ca urmare a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 805 din 15 martie 2018.

Prin această hotărâre a fost respins recursul reclamantelor Judeţul Satu Mare, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi al Consiliul Judeţean Satu Mare, împotriva Deciziei nr. 369 din 28 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea şi a fost admis recursul pârâtei SC A. SA împotriva aceleaşi hotărâri judecătoreşti, care a fost casată cu trimitere spre rejudecare, în ceea ce priveşte apelul celei din urmă.

Instanţa supremă a arătat, în esenţă că, instanţa de apel, pentru stabilirea situaţiei de fapt, a avut în vedere numai contractul de leasing încheiat între părţi la 3 mai 2001, pe o perioadă de 36 de luni, fără a ţine cont şi de actul adiţional la contract încheiat de comun acord de părţile contractuale la 7 martie 2003, prin care s-a hotărât suspendarea efectelor contractului de leasing începând cu 20 martie 2003.

S-a mai precizat prin decizie că recurenta pârâtă susţine prin motivele formulate că eronat s-a reţinut că a fost posesoarea imobilului în perioada 2006 - 2009, în baza contractului de leasing, în condiţiile în care, din 2003 acesta a fost suspendat prin actul adiţional, atât în privinţa ratelor, cât şi în ceea ce priveşte plata valorii reziduale, iar, în acest context, s-a concluzionat că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru a se pronunţa asupra actului adiţional neanalizat.

În acest sens, prin îndrumările date, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că, instanţa de apel va trebui să analizeze efectele actului adiţional asupra contractului de leasing, să lămurească până când au fost încasate ratele de către pârâtă şi dacă aceasta a încasat vreo sumă de bani pentru folosinţa acestui imobil în perioada 2006 - 2009, iar sub aspectul culpei pârâtei, va stabili dacă începând cu 2006, societatea recurentă a avut o atitudine culpabilă de natură a atrage răspunderea civilă delictuală având în vedere că, contractul de leasing a fost suspendat.

Faţă de aspectele reliefate în considerentele deciziei, s-a desprins că ceea ce se impune a se clarifica cu ocazia rejudecării, ca o consecinţă a admiterii doar a recursului pârâtei SC A. SA, este îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în persoana pârâtei recurente, în raport cu efectele produse de încheierea Actului adiţional nr. x din 7 martie 2003, aferent Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001.

Instanţa a avut în vedere că, prin Decizia nr. 3432 din 1 noiembrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul "cantină", construit în anul 1971 pe Bd. x nr. 21 Satu Mare, a reprezentat o investiţie a fostului Consiliul Popular Judeţean Satu Mare, fiind inclusă în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Judeţului Satu Mare la poziţiile 42 şi 43, din anexa nr. 2 la Hotărârea nr. 135/1999 a Consiliului Judeţean Satu Mare.

De asemenea, prin Sentinţa nr. 1088 din 18 decembrie 2014 a Tribunalul Timiş, pronunţată în Dosar nr. x/2003, ca urmare a strămutării cauzei de la Tribunalul Satu Mare, hotărâre irevocabilă, în baza deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 388 din 27 aprilie 2015, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, la solicitarea reclamantei Judeţul Satu Mare şi au fost obligate pârâtele SC A. SA Satu Mare şi SC B. SRL să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi posesia imobilul reprezentând cantină-bufet situat în Satu Mare.

În motivarea Sentinţei nr. 1088 din 18 decembrie 2014, instanţa a avut în vedere Deciziile nr. 3432 din 1 noiembrie 2001 pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ şi nr. 251 din 30 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a stabilit, fără a se putea infirma într-un litigiu ulterior, apartenenţa la domeniul public a imobilului cantină-restaurant şi lipsa calităţii de proprietar a SC A. SA S-a reţinut, de asemenea, că, nulitatea absolută a contractului de leasing derivă din faptul că SC A. SA neavând calitatea de proprietar, nu putea transmite mai multe drepturi decât avea ea însăşi, dar şi că pârâtele SC A. SA şi SC B. SRL sunt simpli posesori ai bunului.

Litigiul în discuţie îl reprezintă acţiunea formulată de reclamanţii Judeţul Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, care au chemat în judecată pârâta SC A. SA Satu Mare, solicitând obligarea celei din urmă la plata de despăgubiri pentru folosinţa imobilului, constând în teren în suprafaţă de 679 mp din CF x nr. top. x Satu Mare, teren în suprafaţă de 1.185 mp din CF x nr. top. x Satu Mare şi construcţie "cantină bufet"- proprietatea publică a Judeţului Satu Mare, pe perioada 2006 - 2009. Acţiunea a fost întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 998 C. civ. vechi.

Pârâta SC A. SA a fost creată ca urmare a înfiinţării societăţilor comerciale cu capital integral de stat, prin reorganizarea vechilor întreprinderi de stat, întrând în posesia bunului care face obiectul litigiului.

Aspectele menţionate sunt confirmate, prin Decizia nr. 251 din 30 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Oradea. În cuprinsul deciziei, s-a reţinut că, până în anul 1990, cantinele-bufet ale consiliilor populare judeţene, împreună cu gospodăriile de partid, au fost administrate de Unitatea Agro-Industrială Satu Mare, iar după 1990 au trecut în patrimoniul noii unităţi înfiinţate - SC A. SA Satu Mare.

Din înscrisurile de la dosar reiese că, odată cu iniţierea procedurilor de privatizare, Consiliul Judeţean Satu Mare a notificat SC A. SA, prin Adresa nr. x din 1 martie 2001, să nu includă clădirea cantină-bufet în lista ce cuprinde bunurile supuse privatizării, întrucât, prin Hotărârea nr. 135/1999, a fost cuprinsă în lista bunurilor care aparţin domeniului public al Judeţului Satu Mare.

Cu toate acestea, la data de 3 mai 2001 aceasta a încheiat, în calitate de proprietar-locator, contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46, prin care a transmis dreptul de folosinţă şi posesie asupra imobilului reprezentând cantină-bufet către utilizatorul locatar SC B. SRL pe o perioadă de trei ani.

Anterior acestui moment, la data de 3 decembrie 1998, pârâta apelantă, a încheiat cu B. SRL, contractul de închiriere nr. 932, prin care i-a dat locatarei în folosinţă cantina restaurant din Satu Mare, str. x, pe perioada 3 decembrie 1998 - 3 decembrie 2001, în schimbul unei chirii stabilite prin acordul lor.

De asemenea, instanţa a observat că prin Actul adiţional nr. x din 7 martie 2003, aferent Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, contractanţii au convenit să suspende plata ratelor de leasing, începând cu rata a noua, până la data la care proprietarul locator va prezenta un act apt de intabulare a cantinei restaurant, plata ratelor suspendate urmând a fi reluată în termen de zece zile de la înscrierea construcţiei în CF.

Din situaţia depusă cu ocazia rejudecării cauzei în apel, curtea a observat că SC B. SRL a achitat în contul ratelor de leasing către SC A. SA, suma de 1.989.418.752 RON vechi, ultima plată fiind efectuată prin chitanţa nr. x din 9 iunie 2004, vizând rata a zecea.

Situaţia privind modul de plată a ratelor de leasing de către SC B. SRL, a stat la baza acţiunii formulate de aceasta împotriva pârâtei apelante în Dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Satu Mare, declinat Tribunalului Satu Mare, demers exercitat ca urmare a constatării nulităţii absolute a Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, prin Sentinţei nr. 1088 din 18 decembrie 2014 a Tribunalul Timiş.

Din precizările depuse în apel de către apelanta SC A. SA şi centralizatorul întocmit la data de 18 martie 2016, reiese că s-au emis facturi fiscale pentru ratele de leasing 1 - 11, au fost achitate de SC B. SRL ratele 1 - 8, nu au fost achitate ratele 9 - 11, iar pentru rata a 12 a care reprezintă valoarea reziduală a activului nu a fost emisă factura şi nici nu a fost achitată.

Totodată, în cuprinsul aceloraşi precizări, apelanta pârâtă a arătat că în perioada aprilie 2006- aprilie 2009 nu s-a mai încasat nicio sumă de bani de la SC B. SRL Acest aspect n-a fost contestat de către reclamanta intimată.

În urma analizei înscrisurilor la care s-a făcut referire, a rezultat că plata ratelor de leasing a încetat în 2004, conform situaţiei depuse de SC B. SRL şi în cursul anului 2003, potrivit precizărilor SC A. SA, dar şi că în perioada aprilie 2006 - aprilie 2009 nu s-a mai încasat nicio sumă de bani de la SC B. SRL.

De altfel, pretenţiile formulate de SC B. SRL împotriva SC A. SA, decurgând din Contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, ca urmare a constatării nulităţii lui, prin Sentinţei nr. 1088 din 18 decembrie 2014 a Tribunalul Timiş, irevocabilă, fac obiectul Dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Satu Mare, declinat în favoarea Tribunalului Satu Mare şi urmează a fi stabilite în cadrul acelui litigiu.

Un alt aspect esenţial care se desprinde din înscrisurile de la dosar este şi acela că, ulterior pronunţării Sentinţei nr. 1088 din 18 decembrie 2014 a Tribunalul Timiş, SC B. SRL a formulat o acţiune în pretenţii în contradictoriu cu Judeţul Satu Mare prin care a cerut plata contravalorii investiţiilor efectuate de ea la imobilul în litigiu, iar aceasta face obiectul Dosarului nr. x/2015

În cadrul acestei acţiuni, SC B. SRL recunoaşte că foloseşte imobilul de la finele anului 1999.

Mai mult, reclamanta intimata, chiar prin precizarea de acţiune depusă în cadrul dosarului de faţă, a solicitat chemarea în judecată a SC B. SRL în calitate de pârâtă, deoarece, foloseşte de mai mulţi ani imobilul, chiar şi la data formulării cererii, respectiv 3 iunie 2016, fiind în posesia acesteia, motiv pentru care a fost nevoită să demareze procedura executării silite în Dosarul execuţional nr. x/2015.

De asemenea, cu acel prilej, reclamanta intimată a susţinut că folosinţa imobilului decurge din adresele făcute către furnizorii de utilităţi, D., E. SA, F. SA şi SC G. SA, din care reiese că titularul contractelor de utilităţi este B., adrese ce sunt ataşate în dosarul tribunalului.

Precizarea de acţiune a fost respinsă ca tardivă şi inadmisibilă prin încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2016 a Tribunalului Satu Mare, iar încheierea nu a fost apelată.

Art. 998 din vechiul C. civ., aplicabil în cauză, reglementează că, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar prin art. 999 din acelaşi act normativ se prevede că, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a produs prejudiciul.

Curtea a apreciat că în cauza dedusă judecăţii nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită reprezintă conduita (acţiunea sau inacţiunea), care încalcă normele dreptului obiectiv, cu consecinţa vătămării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanelor. Săvârşirea faptei ilicite atrage răspunderea civilă numai dacă paguba este consecinţa acţiunii sau inacţiunii respective. Pe de altă parte, prejudiciul constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert şi să nu fie reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare.

Într-adevăr, lipsirea proprietarul imobilului de folosinţa acestuia constituie o faptă ilicită, însă, în speţă, lipsa de folosinţă nu a fost cauzată de conduita apelantei pârâte.

SC B. SRL, este cea care a deţinut, folosinţa imobilului începând cu 3 decembrie 1998, în baza Contractului de închiriere nr. x din 3 decembrie 1998, încheiat cu SC A. SA.

Această folosinţă, a continuat şi ulterior, în baza Contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, prin care pârâta, în calitate de proprietar-locator a transmis dreptul de folosinţă şi posesie asupra imobilului reprezentând cantină-bufet către utilizatorul locatar SC B. SRL, pe o perioadă de trei ani.

De asemenea, chiar dacă, prin Actul adiţional nr. x din 7 martie 2003, aferent Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, contractanţii au convenit să suspende plata ratelor de leasing, începând cu rata a noua, până la data la care, proprietarul locator va prezenta un act apt de intabulare a cantinei restaurant, SC B. SRL, a fost cea care a folosit şi pe mai departe imobilul, până la evacuarea sa, iniţiată de reclamantă în Dosarul execuţional nr. x/2015, respectiv la 28 noiembrie 2016, când s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire între acestea.

Că este aşa, reiese, pe de o parte, din precizarea de acţiune depusă de intimata reclamantă în cadrul dosarului de faţă, în care se justifică chemarea în judecată a SC B. SRL, tocmai pe motivul că ea e cea care foloseşte de mai mulţi ani imobilul, chiar şi la data formulării respectivei cereri, 3 iunie 2016, fiind în posesia lui .

Pe de altă parte, folosinţa cantinei-bufet de către SC B. SRL, se desprinde şi din demersul juridic exercitat de cea din urmă, împotriva Judeţului Satu Mare, în cadrul Dosarului nr. x/2015, prin care a cerut plata contravalorii investiţiilor efectuate de ea la imobilul în litigiu, pe care a recunoscut că îl foloseşte încă de la finele anului 1999.

Prin urmare, din cele arătate nu rezultă nicio acţiune sau inacţiune din partea pârâtei intimate prin care reclamanta intimată să fi fost împiedicată de cea dintâi să-şi exercite prerogativele dreptului de proprietate, câtă vreme, bunul s-a aflat în posesia SC B. SRL, de la finele anului 1998, când l-a preluat de la pârâtă, în baza contractului de închiriere.

Săvârşirea faptei ilicite atrage răspunderea civilă numai dacă paguba este consecinţa acţiunii sau inacţiunii respective. Prin lipsirea de folosinţa bunului al căror proprietari sunt, într-adevăr, reclamanţilor li s-a produs un prejudiciu concretizat în contravaloarea chiriei stabilite prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, prin raportare la chiria stabilită prin HCJ nr. 85/2006 pentru cădiri şi terenuri în perioada aprilie 2006 - aprilie 2009. Cu toate acestea, din situaţia factuală descrisă rezultă că, nu conduita pârâtei i-a cauzat intimatei paguba, deoarece cea care a folosit efectiv şi în mod continuu activul până la evacuare sa în 28 noiembrie 2016, a fost SC B. SRL şi nu SC A. SA.

În acest context, nu s-a putut reţine nici existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu deoarece, în cadrul răspunderii civile delictuale, este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi prejudiciu. Raportul de cauzalitate există atunci când faptele pot fi considerate, drept cauză a prejudiciului, deci când există o legătură necesară între fapta ilicită şi efectul produs.

Din perspectiva celor arătate, nu s-a putut reţine o asemenea legătură.

Folosirea efectivă a imobilului de către SC B. SRL este cauza prejudiciului încercat de reclamantă, care a fost împiedicată să-şi exercite dreptul de proprietate.

Faptul că SC A. SA Satu Mare, s-a erijat în proprietar al bunului, încheind acte juridice cu privire la acesta, deşi prin Decizia nr. 3432 din 1 noiembrie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul cantină aparţine domeniului public al Judeţului Satu Mare, fiind notificată prin Adresa nr. x din 1 martie 2001, să nu includă clădirea cantină-bufet în lista bunurilor supuse privatizării, nu constituie împrejurări care să ducă, de plano, la concluzia că pârâtă, prin atitudinea sa i-a cauzat un prejudiciu reclamantei, deoarece nu acestea reprezintă cauza necesară a prejudiciului, ci folosinţa efectivă şi continuă a bunului de către SC B. SRL.

În această ordine de idei, nu s-a putut reţine nici culpa pârâtei apelante în producerea prejudiciului suferit de reclamanta intimată.

Pentru ansamblul considerentelor expuse, cum criticile apelantei SC A. SA Satu Mare, au fost găsite întemeiate din perspectiva celor arătate, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa, în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul acesteia şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii Judeţul Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, având ca obiect despăgubiri pentru perioada aprilie 2006 - aprilie 2009.

Ca o consecinţă a respingerii acţiunii reclamanţilor, în urma judecării apelului, cum aceştia au pierdut procesul, instanţa, potrivit art. 274 C. proc. civ., a înlăturat obligaţia pârâtei SC A. SA de a le plăti celor dintâi, suma de 3780 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În baza art. 274 C. proc. civ., apreciind culpa procesuală a intimatelor reclamante Judeţul Satu Mare prin Preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare, instanţa le-a obligat în solidar să-i plătească apelantei pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 6.278,3 RON, reprezentând: 2.619,4 taxă judiciară de timbru în apel, 2.650 RON taxă judiciară de timbru în recurs şi cheltuieli de transport în recurs în sumă de 1008.90 RON, justificate prin dovezile depuse la dosar.

La stabilirea cheltuielilor de judecată ce se cuvin apelantei pârâte, instanţa a avut în vedere că aceasta a solicitat doar taxele judiciare de timbru şi cheltuielile de transport care au fost dovedite în toate ciclurile procesuale parcurse.

Împotriva Deciziei nr. 61/C/2019-A din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal recurenţii-reclamanţi Judeţul Satu Mare prin preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare.

Recurenţii critică hotărârea instanţei de apel sub aspectul aplicări greşite a legii, în sensul că s-a reţinut în motivare că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 - 999 C. civ.

Recurenţii apreciază că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 998 - 999 C. civ. datorită faptului că pârâta SC A. SA a folosit fără drept imobilul asupra căruia reclamanta are un drept de proprietate publică, situaţie în care datorează despăgubiri pentru prejudiciul astfel creat.

Referitor la existenţa faptei ilicite se arată că pârâta a încheiat cu rea-credinţă contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare cu SC B. SRL încasând în acest mod sume de bani în speţă având loc mărirea patrimoniul pârâtei în detrimentul proprietarului de drept al imobilului, respectiv recurenţii, pârâta nefiind niciodată proprietarul bunului vândut având în vedere că acesta face parte din domeniul public.

În opinia recurenţilor prejudiciul constă în contravaloarea chiriei pe care ar fi încasat-o aceştia prin închirierea imobilului dacă pârâta nu ar fi exercitat folosinţa asupra bunului. Pentru dobândirea fructelor posesorul trebuie să fie de bună credinţă nu numai la momentul în care a intrat în stăpânirea bunului ci şi la fiecare moment în care percepe fructele.

Referitor la existenţa condiţiei vinovăţiei, recurenţii arată că este îndeplinită întrucât pârâta cunoştea că nu deţine proprietatea asupra acestora.

Raportul de cauzalitate există şi constă în faptul că pârâta, erijându-se în proprietar al bunului vândut, a lipsit de folosinţă acelui bun pe adevăratul proprietar, motiv pentru care recurenţii apreciază că sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri, pârâta fiind cea care a generat situaţia prejudiciabilă.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, o va respinge având în vedere că recurenta a formulat critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Din analiza art. 998 - 999 C. civ., se constată că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, ca de altfel răspunderea delictuală în general, presupune existenţa sau întrunirea cumulativă a următoarelor elemente constitutive sau condiţii de admisibilitate: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa, greşeala sau vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. În absenţa oricăruia dintre aceste elemente, angajarea răspunderii civile delictuale nu este admisibilă.

Fapta ilicită reprezintă conduita (acţiunea sau inacţiunea), care încalcă normele dreptului obiectiv, cu consecinţa vătămării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanelor. Săvârşirea faptei ilicite atrage răspunderea civilă numai dacă paguba este consecinţa acţiunii sau inacţiunii respective.

Prejudiciul constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert şi să nu fie reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare.

Între fapta ilicită şi prejudiciul suferit trebuie să existe raport de cauzalitate în sensul că prejudiciul este o consecinţă a săvârşirii faptei ilicite, răspunderea civilă delictuală neputând fi angajată în lipsa existenţei unui astfel de raport.

Istoria litigioasă a bunului imobil, pentru care se solicită despăgubiri prin prezenta acţiune, relevă raporturi juridice complexe implicând şi terţe părţi dar şi situaţii juridice care au statuat succesiv asupra regimului juridic al acestui bun.

Din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel rezultă că fapta ilicită, respectiv lipsirea de folosinţă a bunului aparţinând recurenţilor, nu a fost săvârşită de pârâtă, aceasta neavând în posesie bunul în perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri prin prezenta acţiune.

Astfel, la data de 3 decembrie 1998, pârâta a încheiat cu B. SRL, contractul de închiriere nr. 932, prin care i-a dat locatarei în folosinţă bunul în cauză pe perioada 3 decembrie 1998 - 3 decembrie 2001, în schimbul unei chirii stabilite prin acordul lor. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 3432 din 1 ianuarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie bunul în cauză a fost atestat în domeniul public al recurenţilor. În fine, la data de 3 mai 2001 pârâta a încheiat, în calitate de proprietar-locator, contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46, prin care a transmis dreptul de folosinţă şi posesie asupra imobilului reprezentând cantină-bufet către utilizatorul locatar SC B. SRL pe o perioadă de trei ani, contractul fiind suspendat prin Actul adiţional nr. x din 7 martie 2003 dar anulat în baza Deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 388 din 27 aprilie 2015.

Din situaţia prezentată rezultă că SC B. SRL, este cea care a deţinut folosinţa imobilului începând cu 3 decembrie 1998, în baza Contractului de închiriere nr. x din 3 decembrie 1998, încheiat cu SC A. SA Această folosinţă a continuat până la evacuarea sa, iniţiată de reclamantă în Dosarul execuţional nr. x/2015, respectiv la 28 noiembrie 2016, când s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire între acestea.

Prin urmare, nu rezultă nicio acţiune sau inacţiune din partea pârâtei intimate prin care recurenţii să fi fost împiedicaţi să-şi exercite prerogativele dreptului de proprietate, câtă vreme, bunul s-a aflat în posesia SC B. SRL, de la finele anului 1998, când l-a preluat de la pârâtă, în baza contractului de închiriere.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că fapta ilicită nu a fost săvârşită de pârâtă, motiv pentru care nu s-a putut reţine nici existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, pentru angajarea răspunderii civile delictuale fiind obligatoriu să se stabilească nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi prejudiciu.

Faptul că pârâta s-a erijat în proprietar al bunului, încheind acte juridice cu privire la acesta, deşi prin Decizia nr. 3432 din 1 noiembrie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, s-a statuat, cu putere de lucru judecat că imobilul aparţine domeniului public al recurenţilor, pârâta fiind notificată prin Adresa nr. x din 1 martie 2001, să nu-l includă în lista bunurilor supuse privatizării, nu constituie împrejurări care să ducă, de plano, la concluzia că pârâta, prin atitudinea sa, le-a cauzat un prejudiciu recurenţilor, deoarece nu acestea reprezintă cauza necesară şi obligatorie a prejudiciului, ci folosinţa efectivă şi continuă a bunului de către SC B. SRL.

Inexistenţa faptei ilicite a pârâtei în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a bunului face ca răspunderea civilă delictuală să nu poată fi angajată având în vedere cerinţa ca îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate să fie cumulativă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Judeţul Satu Mare prin preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare şi Consiliul Judeţean Satu Mare împotriva Deciziei nr. 61/C/2019-A din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - LM