Territorial jurisdiction for restitution of ineligible EU grant funds: unjust enrichment vs. contractual liability

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/13.01.2017, reclamanta Agenţia Judeţeană de Ocuparea Forţei de Muncă Ialomiţa, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a solicitat instanţei ca, în baza probelor ce se vor administra, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 7.766,72 RON, reprezentând sume declarate neeligibile de către Organismul Intermediar POSDRU al Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

În drept: C. proc. civ. Legea nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă; H.G. nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin programe operaţionale; Ordinul comun al ministrului muncii şi ministrului finanţelor publice nr. 1117/2170/2010 pentru stabilirea regulilor de eligibilitate şi a listei cheltuielilor eligibile în cadrul operaţiunilor finanţate prin POSDRU 2007 - 2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 17821/09.10.2017 Judecătoria Slobozia a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată prin întâmpinare de pârâta SC A. SRL şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Slobozia a reţinut, în esenţă, că, în speţă, cererea de chemare în judecată nu este o acţiune în răspundere contractuală, astfel cum a calificat-o reclamanta.

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

Astfel, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa a recalificat cererea, prin raportare la pretenţia concretă dedusă judecăţii, ca fiind o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză (definită ca fiind faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic).

Cu toate că reclamanta a indicat ca temei legal al competenţei art. 113 alin. (1) C. proc. civ. (care prevede că în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: (...) 3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract.), Judecătoria Slobozia a considerat, prin raportare la obiectul cererii, că nu este incidentă niciuna din ipotezele reglementate de acest articol.

Pe cale de consecinţă, competenţa urmează a fi stabilită conform regulii de drept comun prev. de art. art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Având în vedere prevederile exprese ale art. art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care dispun că atunci când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent şi că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, faţă de locul unde se află sediul pârâtei SC A. SRL, respectiv în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, s-a concluzionat că Judecătoria Târgovişte este instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza pe fond.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte sub nr. x/2017.

Judecătoria Târgovişte, prin Sentinţa civilă nr. 3381 din 23 octombrie 2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona conflictul.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Târgovişte a reţinut următoarele considerente:

În opinia acestei instanţe, Judecătoria Slobozia este competentă să soluţioneze cauza deoarece reclamanta şi-a întemeiat cererea pe răspunderea civilă contractuală (în acest sens a se vedea precizările de la f. x precum şi precizările depuse la Judecătoria Târgovişte la data de 19.10.2018). De altfel, în notele scrise de la f. x verso reclamanta susţine aceeaşi cauză a acţiunii. Recalificarea din oficiu a cererii de chemare în judecată prin schimbarea vădită a cauzei în scopul sustragerii soluţionării cererii din competenţa instanţei legal sesizate de către reclamantă (a se vedea încheierea din data de 11.09.2017 - f. x şi pagina a doua ultimul paragraf din Sentinţa nr. 1782/09.10.2017 - f. x verso) este de natură să încalce principiul fundamental instituit de dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.

Faţă de cauza cererii de chemare în judecată (răspundere civilă contractuală) şi de împrejurarea că potrivit clauzei inserate la pct. 4.7 din contractul de prestări servicii încheiat la data de 09.04.2014, clauză invocată de altfel şi de către partea reclamantă în răspunsul la întâmpinare, activitatea de audit se desfăşoară la sediul AJOFM Ialomiţa, din Slobozia. Locul executării contractului este clar indicat de către părţi, fiind în localitatea Slobozia.

Reclamanta avea astfel posibilitatea de a introduce cererea de chemare în judecată fie la sediul pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., fie la instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Odată ce reclamanta a ales să introducă cererea la una dintre instanţele competente potrivit legii să soluţioneze cererea, această instanţă devine competentă teritorial exclusiv să soluţioneze cererea, ca urmare a exercitării dreptului de opţiune de către partea reclamantă.

Aceasta este raţiunea pentru care nu mai sunt incidente dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., ci dispoziţiile art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., "Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente (...)". Or, Judecătoria Târgovişte nu mai este instanţă competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată deoarece reclamanta a ales o altă instanţă, în temeiul art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Ca urmare a exercitării dreptului de opţiune de către partea reclamantă, singura instanţă competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată care face obiectul dosarului x/2017 este Judecătoria Slobozia.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conflictul negativ de competenţă ivit în cauză între instanţe a fost generat de modul diferit de stabilire a naturii juridice a litigiului.

Înalta Curte, pornind de la premisa reţinută de către instanţele în conflict, constată că prima instanţă, în baza art. 131 C. proc. civ. şi-a verificat competenţa materială şi a reţinut că nu este competentă teritorial să soluţioneze acţiunea, apreciind că prezenta cerere de chemare în judecată este o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, iar nu pe răspunderea contractuală, în timp ce a doua instanţă a considerat că litigiul dedus judecăţii reprezintă o acţiune în răspundere contractuală.

Or, în speţă, nu s-a solicitat, executarea, fie chiar în parte a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat, ci s-a solicitat contravaloarea unui prejudiciu, reclamanta dorind în fapt obligarea pârâtei la restituirea unei sume de bani, în cuantum de 7.766,72 RON, ce i-ar fi fost achitată nejustificat, reprezentând sume declarate neeligibile de către Organismul intermediar POSDRU al Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Acest prejudiciu a fost constatat de către OIPOSDRU ANOFM care i-a comunicat reclamantei faptul că o parte din cheltuielile efectuate pentru proiectul x. S/132034, cu titlul "Îmbunătăţirea competenţelor personalului propriu SPO din Regiunile Sud-Muntenia, Nord-Est şi Sud-Est IC SPO" au fost declarate neeligibile, consecinţa fiind recuperarea acestor cheltuieli de la parteneri sau colaboratori.

Se reţine că între cele două părţi a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x din data de 09 aprilie 2014, având ca obiect prestarea din partea societăţii pârâte de servicii de audit financiar şi de contabilitate pentru proiectul cu finanţare nerambursabilă x. S/132034, cu titlul "Îmbunătăţirea competenţelor personalului propriu SPO din Regiunile Sud-Muntenia, Nord-Est şi Sud-Est IC SPO", dar care, la momentul formulării prezentei cererii de chemare în judecată, era finalizat, acesta încetând să producă efecte de la data finalizării implementării proiectului POSDRU, respectiv data de 5.11.2015 (conform art. 4.1 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 29.06.2015), astfel cum rezultă din actele din dosar, dosar Judecătoria Slobozia.

Prin urmare, pretenţiile nu derivă din executarea contractului, ci, ca urmare a constatărilor organismului de control din cadrul POSDRU ce a reţinut o serie de cheltuieli neelegibile solicitate spre cererea de rambursare nr. x din 04.12.2015, cheltuieli ce nu s-ar încadra în regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin fonduri europene.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că cererea reclamantei nu se subsumează acţiunii în răspundere contractuală motiv pentru care, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pentru ca astfel să fie competentă în a soluţiona acţiunea şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei.

Ca atare, obiectul acţiunii de faţă îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză, iar nu o acţiune în răspundere contractuală, aşa cum greşit s-a reţinut de către Judecătoria Târgovişte.

Pe cale de consecinţă, competenţa urmează a fi stabilită conform regulii de drept comun prev. de art. art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În concluzie, raportat la valoarea obiectului cererii şi la faptul că sediul pârâtei este situat în circumscripţia Judecătoriei Târgovişte, instanţa competentă să se pronunţe cu privire la cererea formulată de reclamanta Agenţia Judeţeană de Ocuparea Forţei de Muncă Ialomiţa împotriva pârâtei SC A. SRL este Judecătoria Târgovişte.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus-arătate, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Târgovişte şi, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., cu referire la art. 107 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV