Appeal against state liability for illegal deprivation of liberty inadmissible as judicial error under Law No. 2/2013

Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea introductivă de instanţă, A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, despăgubiri materiale în cuantum de 98.500 RON şi despăgubiri morale în cuantum de 1.200.000 euro decurgând din privarea sa nelegală de libertate în perioada 9 martie 2016 - 7 noiembrie 2016 (247 zile arest preventiv) cât şi a luării măsurii restrictive de libertate în perioada 7 noiembrie 2016 - 24 aprilie 2017 (168 interdicţie de a nu părăsi ţara).

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 539, art. 9, art. 272 - 276 C. proc. pen., art. 1349 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 643 din 2 aprilie 2018, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia premisă cerută de art. 539 C. proc. pen. referitoare la existenţa unei privări nelegale de libertate.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 453A din 20 martie 2019 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.

A criticat decizia pronunţată în apel sub aspectul neacordării sumei solicitate cu titlu de despăgubiri materiale rezultând din cheltuielile de judecată suportate pe parcursul procesului penal, apreciind că instanţa a încălcat prevederile art. 5 C. proc. civ. prin refuzul de a judeca, în contextul în care acţiunea are două capete de cerere, cu temeiuri diferite.

Cu privire la daunele morale, recurentul a susţinut că le-a solicitat întrucât, pe lângă arestarea sa nelegală, sunt întrunite şi condiţiile antrenării unei răspunderi subiective a statului, întemeiată pe culpa agenţilor săi şi sancţionată în conformitate cu art. 1349 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO şi că instanţa de apel, în mod eronat, i-a respins calea de atac exercitată fără a analiza cererea şi din prisma dreptului comun.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat, la 24 mai 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, la data de 27 mai 2019, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părţilor, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din cod şi a acordat termen la 18 septembrie 2019, în camera de consiliu, fără citare părţi, pentru soluţionarea căii de atac.

La data de 16 septembrie 2019, s-a înregistrat solicitarea recurentului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

La aceeaşi dată, recurentul a depus şi punct de vedere/note scrise asupra raportului întocmit, arătând, faţă de capătul de cerere privind obligarea, în temeiul art. 539 C. proc. pen. a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata daunelor morale, că dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu-i sunt aplicabile. A arătat astfel că cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare sunt prevăzute de art. 538 C. proc. civ., în timp ce prin acţiunea sa şi-a exercitat dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, reglementat de dispoziţiile art. 539 C. proc. civ., cele două proceduri presupunând ipoteze diferite.

Prevalându-se, în continuare, de dispoziţiile art. 10 C. civ., a opinat că excepţia instituită de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se referă expres la "cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare", neputând fi extinsă "cererilor privind repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate", astfel încât raportat la obiectul cauzei sunt aplicabile prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

A considerat că recursul este, ca atare, admisibil, în raport de data pronunţării deciziei atacate şi de deciziile Curţii Constituţionale nr. 369/2017 şi nr. 454/2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, în considerarea argumentelor ce succed:

În drept, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Or, în cauză, chiar dacă reclamantul a invocat ca temei al cererii sale şi dispoziţiile art. 1349 C. civ., nu înseamnă că prin aceasta, raportul juridic litigios dedus judecăţii ar putea fi unul de drept comun, sustras dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. şi, implicit, celor ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, de vreme ce acesta beneficiază de o reglementare legală specială care se aplică cu prioritate şi în limitele căreia au fost soluţionate pretenţiile recurentului.

Susţinerile recurentului din punctul de vedere la raport referitoare la admisibilitatea recursului, motivat de faptul că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu pot fi primite pentru considerentele pentru care s-a respins cererea recurentului de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se constată astfel că în mod eronat s-a susţinut că noţiunea de "eroare judiciară" corespunzătoare cazurilor vizate prin norma art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 s-ar circumscrie doar acelora avute în vedere prin dispoziţiile art. 538 din noul C. proc. pen. în considerarea denumirii marginale date acestui text legal, iar nu şi celor ale art. 539 din acelaşi act normativ, această teză ignorând jurisprudenţa Curţii Constituţionale la care s-a făcut referire în practicaua prezentei hotărâri, precum şi faptul că cele două articole de lege în discuţie concretizează principiul constituţional, regăsit în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală, al răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

În acest context, se observă că devine de prisos a mai cerceta admisibilitatea recursului în raport de data pronunţării deciziei atacate şi de deciziile Curţii Constituţionale nr. 369/2017 şi nr. 454/2018, de vreme ce cauza de faţă a fost sustrasă căii de atac a recursului după criteriul materiei, iar nu după criteriul valorii pretenţiilor deduse judecăţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 aplicându-se cauzelor în care regimul diferit al căilor de atac era dat de criteriul valoric).

Faţă de toate cele de mai sus, recursul declarat în cauză apare ca inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 453A din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2019.

Procesat de GGC - CL