Exclusion of expropriation matters from cassation appeal under Law No. 2/2013 and C. proc. civ.

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 3 mai 2019, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, pârâtul Municipiul Craiova a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 789 din data de 26 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 8 mai 2019 şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru CF x.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, şi, în rejudecare, admiterea apelului declarat, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, consecinţa fiind nulitatea hotărârii, întrucât instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că o motivare justificată pe temeiuri legale care nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţa dedusă judecăţii, aşa cum este cea cuprinsă în decizia recurată, fără a conţine elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul, echivalează cu nemotivarea hotărârii, iar neîndeplinirea exigenţelor art. 425 C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii.

În argumentarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţa de apel a făcut o apreciere eronată a materialului probator administrat în cauză, o aplicare greşită a dispoziţiilor legale, limitându-se la cercetarea pricinii doar sub aspectul noţiunii de "expropriere de fapt", care trebuia să fie analizată pornindu-se de la originea dreptului de proprietate, categoria de folosinţă a bunului, sporul de valoare adus prin actele de autoritate, demersul reclamantei în legătură cu valorificarea proprietăţii, conduita acesteia, precum şi scopul final urmărit.

Astfel, a precizat că nu poate fi primită sintagma "expropriere de fapt", întrucât exproprierea, aşa cum este definită de legiuitor prin legea fundamentală, dar şi prin legile ordinare, reprezintă o "deposedare", iar argumentele instanţei de apel s-au bazat doar pe noţiunea exproprierii în fapt, această instituţie fiind asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către autoritatea locală prin afectarea de obiective de interes public.

În continuare, recurentul a considerat că admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată, presupune o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, creând astfel un dezechilibru în gestionarea bugetului local.

În ceea ce priveşte argumentul instanţei de apel conform căruia exproprierea în fapt justifică modalitatea de despăgubire în cauza dedusă judecăţii, recurentul a învederat că nu poate fi primit, pentru că exproprierea în fapt nu are acoperire procedurală legală care să includă şi noţiunea de despăgubire.

Recurentul a mai arătat că hotărârea este criticabilă şi în raport de aprecierea instanţei cu privire la faptul că reclamanta nu poate redobândi posesia terenului său prin promovarea unei acţiuni în revendicare din moment ce acesta este ocupat definitiv, întrucât nu a fost analizat transferul juridic al proprietăţii pierite în patrimoniul celui responsabil de pieire, rezultatul fiind că reclamanta a obţinut prin mijlocirea instanţei preţul terenului, fiind în continuare proprietar al bunului.

Referitor la acordarea despăgubirilor, în decizia civilă atacată s-a reţinut că, din întregul teren, o suprafaţa de 3700 mp nu poate fi folosită de reclamantă, fiind afectată de lucrări edilitar-urbanistice, respectiv amenajarea străzii Cornului (pietruită) din Craiova, propusă prin PUZ-ul aprobat prin H.C.L. nr. 438/2011, motiv pentru care recurentul a susţinut că reclamanta este îndreptăţită la plata unei despăgubiri egale cu valoarea de înlocuire/circulaţie a terenului, iar despăgubirile acordate nu trebuie concepute ca o formă de reparaţie pentru lipsa de folosinţă a bunului, ci trebuie concepute ca preţ de piaţă al proprietăţii, urmat de tranzacţia definitivă de transfer a proprietăţii de la reclamantă către autoritatea publică locală.

Astfel, stabilind cuantumul despăgubirii la valoarea de circulaţie a terenului şi nu la lipsa de folosinţă, şi obligând autoritatea locală la plata acestei despăgubiri, în opinia recurentului, instanţa de apel a creat un grav dezechilibru între părţi, concretizat prin faptul că Municipiul Craiova a fost obligat la plata preţului unei proprietăţi pe care nu a dobândit-o în drept, iar proprietarul a primit preţul unei proprietăţi care, în drept, rămâne în continuare în patrimoniul său.

Instanţa de apel s-a limitat doar la a constata ingerinţa şi a acorda despăgubiri, fără a viza un transfer de proprietate, ca efect al ingerinţei, iar acest aspect conduce la nelegalitatea hotărârii judecătoreşti.

Prin urmare, recurentul a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, iar pentru aceste motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamantă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor la data de 3 iunie 2019, respectiv 4 iunie 2019, conform dovezilor de înmânare de la dosarul de recurs, însă aceştia nu au depus întâmpinări în termenul legal.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, recursul nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, care pune în discuţie intervenirea exproprierii de fapt.

Totodată, s-a reţinut că, în subsidiar, în ipoteza în care completul de filtru va aprecia că nu sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 C. proc. civ. va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul- pârât în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La data de 23 septembrie 2019, recurentul-pârât a depus punct de vedere asupra raportului, prin care a învederat că recursul este admisibil în principiu, nefiind incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia inadmisibilităţii recursului reţinută prin raport, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului".

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

În conformitate cu dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Termenul prevăzut la art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015, respectiv prin O.U.G. nr. 95/2016, până la 1 ianuarie 2019.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova, prin Primar, şi Consiliul Local Craiova, prin Primar, să constate că pentru suprafaţa de teren de 3700 mp, situată în municipiul Craiova str. x, jud. Dolj (fostă T75, P8) a intervenit exproprierea în fapt odată cu emiterea H.C.L. nr. 438 din 24 noiembrie 2011, fără demararea procedurilor legale prevăzute de lege, şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru expropriere, despăgubiri ce urmează să fie stabilite la valoarea de circulaţie a imobilului în condiţiile Legii nr. 33/1994.

Din considerentele Deciziei nr. 789 din 26 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, rezultă că instanţa de fond şi cea de apel au statuat în sensul că cererea dedusă judecăţii are ca fundament juridic o expropriere de fapt, arătându-se că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Burghelea contra României îşi găsesc aplicabilitatea în speţa de faţă, întrucât este vorba despre o deposedare a reclamantei de terenul proprietatea sa, fără emiterea de către autoritatea publică a unui act de expropriere.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în temeiul art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 562 alin. (3) C. civ., precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă în considerarea art. 20 din Constituţia României şi art. 4 C. civ., persoana privată de proprietatea sa prin actele sau măsurile unei autorităţi are dreptul la despăgubire, indiferent dacă este vorba de o expropriere dispusă şi realizată în temeiul legii sau de o expropriere de facto, efectuată în afara cadrului legal sau fără parcurgerea de către expropriator a procedurii reglementate de legea specială.

Din perspectiva celor ce preced, faţă de natura pretenţiei deduse judecăţii, respectiv litigiu având ca obiect expropriere de facto, Înalta Curte reţine că pretenţia dedusă judecăţii se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora hotărârile pronunţate în materie de expropriere nu sunt supuse recursului.

Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincţie între exproprierile în fapt (cum este cea în speţă), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege ori cele în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri.

Ca atare, în aplicarea principului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ("unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"), Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 18 noiembrie 2017.

Astfel, coroborând dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materie de expropriere, rezultă că Decizia nr. 789 din data de 26 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.

Cu referire la împrejurarea că în dispozitivul hotărârii atacate s-a menţionat că hotărârea este susceptibilă de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează principiul legalităţii căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:

"Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu pot folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie reţinând că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva Deciziei nr. 789 din data de 26 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, împotriva Deciziei nr. 789 din data de 26 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, ca inadmisibil.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - MM