State liability for legal imprisonment based on final conviction: inapplicability of civil tort claims where no judicial finding of illegality exists under criminal procedure.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2017, pe rolul Tribunalului Arad, sub nr. x/2017, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiţiei, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit pentru plasarea sa în detenţie, în mod nelegal, în perioada 08 mai 2014 - 27 mai 2014, pentru executarea unei pedepse cu închisoarea, pedeapsă care fusese deja executată. Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii faţă de Ministerul Justiţiei, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea acţiunii, în temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 102 din 27 iunie 2017, Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul şi Statul Român, prin Ministerul Justiţiei, pentru angajare răspundere civilă delictuală.

Cererea de apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâţilor la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit pentru plasarea sa în detenţie în mod nelegal, în perioada 08 mai 2014 - 27 mai 2014, pentru executarea unei pedepse cu închisoarea, pedeapsă care fusese deja executată.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin Decizia nr. 202 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 102 din 27 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Arad.

4. Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru ca aceasta, în urma rejudecării apelului, să cuantifice despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit pentru plasarea sa în detenţie, în mod nelegal, în perioada 08 mai 2014 - 27 mai 2014.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., prin faptul că a refuzat să analizeze toate motivele invocate de reclamant.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul ar fi fost deţinut în baza unei condamnări pronunţate de un tribunal şi că nu sunt incidente prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri, în condiţii contrare acestui articol, are dreptul la reparaţii.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 210 din 17 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2014, a fost anulat vechiul mandat de executare a pedepsei închisorii nr. x/2011 şi s-a dispus emiterea unui nou mandat, conform Sentinţei nr. 210 din 17 martie 2014.

Instanţa de apel a arătat că inculpatul nu a formulat cale de atac împotriva Sentinţei penale nr. 210 din 17 martie 2014, astfel că legalitatea emiterii mandatului de executare a pedepsei nu poate constitui obiectul de analiză pe calea unui proces civil.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că motivele invocate, şi anume că nu ar fi fost citat în cauza penală şi că nu i s-a comunicat sentinţa penală, exced analizei prezentei cauze.

În primul rând, Sentinţa penală nr. 210 din 17 martie 2014 a fost pronunţată de Tribunalul Timiş, în urma unei proceduri obscure, în care nu a fost citat, iar sentinţa respectivă nici nu i s-a comunicat. Astfel, nu i se poate reproşa că nu a atacat o hotărâre penală, pronunţată într-un proces în care nu a fost citat, şi care nici nu i s-a comunicat.

Recurentul a susţinut că toate împrejurările pe care le-a invocat şi care conturează nelegalitatea măsurii reîncarcerării sale, în lipsa oricărui temei, trebuiau analizate de instanţa de apel, astfel cum impune art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) şi art. 5 parag. 5 din Convenţie, atunci când a reţinut că încarcerarea sa s-a efectuat în baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent.

Emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nu reprezintă o chestiune ce ţine de judecarea cauzei şi care, astfel, ar constitui putere de lucru judecat, ci este o chestiune administrativă, ce ţine de punerea în executare a unei sentinţe penale, prin intermediul Biroului de Executări Penale şi care, printr-un minim de verificări făcute de către instanţă, putea fi evitată.

Mai mult, prima instanţă a greşit fundamental atunci când a afirmat că Sentinţa penală nr. 210 din 17 martie 2014 constituie o condamnare pronunţată de un tribunal competent şi că este o justificare pentru deţinerea sa, în sensul art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţie.

Sentinţa penală nr. 210 din 17 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, nu a dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii cu executare, astfel că privarea de libertate, în baza acestei sentinţe, a fost nelegală. Privarea de libertate a survenit ca urmare a emiterii unui nou mandat de executare, pentru o pedeapsă care fusese deja executată.

În aceste condiţii, în care a fost reîncarcerat "din greşeală", ca urmare a unor neconcordanţe legislative şi administrative, reclamantul consideră că nu au fost respectate exigenţele art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţie şi că lipsirea sa de libertate nu poate fi justificată în niciun mod.

Aplicarea art. 5 paragraf 1 lit. a) şi art. 5 paragraf 5 din Convenţie presupune o vedere mai largă şi mai cuprinzătoare din partea instanţei interne care nu trebuie să se cantoneze în prevederile legale naţionale contradictorii, ci trebuie să vadă dacă, în ansamblu, aplicarea prevederilor legale interne a dus la încălcarea dreptului la libertate.

Cerinţa de legalitate nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern relevant; trebuie ca dreptul intern să se conformeze el însuşi Convenţiei, inclusiv principiilor generale enunţate sau implicate de aceasta (Pleso împotriva Ungariei, pct. 59). Acest considerent al Curţii Europene este foarte important, întrucât oglindeşte foarte explicit situaţia în care a fost pus: deşi, la prima vedere, procedurile judiciare au fost, sub aspect formal, corecte (mai puţin faptul că Sentinţa penală nr. 210 din 17 martie 2014 nu i-a fost comunicată), totuşi, prin concursul împrejurărilor, efectul lor a fost profund ilegal, pentru că i s-a încălcat un drept fundamental, dreptul la libertate.

Potrivit principiului subsidiarităţii, care se doreşte să fie un mecanism eficient al aplicării Convenţiei în ordinea de drept internă, judecătorul naţional poate aplica direct prevederile Convenţiei, în activitatea sa jurisdicţională, însă, pentru a face acest lucru, trebuie să aibă o vedere de ansamblu şi să verifice, inclusiv, compatibilitatea prevederilor legale interne cu exigenţele şi principiile Convenţiei.

Conform art. 5 parag. 5 din Convenţie, orice persoană, victimă unei arestări sau a unei deţineri, în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii. Această normă creează un drept direct şi opozabil la reparaţii în faţa instanţelor naţionale şi este respectat atunci când este posibil să se solicite reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 ale art. 5 (a se vedea recent Michalâk împotriva Slovaciei, pct. 204; Lobanov împotriva Rusiei, pct. 54).

Exercitarea efectivă a dreptului la reparaţii trebuie să fie asigurată cu un grad suficient de certitudine (a se vedea, de exemplu, Ciulla împotriva Italiei, pct. 44; Sakyk şi alţii împotriva Turciei, pct. 60); reparaţia trebuie să fie posibilă atât în teorie (Dubovik împotriva Ucrainei, pct. 74), cât şi în practică (Chitayev şi Chitayev împotriva Rusiei, pct. 195), iar atunci când sunt sesizate cu cereri de reparaţii de acest tip, autorităţile naţionale sunt obligate să interpreteze şi să aplice dreptul intern în spiritul art. 5, fără un formalism excesiv (Shulgin împotriva Ucrainei, pct. 65; Houtman şi Meeus împotriva Belgiei, pct. 46).

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal, că sunt aplicabile, în cauză, dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., considerând că aspectele invocate se încadrează în materia erorii judiciare.

Nu sunt aplicabile, în speţă, aceste dispoziţii, întrucât acest text de lege vizează cazul în care, în urma unei judecăţi pe fond, o persoană a fost condamnată la pedeapsa închisorii, ca urmare a unei erori judiciare şi apoi, după dovedirea erorii judiciare, a fost achitată.

De asemenea, reclamantul a menţionat că nu a formulat acţiunea nici în temeiul art. 539 din C. proc. pen., pentru că acest text de lege vizează o cu totul altă ipoteză, şi anume repararea pagubei cauzată unei persoane, în timpul procesului penal, prin aplicarea, în mod nelegal, a unei măsuri preventive privative de libertate.

Recurentul-reclamant a arătat că nu se încadrează în aceste texte de lege, întrucât nu a fost privat de libertate, prin măsuri preventive, în cadrul unui proces penal, nici nu a fost condamnat pe fond, ca urmare a unei erori judiciare şi după aceea să fi fost achitat, ci a fost încarcerat ilegal, prin emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei, ca urmare a unei proceduri, mai degrabă, administrative, care s-a desfăşurat fără citarea sa, astfel că nici nu a putut să-şi exprime punctul de vedere.

Dacă ar fi fost citat la instanţă, ar fi ştiut care sunt riscurile acestei proceduri care, la prima vedere, îi era favorabilă, astfel că ar fi renunţat să i se aplice legea penală mai favorabilă, care, de fapt, a fost generatoare de prejudicii.

După cum s-a reţinut în practica judiciară recentă, introducerea acţiunii la instanţa civilă este condiţionată de existenţa unei hotărâri a instanţei penale prin care să se constate definitiv fie eroarea judiciară, din perspectiva art. 538 C. proc. pen., fie nelegalitatea privării de libertate, din perspectiva dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.

Prin aceeaşi decizie, s-a mai reţinut că "Spre deosebire de cazul erorii judiciare - care trebuie constatată pe calea revizuirii declanşată împotriva hotărârii de condamnare definitivă iniţiale şi numai prin rejudecarea procesului, ca efect al admiterii unei cereri de revizuire - în cazul detenţiei derivată din măsura reţinerii şi arestării preventive dispusă în cursul procesului penal (soldat fie cu condamnarea, fie cu achitarea inculpatului), nelegalitatea poate rezulta chiar din hotărârea de achitare a inculpatului trimis în judecata pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni".

Aşadar, conform practicii judiciare interne, reclamantul nu s-ar fi încadrat în niciunul din textele consacrate de art. 538 şi 539 C. proc. pen.

În consecinţă, acţiunea sa este formulată în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale, conform art. 1349 C. civ. şi în temeiul art. 5 parag. 1, 3 şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

După cum se poate observa, privarea sa de libertate nu se poate justifica prin încadrarea în vreuna din situaţiile enumerate de art. 5 din Convenţie, aşadar, nu are acoperire legală.

Principiile generale implicate de Convenţie, la care face trimitere jurisprudenţa referitoare la art. 5 parag. 1, sunt principiul statului de drept şi, conexe acestuia, principiul securităţii juridice, principiul proporţionalităţii şi principiul protecţiei împotriva arbitrarului, protecţia împotriva arbitrarului reprezentând cu atât mai mult scopul art. 5 (decizia Simons împotriva Belgiei, parag. 32).

Prin emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x din 07 mai 2014, în baza aplicării unei legi penale mai favorabile, şi prin punerea lui în executare, a fost privat de libertate în mod nejustificat, doar ca urmare a procedurilor judiciare deviate de la scopul lor, în condiţiile în care nu a existat nicio hotărâre judecătorească care să dispună revocarea sau anularea liberării condiţionate ce i-a fost acordată prin Sentinţa penală nr. 851 din 03 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Timişoara.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1349 C. civ., art. 34 şi 35 din Constituţia României, art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 466 şi urm. C. proc. civ.

6. Procedura derulată în recurs şi încheierea de admitere în principiu:

Prin rezoluţia din data de 20 februarie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului, cu menţiunea de a depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare menţionate în dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad pentru Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român şi Ministerul Finanţelor Publice au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Prin Încheierea din camera de consiliu de la data de 13 martie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 202 din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată, pentru soluţionarea recursului, la data de 19 iunie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Obiectul litigiului declanşat de reclamantul A., astfel cum a fost fixat prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, a constat în acordarea de despăgubiri morale pentru pretinsa detenţie nelegală circumscrisă perioadei 08 mai 2014 - 27 mai 2014.

Temeiul juridic al acestei cereri l-a constituit, în viziunea reclamantului, atât dispoziţiile interne ale C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât şi normele art. 5 parag. 1, 3 şi 5 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a face posibilă cenzura de legalitate a hotărârii recurate, este necesar să ne raportăm la situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă de reclamant şi reţinută de instanţele anterioare, pe baza probelor administrate în cauză, situaţie necontestată în cauză.

Prin Sentinţa penală nr. 168 din 30 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2010, rămasă definitivă prin Decizia nr. 956 din 29 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acelaşi dosar, reclamantul din prezenta cauză a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 4 luni, astfel: pentru infracţiunea de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, a fost condamnat la 3 ani şi 4 luni închisoare; pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, a fost condamnat la 5 luni închisoare; şi pentru infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni a fost condamnat la 3 ani şi 4 luni închisoare; au fost contopite pedepsele stabilite şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 4 luni închisoare, la care a fost adăugat sporul de 1 an închisoare aplicat de instanţa de apel.

Ca urmare a rămânerii definitive a acestei sentinţe penale de condamnare, reclamantul a arătat că Tribunalul Arad, ca instanţă de executare, a emis mandatul de executare a pedepsei cu închisoarea nr. x din 30 martie 2012, în care s-a menţionat şi faptul că, din durata pedepsei, se deduce durata reţinerii şi arestării preventive din data de 09 octombrie 2009 până la 10 mai 2010. Acest mandat de executare a fost pus în aplicare prin arestarea sa la data de 03 martie 2012 de către IPJ Arad şi depunerea sa în Penitenciarul Arad.

Reclamantul a mai arătat că a fost liberat condiţionat la data de 12 martie 2014, ca urmare a admiterii cererii de liberare condiţionată prin Sentinţa penală nr. 851 din 06 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin necontestare. Penitenciarul Timişoara, a emis biletul de liberare nr. x din 12 martie 2014, care menţionează numărul mandatului de executare a pedepsei închisorii, numărul sentinţei prin care a fost condamnat, precum şi faptele pentru care a fost condamnat şi pedeapsa executată (4 ani şi 4 luni).

S-a susţinut că, înainte de a fi liberat condiţionat, a intrat în vigoare Noul C. pen., care nu mai incriminează infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prev. de art. 323 din vechiul C. pen., infracţiune pentru care inculpatul fusese condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare. Ca urmare, la data de 25 februarie 2014, s-a înregistrat la Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2014, sesizarea Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate constituită la nivelul Penitenciarului Timişoara.

Sesizarea Comisiei a fost admisă prin Sentinţa penală nr. 210 din 17 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2014, şi, astfel, din pluralitatea de infracţiuni a fost eliminată, prin dezincriminare, infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prev. şi ped. de art. 323 din vechiul C. pen., însă, prin recontopirea pedepselor pentru celelalte două infracţiuni şi menţinerea sporului de contopire, pedeapsa a rămas aceeaşi: 4 ani şi 4 luni închisoare. Împotriva acestei sentinţe, a formulat contestaţie DNA - Serviciul Teritorial Timişoara, contestaţie care a fost însă respinsă de Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 262 din 05 mai 2014.

Ca urmare a rămânerii definitive a Sentinţei nr. 210 din 17 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, această instanţă a emis un nou mandat de executare a pedepsei închisorii - nr. x din 07 mai 2014.

Procedând la analiza motivelor de recurs invocate de recurent, care reprezintă, în esenţă, o reiterare a motivelor de apel, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul a susţinut, prin intermediul primului motiv de recurs, că au fost încălcate dispoziţiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. (instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii), prin faptul că instanţa de apel a refuzat să analizeze toate motivele de apel invocate în cauză, însă nu a arătat, într-o manieră concretă, care dintre motivele de apel sau ce argumente esenţiale, aduse în susţinerea acestora, nu au fost analizate, astfel încât această critică, fiind invocată doar formal, nu poate fi analizată.

În acest context, se poate observa că, pentru a susţine acest motiv, recurentul a reiterat argumentele instanţei de apel, fără a formula critici concrete de legalitate, şi s-a raportat la procedura penală desfăşurată împotriva sa, căreia i-a reproşat vicii de legalitate - necitarea sa şi necomunicarea hotărârii penale -, ce nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual de către o instanţă civilă, care nu se poate transforma într-o "instanţă de casaţie" a hotărârii penale.

Analizând criticile formulate prin intermediul celui de-al doilea motiv de recurs, din perspectiva normelor convenţionale, despre care recurentul a susţinut că instanţa de apel le-ar fi aplicat în mod greşit, motiv de recurs ce s-ar putea încadra în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care consacră dreptul la libertate şi siguranţă, ca drept fundamental şi inalienabil, dar relativ, rezultă, astfel cum a subliniat constant instanţa europeană a drepturilor omului, ca privarea de libertate trebuie să aibă o baza legală, să se întemeieze pe normele interne de drept şi să fie conformă acestora, norme ce trebuie să fie ele însele conforme dispoziţiilor Convenţiei, şi să se încadreze într-una dintre ipotezele reglementate exhaustiv în dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. a) - f) din Convenţie. De asemenea, art. 5 din Convenţie are ca principal scop protejarea individului împotriva unei lipsiri arbitrare de libertate.

Conform dispoziţiilor art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţie: Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent.

În cauza dedusă judecăţii, instanţele de fond au reţinut în mod corect, atunci când au stabilit situaţia de fapt, atribut ce le revine în mod exclusiv, că cea de-a doua încarcerare a reclamantului A. a fost dispusă în baza Sentinţei penale nr. 210 din 17 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia penală, în dosarul nr. x/2014, hotărâre definitivă, astfel încât privarea sa de libertate respectă, şi în opinia instanţei de recurs, exigenţele art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţia Europeană, în sensul că a avut o bază legală în dreptul intern şi recurentul a fost "deţinut în baza condamnării pronunţate de un tribunal competent."

Verificarea legalităţii acestei hotărâri şi a procedurii în urma căreia a fost pronunţată, sub aspectul necitării recurentului din prezenta cauză sau a aspectelor relative la necomunicarea sentinţei penale, care nu a fost atacată de către recurent în cadrul procedurii penale, prin intermediul căilor specifice de atac, nu intră în atributul instanţelor civile şi legalitatea acestei hotărâri a fost cenzurată de instanţa penală, prin exercitarea căilor de atac incidente în materie penală de către reprezentanţii statului.

Tot astfel, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, în faza de executare a pedepsei, se putea realiza de către instanţa penală pe calea contestaţiei la executare, reglementată de dispoziţiile art. 597 - 599 C. proc. civ. care, de asemenea, nu a fost exercitată de recurent.

În acest sens este şi Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., şi opozabilă erga omnes, prin care instanţa supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Timişoara şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. care prevăd că: privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia.

Cum acest caracter nelegal al măsurii de reîncarcerare a recurentului, deci a măsurii privative de libertate dispuse împotriva acestuia, nu a fost constatat explicit de organele competente, prin actele jurisdicţionale expuse în conţinutul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., iar, raportat la argumentele expuse, nu poate fi constatat nici de instanţa civilă, motivele de recurs, sub acest aspect, sunt nefondate.

În consecinţă, nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţie, invocate de către recurent, conform cărora: orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii, întrucât, în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, se pot acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia au avut caracter nelegal, deci atunci când autorităţile statului sunt în culpă, nu şi atunci când au existat temeiuri suficiente şi pertinente care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate.

Astfel, dreptul la indemnizaţie, în sensul dispoziţiilor art. 5 parag. 5 din Convenţie, care este o normă de fond ce garantează un drept subiectiv individual, este condiţionat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din interpretarea gramaticală a normei convenţionale, deci din însăşi redactarea acesteia, ipoteză care nu este întrunită în cauza dedusă judecăţii.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie care reglementează detenţia provizorie, adică arestarea preventivă, distinctă de privarea de libertate dispusă în urma şi în baza unei condamnări definitive, cum este cazul recurentului.

În sfârşit, prin intermediul ultimului motiv de recurs, s-a criticat faptul că instanţa de apel ar fi reţinut, în mod nelegal, că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., deşi acţiunea reclamantului ar fi fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ. şi art. 5 parag. 1, 3 şi 5 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În susţinerea acestui motiv, recurentul a expus argumentele pentru care a considerat că nu sunt aplicabile speţei dispoziţiile art. 538 - 539 C. proc. pen., întrucât nu suntem în ipoteza unei erori judiciare, şi s-a raportat la principiile dezvoltate în interpretarea art. 5 din Convenţie, dar nu a enunţat motivele pentru care ar fi întrunite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 1349 C. civ. şi cele pentru care ar putea fi înlăturat raţionamentul instanţelor de fond privind incidenţa principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la general), astfel încât nu pot fi decelate critici concrete de nelegalitate ale hotărârii recurate care să poată fi analizate de instanţa de recurs.

Mai mult, recurentul pare că ignoră statuările instanţelor de fond care au expus, într-o motivare amplă şi substanţială, care sunt argumentele pentru care au considerat că prevederile cuprinse în dispoziţiile legale ale C. civ. privind răspunderea civilă delictuală sunt inaplicabile în raport cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie care prevăd că:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea Statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.", cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale care a reţinut constant că procedura reparării pagubei materiale sau a daunelor morale, în caz de privare nelegală de libertate, este o procedură specială cuprinsă în C. proc. pen. ce vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia Curţii Constituţionale nr. 179/2016) şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezentată de Decizia civilă nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată în recurs în interesul legii.

Urmare a aplicării acestor principii şi a jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, precum şi a instanţei supreme, instanţa de apel a concluzionat, în acord cu prima instanţă, că, nefiind constatat în mod expres caracterul nelegal al măsurii de reîncarcerare a reclamantului de organele competente, prin actele jurisdicţionale specifice, nu există, în cauză, o faptă ilicită, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 1349 C. civ. - dispoziţii pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea şi pe care instanţele anterioare le-au analizat şi înlăturat motivat - concluzie pe care recurentul nu a răsturnat-o în prezentul recurs, prin formularea unor critici de nelegalitate valide, care să determine reformarea hotărârii recurate.

Pentru argumentele expuse, constatând că instanţa de apel a adoptat o soluţie legală, confirmând hotărârea primei instanţe, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 202 din 23 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 202 din 23 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2019.

Procesat de GGC - CP