RCA insurance: Start date for late payment penalties under CSA Order 14/2011 Art. 36-37 following judicial determination of damages

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 21 octombrie 2016, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. SA, au solicitat obligarea acesteia la plata către reclamanta A. a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiului D. în urma evenimentului ce a avut loc în data de 27 iunie 2012, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la echivalentul în RON al sumei datorate, de la data de 11 aprilie 2016 şi până la executarea efectivă a obligaţiei de plată.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantul B. a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiului D. în urma evenimentului ce a avut loc în data de 27 iunie 2012 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la echivalentul în RON al sumei datorate, de la data de 11 aprilie 2016 şi până la executarea efectivă a obligaţiei de plată, cu cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru, onorariu avocaţial şi alte cheltuieli asimilate cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă

Prin Sentinţa civilă nr. 1516 din 26 septembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă: a obligat pârâta să plătească reclamantei A., suma de 50.000 euro, în echivalent RON la data plaţii, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, precum şi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, începând din data de 11 aprilie 2016 şi până la plata debitului principal.

A obligat pârâta să plătească reclamantei B., suma de 50.000 euro, în echivalent RON la data plaţii, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, precum şi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, începând din data de 11 aprilie 2016 şi până la plata debitului principal.

3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel

Prin Decizia civilă nr. 2 din 09 ianuarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a respins apelul declarat de C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1516 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

4. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii, pârâta Societatea C. SA a declarat recurs, în temeiul dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 26 martie 2018, şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 10, astfel cum rezultă din fişa Ecris.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea, spre o nouă judecare a cauzei, în faza apelului, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-pârâtă a dezvoltat critici cu privire la interpretarea şi aplicarea în mod greşit a prevederilor art. 2528 C. civ. de către instanţa de apel, susţinând că nu poate fi reţinută teza potrivit căreia data cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data la care s-a respins plângerea împotriva soluţiei de neîncepere a urmării penale, în condiţiile în care, în mod obiectiv, intimaţii - reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască vinovatul şi paguba încă de la data producerii accidentului sau, cel mai târziu, de la data de 20 septembrie 2012, data pronunţării ordonanţei.

Pe de altă parte, interpretând în mod eronat prevederile art. 1394 C. civ., instanţa de apel a apreciat că operează termenul de prescripţie de 5 ani în cazul infracţiunii de ucidere din culpă, cu toate că nu mai era posibilă tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că nu sunt susceptibile a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, cel puţin din cauza decesului persoanei vinovate, astfel că textul de lege privind prorogarea termenului de prescripţie nu este aplicabil şi cauza nu poate fi calificată ca fiind una penală în sensul art. 1394 C. civ., după cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015.

O altă critică adusă deciziei recurate vizează abordarea contradictorie a instanţei de apel cu privire la durata şi data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, fapt ce contravine principiilor consacrate în materia motivării hotărârilor judecătoreşti, fiind de nepermis ca motivarea să îmbrăţişeze mai multe variante de interpretare, chiar dacă acestea conduc la acelaşi rezultat.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea atacată şi prin prisma faptului că Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, prin care s-a aprobat Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, a reglementat faptul că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, pentru daunele morale se au în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România.

A invocat, cu titlu de jurisprudenţă, Decizia nr. 62 din 10 ianuarie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut, cu valoare de principiu, faptul că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul controlului instanţei de recurs. Instanţa a împărtăşit criteriul general evocat de către instanţa europeană potrivit căruia despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporţionalitate având în vedere gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii acesteia.

Prin urmare, sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie nişte măsuri excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.

În acest context, recurenta-pârâtă a apreciat că suma de 100.000 euro, acordată cu titlu de daune morale, constituie o măsură excesivă, dat fiind faptul că operaţiunea de cuantificare a daunelor morale nu a avut în vedere criteriile jurisprudenţiale obligatorii, prin raportare la prevederile mai sus menţionate, ceea ce reprezintă, pe de o parte, încălcarea normelor de drept material şi, pe de altă parte, o cercetare incompletă a fondului şi a motivelor de apel.

Totodată, practica judiciară creată în această materie nu numai că stabileşte limitele daunelor morale, dar evidenţiază o serie de principii de care instanţa trebuie să ţină cont în acordarea acestor sume: principiul echităţii, principiul evitării îmbogăţirii fără justă cauză, situaţia economică din România.

În opinia recurentei-pârâte, la evaluarea daunelor morale, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi realităţile economice şi sociale prezente, asigurând un echilibru între prejudiciul suferit de victime şi daunele cuvenite acestora, pentru a nu se realiza o îmbogăţire fără justă cauză. Aşadar, instanţa este obligată să se raporteze atât la jurisprudenţa în materie, dar şi la criterii obiective cum ar fi nivelul salariului mediu pe economie, nivelul de trai al colectivităţii, astfel încât să stabilească cu titlu de daune morale o sumă care să păstreze un grad de rezonabilitate şi să nu constituie o îmbogăţire fără just temei.

Un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate este cel privind acordarea penalităţilor de întârziere de către instanţa de apel cu aplicarea greşită a prevederilor art. 36 alin. (1) şi (5) şi art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

În acest sens, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a apreciat că, în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, penalităţile de întârziere nu încep să curgă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Prin aceste considerente, instanţa de apel a încălcat principiul ubi lex non dis-tinquit, nec nos distinquere debemus, întrucât nici prevederile art. 36 şi nici cele ale art. 37 din Normele C.S.A. nr. 14/2011 nu disting între situaţia în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acţiune în justiţie şi situaţia în care asiguratul se adresează în mod direct instanţei judecătoreşti.

Din moment ce art. 36 alin. (1) din Normele C.S.A. nr. 14/2011 conferă asigurătorului posibilitatea de a refuza plata, cu obligaţia de a motiva acest refuz, devin aplicabile dispoziţiile alin. (5) ale art. 36 din acelaşi act normativ.

Or, în speţă, recurenta-pârâtă a contestat însăşi existenţa dreptului la despăgubire, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că nu se poate vorbi despre o neîndeplinire a obligaţiilor acesteia, modul în care a soluţionat dosarul de daună încadrându-se în limitele legale şi prudenţiale în materia asigurării RCA.

Practica statornicită a instanţelor de judecată în acest sens este aceea că penalităţile de întârziere încep să curgă din a 11-a zi după momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au stabilit despăgubirile a căror obligaţie de plată îi incumbă asigurătorului RCA, indiferent dacă a existat sau nu o avizare de daună la nivelul asigurătorului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin concluziile scrise transmise, prin poşta electronică, la data de 14 iunie 2019, şi înregistrate la data de 18 iunie 2019, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura derulată în recurs

După efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (2) din acelaşi act normativ, instanţa a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin rezoluţia din data de 19 septembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 13 martie 2019, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a apreciat recursul ca fiind admisibil în principiu, fixând termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 08 mai 2019, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând decizia recurată în raport de temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor succede:

Prioritar, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 497 din acelaşi act normativ:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale, mai sus enunţate, rezultă că, potrivit noilor dispoziţii procesual civile incidente în cauză, singura soluţie pe care Înalta Curte o mai poate pronunţa, în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare.

Din această perspectivă, solicitarea recurentei-pârâte Societatea C. S.A. de casare a deciziei recurate, cu consecinţa reţinerii cauzei spre o nouă judecare a apelului, nu are temei legal, potrivit noilor reglementări procesual civile.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată atât sub aspectul duratei termenului de prescripţie, cât şi al datei de la care acesta începe să curgă, dar şi din perspectiva motivării contradictorii a instanţei de apel care ar fi reţinut, pe de o parte, că intimaţii-reclamanţi au cunoscut persoana vinovată de producerea prejudiciului la data rămânerii definitive a hotărârii penale, dată de la care curge termenul de prescripţie de 3 ani, iar, pe de altă parte, că se aplică termenul de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani, care începe să curgă de la data producerii accidentului.

În ceea ce priveşte durata termenului de prescripţie, Înalta Curte observă că instanţa de apel a făcut aplicarea art. 1394 C. civ. potrivit căruia "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă".

Recurenta-apelantă-pârâtă, Societatea C. SA, a invocat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ., menţionând că prezenta cauză nu poate fi calificată ca fiind una penală în lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, ca urmare a decesului persoanei vinovate.

Critica de mai sus nu se susţine, fiind invocată omisso medio, în măsura în care partea recurentă nu a înţeles să formuleze astfel de apărări în faza procesuală a apelului, pe care a iniţiat-o, în calitate de apelantă.

În ceea ce priveşte momentul la care păgubitul a cunoscut pe cel care răspunde pentru pagubă, recurenta susţine că acesta este data de 20 septembrie 2019, când s-a pronunţat Ordonanţa procurorului din dosarul penal nr. x/2012 al Tribunalului Alba, iar interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia termenul de prescripţie curge de la momentul respingerii plângerii împotriva soluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale, constituie o încălcare a principiului potrivit căruia "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă".

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, la data producerii accidentului rutier (27 iunie 2012), intimaţii-reclamanţi au cunoscut doar paguba, nu şi pe cel care răspunde de ea, pentru antrenarea răspunderii fiind necesar să fie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege cu privire la cunoaşterea existenţei pagubei şi pe cel chemat să răspundă, pentru ca păgubitul să poată acţiona.

În cauză a fost deschis dosarul penal cu nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, în care s-au efectuat cercetări cu privire la persoana vinovată de producerea accidentului rutier, stabilindu-se că numai persoana asigurată, nu şi victima se face vinovată de producerea accidentului, soluţie menţinută de instanţă cu prilejul soluţionării plângerii împotriva ordonanţei procurorului.

Constatarea procurorului, ca organ de cercetare penală, nu se poate bucura de prezumţia de adevăr juridic decât în momentul în care a rămas definitivă, fie prin neexercitarea căilor de atac, fie prin epuizarea lor.

În consecinţă, în mod judicios instanţa de prim control judiciar a concluzionat că intimaţii - reclamanţii A. şi B. au cunoscut persoana răspunzătoare de producerea pagubei abia la data de 03 februarie 2014, moment la care, prin Sentinţa penală nr. 53 din 03 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Alba Iulia a respins plângerea reclamanţilor formulată împotriva Ordonanţei din data de 20 septembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, ce a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. 794/P/2012, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a făptuitorului E., reţinându-se, în argumentarea ordonanţei, culpa exclusivă a fiului reclamanţilor în producerea accidentului rutier.

Prin urmare, la momentul pronunţării Sentinţei penale nr. 53/2014, respectiv 3 februarie 2014, prin care instanţa a menţinut şi şi-a însuşit concluziile Parchetului, a fost înlăturată efectiv incertitudinea în privinţa persoanei responsabile de producerea accidentului şi a vinovăţiei acesteia, moment care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie.

Criticile recurentului referitoare la motivarea contradictorie asupra duratei termenului de prescripţie sunt nefondate deoarece instanţa de apel a făcut referire în mod generic la dispoziţiile art. 2517 C. civ., potrivit căreia "Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", explicând ulterior, în raport de particularităţile cauzei, pentru care considerente a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1394 din acelaşi act normativ, care reglementează prorogarea termenului prescripţiei în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, concluzionându-se argumentat că termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă, fiind incident termenul de prescripţie de 5 ani şi nu cel de 3 ani.

Ca atare, sunt neîntemeiate alegaţiile recurentei-pârâte că intimaţii-reclamanţi aveau cunoştinţă atât de pagubă, cât şi de persoana răspunzătoare de producerea pagubei de la data producerii evenimentului rutier, 27 iunie 2012, sau, cel târziu, de la data pronunţării ordonanţei, 20 septembrie 2013.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată şi prin prisma nerespectării criteriilor jurisprudenţiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale şi, din acest punct de vedere, instanţa de apel a acordat un cuantum exagerat al daunelor morale în mod discriminatoriu, comparativ cu situaţia victimelor altor accidente cu consecinţe similare.

Opinează că, prin cuantumul exagerat al daunelor morale, se tinde la o satisfacţie pur patrimonială, asigurarea unui viitor fără griji, o sursă de îmbogăţire la care victima nu ar fi avut acces.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, legislaţia şi jurisprudenţa constituie criteriile menţionate în art. 49 pct. (2) lit. d) din Ordinul CSA pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, motiv pentru care nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Astfel, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge, însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Cum în etapa recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, în baza art. 488 alin. (1) C. proc. civ., va fi analizată doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale.

Din acest punct de vedere, critica este nefondată.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit cadrul normativ aplicabil în cuantificarea daunelor morale pornind de la dispoziţiile art. 49 pct. (2) lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, conform cărora stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a indicat care sunt criteriile de analiză a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate şi suferinţele de ordin psihic, pe care le-a aplicat în situaţia concretă dedusă judecăţii.

Prezumând corect existenţa unui prejudiciu de ordin moral, determinat de legătura de rudenie existentă între reclamanţi şi victimă, instanţa de apel a cuantificat despăgubirile ţinând cont de suferinţa cauzată reclamanţilor de pierderea singurului fiu, aspect avut în vedere la aprecierea caracterului compensatoriu al despăgubirilor morale acordate, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.

Aşadar, valorile morale lezate prin decesul victimei au fost analizate de către instanţa de apel, atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei asupra consecinţelor vătămării lor, avându-se în vedere principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.

În lipsa unor criterii clare, abstracte şi obiective, prevăzute de legislaţia naţională, instanţa de apel s-a raportat, corect, la astfel de criterii consacrate în jurisprudenţă, apreciind că suma de 50.000 euro acordată de prima instanţă fiecăruia dintre reclamanţi este rezonabilă, justă şi echitabilă, astfel încât decizia recurată este la adăpost de orice critică din această perspectivă.

Prin urmare, susţinerile recurentei-pârâte în ceea ce priveşte nerespectarea criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţă care, în speţă, nu coincid cu aşteptările părţii, însă simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei în sensul acordării despăgubirilor într-un anumit cuantum, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva motivelor de casare evocate.

Referitor la practica instanţei supreme, Înalta Curte reţine că analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, soluţiile pronunţate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influenţeze decizia din prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, noţiunea de jurisprudenţă nu se poate rezuma la decizii izolate de speţă, ci este necesar ca recurenta să probeze că, în practica judiciară vizând situaţii comparabile, au fost evidenţiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daunele morale.

Decizia atacată a mai fost criticată şi prin prisma încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (5) şi art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, privind acordarea penalizărilor de întârziere, susţinându-se că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că penalităţile de întârziere nu încep să curgă în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive prin care aceste despăgubiri au fost stabilite, în ipoteza în care asiguratul s-a adresat asigurătorului, ci de la momentul notificării refuzului asigurătorului de a plăti despăgubirile, respectiv 11 aprilie 2016.

Criticile recurentei-pârâte, referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material privind acordarea penalităţilor, sunt fondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în sarcina asigurătorului sunt instituite mai multe obligaţii, printre care aceea de a răspunde cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, şi obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Prin urmare, refuzul asigurătorului de a acorda despăgubiri reprezintă o posibilitate legală, acesta având numai obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. Nu se poate reţine o culpă a asigurătorului dacă îşi îndeplineşte această obligaţie, motiv pentru care momentul notificării refuzului nu constituie punctul de plecare în calculul termenului de prescripţie.

Potrivit art. 43 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, despăgubirile se stabilesc fie de către asigurător, în cadrul procedurii amiabile, fie de către instanţa de judecată, în ambele ipoteze fiind nevoie de cuantificarea despăgubirilor în mod definitiv pentru ca acestea să se transforme într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine pe viitor daune moratorii, până la completa ei achitare. Ca atare, nu pot curge penalităţi anterior momentului determinării în mod definitiv a despăgubirilor pe care asigurătorul are obligaţia de a le plăti.

Art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia de plată a despăgubirii astfel stabilite:

- primul moment vizează ipoteza acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA trebuie să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I),

- cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

Obligaţia de plată a despăgubirilor şi momentul de la care aceasta se naşte este reglementată cu claritate în textele anterior evocate care subliniază necesitatea, derivată din argumentele anterior expuse, ca hotărârea judecătorească să fie definitivă.

Potrivit art. 37 din acelaşi ordin, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

În ceea ce priveşte natura juridică a penalităţilor de întârziere, Înalta Curte observă că acestea au un pronunţat caracter sancţionator, aferent refuzului de plată, astfel că sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere poate fi aplicată doar dacă există o culpă în întârzierea plăţii despăgubirilor.

În speţă, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicţionale, ca efect al probatoriului administrat, motiv pentru care nu se poate reţine argumentul instanţei de apel în sensul existenţei unei culpe a asigurătorului în acordarea penalităţilor de întârziere, la data notificării refuzului de despăgubire (11 aprilie 2016).

În cuprinsul art. 37, legiuitorul nu distinge între situaţia în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acţiune în justiţie şi situaţia în care asiguratul se adresează direct instanţei judecătoreşti, ci sancţionează atitudinea asigurătorului în ceea ce priveşte modalitatea în care înţelege să-şi execute obligaţiile instituite în sarcina sa, astfel că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.

Întrucât despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător RCA, devin incidente dispoziţiile art. 37 coroborate cu art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât după împlinirea termenului de 10 zile care curge de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.

Faţă de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul, va dispune casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelului sub acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2 din data de 09 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea capătului de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2019.

Procesat de GGC - CP