Copyright equitable remuneration: Inadmissibility of extraordinary appeal for substantive copyright claims

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2013, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat obligarea pârâtei SC A. SRL la repararea prejudiciului cauzat acesteia, constând în remuneraţia unică echitabilă, începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până în prezent, precum şi a TVA-ului aferent, actualizată cu rata inflaţiei, a penalităţilor de întârziere aferente, iar în subsidiar a daunelor materiale, la predarea play-listurilor, obţinerea licenţei neexclusive, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 16128 din 2 octombrie 2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Sentinţa nr. 1456 din 3 decembrie 2015, a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta la plata sumei de 251.462,59 RON (TVA inclus), remuneraţie unică echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru utilizarea prin radiodifuzare a fonogramelor de comerţ, a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2014, actualizată cu indicele de inflaţie la nivelul lunii august 2015, compusă din suma de 41.333,16 RON, pentru postul de radio naţional deţinut şi 210.129,43 RON pentru cele 11 posturi de radio locale. A obligat pârâta la plata sumei de 223.464,85 RON, penalităţi de întârziere aferente debitului sus-menţionat, calculate până la data de 30 septembrie 2015, la care se vor adăuga penalităţile de întârziere de la această dată şi până la momentul plăţii efective. Totodată, a obligat pârâta la predarea play-listurilor cuprinzând fonogramele radiodifuzate începând cu data de 1 ianuarie 2012 şi până în prezent, la obţinerea licenţei neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10.450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta SC A. SRL, soluţionat în sensul admiterii acestuia, prin Decizia nr. 845A din 9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei civile atacate în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată precizată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 41.333,16 RON (TVA inclus), remuneraţie unică echitabilă actualizată cu rata inflaţiei la nivelul lunii august 2015, şi a sumei de 36.414,97 RON penalităţi de întârziere aferente calculate până la data de 30 septembrie 2015, la care se vor adăuga penalităţile de întârziere de la această dată şi până la momentul plăţii efective. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei, privind predarea play-listurilor, obţinerea licenţei neexclusive pentru radiodifuzarea fonogramelor şi cheltuieli de judecată. S-a luat act de susţinerea apelantei privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Prin Decizia nr. 254 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva Deciziei nr. 845A din 9 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Împotriva acestei decizii, la data de 2 mai 2019, SC A. SRL a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2019, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 503 şi următoarele C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei, intimata susţine că din considerentele deciziei de casare lipseşte analiza apărărilor pe care le-a formulat în faţa instanţei de recurs, contrar prevederilor art. 425 şi art. 499 C. proc. civ., cu menţiunea că prin raportul de admisibilitate în principiu a recursului s-a constatat incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., şi nu a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reţinut eronat în lipsa unor încălcări a normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, contestatoarea susţine că maniera de redactare a considerentelor instanţei de recurs denotă fie o nesiguranţă în expunerea limitelor casării, fie o dovadă a neanalizării apărărilor pe care le-a formulat, în acest sens şi trimiterile din considerente la sintagma «post de radio local», în condiţiile în care dispoziţiile legale incidente, pe care le dezvoltă pe larg, nu prevăd o astfel de titulatură.

Contestatoarea critică hotărârea din recurs şi pentru omisiunea pronunţării asupra excepţiei lipsei de interes în promovarea recursului, în raport de tranzacţia din 21 februarie 2017, tranzacţie pe care, dimpotrivă, ar fi trebuit să o valideze.

Intimata Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, arătând că cea mai mare parte a criticilor contestatoarei reprezintă apărări de fond, niciuna dintre acestea neputând fi înscrise în vreunul dintre cazurile limitative prevăzute de către legiuitor pentru admisibilitatea unei contestaţii în anulare. În subsidiar, apreciază criticile contestatoarei ca fiind nefondate.

Analizând prioritar contestaţia în anulare sub aspectul admisibilităţii acesteia, în considerarea dispoziţiilor art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare. Pe această cale nu pot fi puse în discuţie probleme de fond ori săvârşirea unor greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia în anulare de drept comun poate fi exercitată numai în situaţia în care partea nu a fost legal citată şi nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

Contestaţia în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. (2) C. proc. civ. poate fi introdusă în patru cazuri distincte: atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Argumentele redate de către contestatoare nu pot fi încadrate în cazurile de contestaţie în anulare de drept comun sau specială, reglementate exhaustiv de art. 503 C. proc. civ., care trebuie să vizeze hotărârea judecătorească atacată.

Astfel, în ceea ce priveşte criticile contestatoarei referitoare la pretinsa neconcordanţa dintre considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 254 din 12 februarie 2019, precum şi la nepronunţarea pe excepţia lipsei de interes, acestea reprezintă chestiuni ce pot fi analizate doar în calea prevăzută de dispoziţiile art. 442 - 444 C. proc. civ. ce reglementează instituţia îndreptării, lămuririi şi completării hotărârii.

Cât priveşte susţinerile potrivit cărora instanţa de recurs nu ar fi avut în vedere apărările formulate de intimată şi probatoriul administrat în acea fază procesuală, precum şi reţinerea greşită în speţă a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care nu ar fi fost invocată o nerespectare a unor norme de procedură care să poată atrage nulitatea absolută sau relativă a actelor procedurale efectuate în cauză, acestea reprezintă, în fapt, apărări de fond, critici împotriva soluţiei pronunţate în recurs.

Calea contestaţiei în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţiile legale, motiv pentru care Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 254 din 12 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Cererea formulată de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat urmează a fi admisă, în parte, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa obligării contestatoarei SC A. SRL la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, în raport de complexitatea şi circumstanţele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 254 din data de 12 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Obligă pe contestatoarea SC A. SRL la plata către intimata Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2019.

Procesat de GGC - CL