Decizia nr. 1219/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Prin Sentinţa civilă nr. 1269 din 10 decembrie 2009, din primul ciclu procesual, Tribunalul Covasna a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale a chematului în garanţie AAAS şi a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC A. SA şi, în consecinţă: a admis, în parte, acţiunea precizată de reclamanţii B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, a dispus obligarea pârâtei SC A. SA să se pronunţe, prin decizie motivată, asupra cererii de restituire a imobilului înscris în CF x Sf. Gheorghe, top x - casă de piatră şi curte în suprafaţă de 252 mp, potrivit Notificării x/2001.

Prin Decizia 85 din 29 iunie 2010, Curtea de Apel Braşov a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, soluţie menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia 5991 din 14 septembrie 2011.

În rejudecare, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanţii B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC A. SA, Consiliul Judeţean Mureş, Municipiul Sf. Gheorghe, Gospodăria Comunală S.A., Ministerul Culturii şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice constatarea nulităţii absolute a actelor prin care dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF x Sf. Gheorghe, top x a fost transferat de la Statul Român la E. Sf. Gheorghe şi la pârâta SC A. SA, precum şi rectificarea CF, după cum urmează: anularea Încheierii de intabulare nr. x din 29 ianuarie 1957 din CF x, top x; constatarea nulităţii absolute a Încheierii de intabulare nr. x din 29 ianuarie 1957 din CF x, top x; constatarea nulităţii absolute a Deciziei 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş şi rectificarea Încheierii de intabulare nr. x/1958, emisă în baza ei; constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 1227/1966 şi a procesului-verbal de predare primire nr. x/1966 prin care dreptul de administrare operativă asupra imobilului din litigiu a fost intabulat pe numele E. Braşov, al cărui succesor este SC A. SA; rectificarea Încheierii de intabulare x/1968; constatarea nulităţii absolute a actului de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din proprietatea Statului Român şi administrarea operativă a E. Braşov în favoarea pârâtei SC A. SA şi anume, nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 15 februarie 1996; obligarea pârâtei SC A. SA să emită dispoziţie de restituire în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin Sentinţa civilă nr. 3150 din 21 noiembrie 2012, Tribunalul Covasna a respins, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, prescripţiei dreptului material la acţiune, puterii de lucru judecat, în raport cu Decizia nr. 825R/2008 a Curţii de Apel Tg. Mureş, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, municipiului Sf. Gheorghe, Consiliul Judeţean Mureş şi chematei în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii SC A. SA, Consiliul Judeţean Mureş, Municipiul Sf. Gheorghe, Gospodăria Comunală SA, Ministerul Culturii şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a dispus rectificarea CF x, Sf. Gheorghe, top x, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris la B13 în favoarea pârâtului Statul Român şi a dreptului de folosinţă în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe, radierii dreptului de proprietate înscris la B15 în favoarea F. Sf. Gheorghe şi radierii dreptului de administrare, înscris la C1, în favoarea E. Braşov, precum şi revenirea la situaţia iniţială de carte funciară.

A respins, ca nefondate, cererile reclamanţilor de anulare şi constatare a nulităţii Încheierilor de intabulare nr. x din 29 ianuarie 1957, nr. 898/1958 şi nr. 825/1968 şi cererea având ca obiect obligarea pârâtei SC A. SA să emită dispoziţie de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.

A dispus disjungerea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. x din 15 februarie 1996.

A respins, ca nefondată, cererea pârâtei SC A. SA de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, în rejudecare, a reţinut următoarele considerente:

Asupra imobilului înscris în CF x Sf. Gheorghe, top x - casă de piatră cu 5 camere şi curte, a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea numiţilor G. şi H., în cote egale (desfăşurător CF f. x vol. I). Din certificatul de moştenitor nr. x din 16 februarie 1990, a rezultat că reclamantele B. şi C. sunt moştenitoare legale ale defunctului G., iar reclamantul D. este, potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 123 din 26 noiembrie 2001 eliberat de BNP I., moştenitor al defunctului J., tatăl său, care, la rândul său, are calitatea de moştenitor al defuncţilor H. şi K., bunicii reclamantului.

În baza Decretului nr. 92/1950, ca efect al naţionalizării, imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, dreptul de proprietate fiind intabulat în CF prin Încheierea nr. 100 din 09 ianuarie 1957, în timp ce dreptul de folosinţă a fost intabulat în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe. Prin Încheierea de CF nr. x/1958, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a intabulat în favoarea F. Sf. Gheorghe, în baza Deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş. În baza Deciziei nr. 1227/1966, a procesului-verbal de predare-primire nr. x, asupra imobilului s-a intabulat în foaia de sarcini a cărţii funciare, dreptul de administrare operativă în favoarea E. Braşov - Încheierea CF nr. x/1968.

Decizia nr. 1227/1966 a fost emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Braşov, care a transmis din administrarea F. Sf. Gheorghe în administrarea E. Braşov imobilul din litigiu. Procesul-verbal de predare primire a fost întocmit în vederea întocmirii formalităţilor necesare operării în evidenţele contabile a bunului transferat. În evidenţele CF s-a făcut menţiunea radierii dreptului de "proprietate" intabulat în foaia B, în favoarea F. Sf. Gheorghe, ca urmare a intabulării dreptul de administrare operativă în favoarea E. Braşov (C1).

La data de 11 iunie 1996, a fost emisă încheierea CF nr. x, prin care s-a rectificat suprafaţa imobilului de la 252 la 312 mp, în baza adeverinţei x/1996 a Consiliului Local al mun. Sf. Gheorghe, iar apoi s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC A. SA Sf. Gheorghe, în temeiul H.G. nr. 834/1991 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. x din 15 februarie 1996. Din aceeaşi încheiere de CF şi din actele care au stat la baza emiterii acesteia - extras CF, Decizia 1227 din 29 august 1966, proces-verbal de predare-primire nr. x, "Protocol privind trecerea activităţii unităţilor de librărie din jud. Covasna de la E. Braşov din subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Judeţean Braşov la noul E. Covasna", prima instanţă a apreciat că, prin încheierea CF x, s-a intabulat dreptul de administrare operativă asupra imobilului în favoarea E. Braşov, poz. C1.

Din toate aceste înscrisuri, coroborate cu desfăşurătorul CF, s-a reţinut că dreptul de proprietate a fost intabulat în favoarea Statului Român de la naţionalizare (Încheierea nr. 100 din 09 ianuarie 1957) şi până la intabularea sa în favoarea SC A. SA (încheierea CF x/1996). Deşi prin încheierea CF nr. x/1958 s-a intabulat în favoarea F. Sf. Gheorghe dreptul de proprietate, fiind înscrisă în foaia B.15 a cărţii funciare, tribunalul a constatat că această unitate a avut doar un drept de administrare, ce a fost radiat odată cu transmiterea acestuia către E. Braşov. Ca atare, s-a reţinut că dreptul de folosinţă asupra imobilului a fost intabulat în favoarea mai multor persoane juridice până în anul 1996.

Totodată, prima instanţă a mai reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a constatat că imobilul înscris în CF x Sf. Gheorghe, top. x a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, în baza Decretului 92/1950.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, prima instanţă a arătat că reclamanţii urmăresc să obţină recunoaşterea calităţii de proprietari, cu titlu de moştenire, asupra imobilului în litigiu pe calea unei acţiuni în anulare şi rectificare CF, nu pe calea unei acţiuni în constatarea unei stări de fapt sau de drept; în consecinţă, faţă de prevederile art. 111 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă ca nefondată.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, de asemenea, a fost respinsă ca nefondată, având în vedere caracterul imprescriptibil al acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză, conform art. 6 alin. (2) - (4) din noul C. civ.

Excepţia puterii de lucru judecat, în raport cu Decizia nr. 825R/2008 a Curţii de Apel Tg. Mureş, a fost, de asemenea, respinsă ca nefondată, deoarece acţiunea formulată de reclamantele B. şi C., dar şi cererea formulată de D., având ca obiect constatarea nulităţii actelor de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu, au fost respinse pe motive procedurale, cererea introductivă fiind completată tardiv şi fără a cuprinde un petit necesar, acela în compararea titlurilor de proprietate. S-a apreciat că existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea unei hotărâri sau cu putere de lucru judecat, atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Cum prin Decizia civilă nr. 825R/2008 nu s-a soluţionat cauza pe fond, tribunalul a apreciat că această hotărâre nu se poate opune cu putere de lucru judecat. În plus, prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat că imobilul înscris în CF x Sf. Gheorghe, top x a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, în baza Decretului 92/1950, iar aceasta constituie o hotărâre judecătorească ce are putere de lucru judecat în speţă, constituind, de altfel, şi motivul pentru care reclamanţii au precizat acţiunea în rejudecare.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prima instanţă a reţinut că în cauză se solicită a se constata nulitatea absolută a încheierii de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, rectificarea cărţii funciare; calitatea procesuală pasivă se verifică faţă de partea în favoarea căreia s-a emis această încheiere de intabulare şi care a avut calitatea de proprietar până în anul 1966. Acţiunea în rectificare CF se formulează în contradictoriu cu proprietarul tabular (art. 36 - 38 din Legea 7/1996, în vigoare la data promovării acţiunii). De asemenea, s-a solicitat şi anularea actelor subsecvente actului juridic de naţionalizare emis în baza Decretului nr. 92/1950, acte prin care s-a transmis şi intabulat dreptul de folosinţă/administrare în favoarea altor persoane juridice.

În consecinţă, reţinând şi prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 conform cărora "Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop", tribunalul a constatat că are calitate procesuală pasivă persoana juridică al cărui drept de proprietate era intabulat în CF - Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, autoritate care exercita puterea de reprezentare a Statului şi la momentul preluării bunului, precum şi ulterior.

S-a apreciat că şi pârâţii Municipiul Sf. Gheorghe şi Consiliul Judeţean Mureş au calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel, reclamanţii au solicitat anularea Încheierii de intabulare nr. x/1957, încheiere prin care s-a intabulat dreptul de folosinţă asupra imobilului în litigiu în favoarea "Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe", constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Tg. Mureş şi rectificarea Încheierii de intabulare nr. x din 04 iulie 1958, emisă în baza ei. În acest context, s-a reţinut că în organizarea administrativă a României, astfel cum este reglementată în Constituţie şi legi speciale, nu mai există entitatea juridică de "Sfat Popular" şi nici cea de "Regiune Autonomă Maghiară Tg. Mureş". Cererea de anulare sau constatare a nulităţii unui act juridic se formulează în contradictoriu cu părţile acelui act juridic şi în consecinţă, în cazul de faţă, instanţa a stabilit persoanele juridice care au calitate procesuală pasivă, în calitate de continuatori ai personalităţii juridice a organelor anterior menţionate. Pe baza dispoziţiilor legale din actele normative succesive adoptate în segmentul organizării administrativ-teritoriale a României, tribunalul a concluzionat că pârâtul Consiliul Judeţean Mureş are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind autoritatea administraţiei publice locale cu atribuţii deliberative, la fel ca fostul Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş.

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, la rândul său, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu are obligaţia restituirii în natură a imobilului, întrucât această obligaţie revine unităţii deţinătoare. Totuşi, pârâta SC A. SA a chemat în garanţie AVAS nu pentru a fi obligată la restituirea bunului imobil, ci pentru a o despăgubi în cazul în care aceasta va cădea în pretenţii faţă de reclamanţi.

Tribunalul Covasna a reţinut că la data de 20 aprilie 2000, societatea pârâtă a fost privatizată integral, apreciind, în baza acestei constatări, că între pârâta SC A. SA şi chemata în garanţie există un raport juridic.

S-a arătat că legitimarea calităţii procesuale active presupune stabilirea existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat, iar calitatea procesuală pasivă aparţine numai celui faţă de care se poate realiza interesul părţii reclamante. Raportul juridic din speţă s-a născut între pârâta SC A. SA şi chemata în garanţie, iar în acest caz chemata în garanţie este persoana despre care se pretinde că este obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

La termenul de judecată din data de 31 octombrie 2012, din oficiu, s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Covasna, privitor la cererea de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. x din 15 februarie 1996. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991 este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că, acţiunea prin care se solicită anularea/constatarea nulităţii acestuia se circumscrie prevederilor art. 1 din acest act normativ, astfel încât s-a dispus disjungerea acestui capăt de cerere din acţiunea introductivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a constatat că, prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat că imobilul înscris în CF x Sf. Gheorghe, top x a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950. S-a arătat, anterior, că dreptul de proprietate a fost intabulat în favoarea Statului Român de la naţionalizare şi până la intabularea sa în favoarea SC A. SA, iar dreptul de folosinţă asupra imobilului a fost intabulat în favoarea mai multor persoane juridice până în anul 1996. Deoarece prin niciun act juridic dreptul de proprietate nu a fost transmis Regiunii Autonome Maghiare Mureş, prin Decizia 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş nu se putea transmite, în mod valabil, dreptul de proprietate în favoarea F. Sf. Gheorghe. Chiar şi după reîmpărţirea administrativ teritorială a Statului prin Legea nr. 5 din 7 septembrie 1950, Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş avea doar dreptul de folosinţă asupra imobilului în litigiu, intabulat iniţial în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe, transmisiunea acestui drept operând în temeiul Legii nr. 5/1950.

Ca urmare, instanţa a apreciat că, prin Decizia nr. 38/1958, se putea transmite doar dreptul de folosinţă asupra imobilului, iar nu dreptul de proprietate. Ulterior, prin Decizia nr. 1227/1966, emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Braşov, s-a transmis dreptul de administrare asupra imobilului de la F. Sf. Gheorghe la E. Braşov, întocmindu-se şi procesul-verbal de predare primire. Această decizie a fost emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Braşov deoarece, în urma reorganizării teritoriului României, în anul 1960, două raioane - Târgu Secuiesc şi Sfântul Gheorghe - au trecut la Regiunea Braşov.

Prima instanţă a mai arătat că efectele nulităţii actului juridic constau în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic lovit de nulitate şi prin aceasta restabilirea legalităţii. În situaţia de faţă, efectele nulităţii presupun, pe lângă desfiinţarea actului principal şi desfiinţarea actului subsecvent, conform principiului "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis". Fiind nul actul de preluare a imobilului de către stat, sunt nule şi actele subsecvente acestuia, şi anume Decizia nr. 38/1958, Decizia nr. 1227/1966 şi procesul-verbal nr. x/1966.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996 "orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil" şi, având în vedere că printr-o sentinţă irevocabilă s-a constatat faptul că titlul statului nu este valabil, tribunalul, în temeiul textului normativ sus evocat, în vigoare la data formulării acţiunii introductive, a dispus rectificarea CF, astfel: radierea dreptului de proprietate înscris la B13 din CF x Sf. Gheorghe, top x, în favoarea pârâtului Statul Român şi a dreptului de folosinţă înscris la B14, în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe; radierea dreptului de proprietate înscris la B15, în favoarea F. Sf. Gheorghe; radierea dreptului de administrare înscris la C1, în favoarea E. Braşov. Urmare a rectificării cărţii funciare în sensul arătat, s-a dispus revenirea la situaţia, iniţială, de carte funciară.

Tribunalul a apreciat că efectul admiterii acţiunii în rectificare CF nu poate fi acela al constatării nulităţii ori al anulării încheierilor de care funciară; pe de altă parte, aceste acte au fost valabil întocmite, iar, la momentul emiterii lor, nu a existat niciun motiv de nulitate absolută sau relativă care să le afecteze valabilitatea. În consecinţă, s-a respins, ca nefondată, cererea de anulare şi constatare a nulităţii Încheierilor de intabulare nr. x/29.01.1957, nr. 898/1958 şi nr. 825/1968.

Cu privire la cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei SC A. SA să emită dispoziţie de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, prin Decizia nr. 825R/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, s-a reţinut că reclamanţii au depus notificări pentru restituirea imobilului în conformitate cu Legea nr. 10/2001, dar au cerut şi radierea din CF a dreptului de proprietate, înscris în favoarea Statului Român. De asemenea, s-a mai reţinut că, "la cererea reclamantelor (B. şi C.) şi a intervenientului (D.) procedura administrativă a fost suspendată, indicându-se instanţei de recurs că doresc continuarea procedurii desfăşurată în faţa acestei instanţe."

Prima instanţă a arătat că, într-adevăr, reclamanţii au la dispoziţie două căi pentru a obţine restituirea imobilului: calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi calea aleasă prin promovarea procesului civil soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, rămasă irevocabilă, continuată prin promovarea acţiunii de faţă, în cadrul căreia au invocat motive de nulitate a actelor de transmitere a dreptului de proprietate de la Stat la SC A. SA.

În consecinţă, s-a apreciat că procedura începută prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 a fost suspendată la cererea reclamanţilor şi, cum cele două proceduri nu se pot derula simultan, tribunalul a respins cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei SC A. SA să emită dispoziţie de restituire în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.

S-a mai reţinut de Tribunalul Covasna că obiectul acţiunii introductive a privit şi cererea de constatare a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Culturii în favoarea pârâtei SC A. SA, cerere disjunsă din prezenta cauză. În aceste condiţii, s-a apreciat că, doar după ce se va stabili valabilitatea titlului pârâtei, se va putea, eventual, continua una dintre căile pe care le au la dispoziţie reclamanţii pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Cererea de chemare în garanţie a AVAS formulată de SC A. SA a fost respinsă, ca nefondată, în temeiul art. 60 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că pretenţiile din acţiunea principală, în legătură cu care a fost formulată cererea de chemare în garanţie, au fost respinse.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii B., C. şi D., pârâta SC A. SA, pârâtul Ministerul Culturii şi pârâtul Consiliul Judeţean Mureş.

Prin Decizia civilă nr. 1078/Ap din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean Mureş împotriva Sentinţei civile nr. 3150 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Covasna, astfel cum decizia recurată a fost îndreptată prin Încheierea din 2015 a curţii de apel; a fost admis apelul declarat de reclamanţi şi apelul formulat de pârâta SC A. SA, sentinţa apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că a fost respinsă cererea reclamanţilor privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA să trimită notificarea reclamanţilor, formulată în baza Legii nr. 10/2001, către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, au fost avute în vedere următoarele considerente:

S-a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat nul actul de preluare a imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/0950 intabulat prin Încheierea de CF nr. x, astfel încât s-a apreciat că prima instanţă a constatat în mod corect nulitatea actelor subsecvente acestuia, şi anume Decizia nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş în baza căreia imobilul a fost intabulat în favoarea F. prin încheierea de CF nr. x, Decizia nr. 1227/1966 în baza căreia s-a intabulat prin Încheierea de CF nr. x dreptul de administrare operativă în favoarea E. şi procesul-verbal nr. x/1966 privind trecerea unităţilor de librărie din judeţul Covasna de la E. Braşov din subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Judeţean Braşov la noul E. Covasna, fără a anula încheierile de carte funciară, valabil întocmite, la momentul emiterii lor.

De asemenea, s-a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC A. SA a fost în mod corect respinsă de tribunal.

Chiar dacă dosarul soluţionat prin Decizia nr. 825/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş a avut ca obiect constatarea nulităţii încheierilor de intabulare a dreptului de proprietate al statului, precum şi cererea de constatare a nulităţii actelor de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu (prin care se tindea la restituirea acestuia în natură), Curtea de Apel Târgu Mureş nu a judecat pe fond cererea în constatarea nulităţii actelor de trecere în proprietatea statului, reţinând că reclamanţii au cerut constatarea nulităţii încheierii prin care statul a dobândit dreptului de proprietate; prin urmare, în mod corect s-a reţinut că nu există autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, situaţia reţinută de Curtea de Apel Târgu Mureş s-a schimbat între timp, în sensul că printr-o sentinţă ulterioară, respectiv Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat preluarea de către stat a imobilului în litigiu, fără titlu valabil.

Instanţa de apel a mai reţinut că în ultima precizare de acţiune, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a actului de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din proprietatea Statului Român şi administrarea operativă a E. Braşov în favoarea pârâtei SC A. SA şi, anume, nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1996, fără a se mai solicita constatarea nulităţii actelor de înstrăinare întocmite în procesul de privatizare; de altfel, această cerere nici nu mai putea fi judecată în cauza de faţă, având în vedere renunţarea reclamantei la judecată faţă de Statul Român prin A.A.A.S., de care instanţa a luat act la termenul din 8 februarie 2012, astfel încât, s-au apreciat a fi nerelevante susţinerile privind prescripţia dreptului material la acţiune.

Pe de altă parte, cererea privind constatarea nulităţii absolute a actului de transfer a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei SC A. SA, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991 de către Ministerul Culturii, a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă.

Instanţa de apel a mai constatat că procedura începută pe Legea nr. 10/2001 a fost suspendată în dosarul soluţionat prin Decizia civilă nr. 825/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, iar nu în cauza de faţă în care s-a solicitat chiar emiterea unei decizii de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Chiar dacă instanţa a constatat că imobilul - teren şi construcţie - a fost preluat fără titlu de Statul Roman din patrimoniul antecesorilor reclamantei, Curtea de apel a apreciat că nu este posibilă restabilirea situaţiei anterioare, în sensul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului, având în vedere că dreptul de proprietate dobândit de pârâta SC A. SA s-a consolidat ca urmare a respingerii acţiunii în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin Sentinţa civilă nr. 90/2013 a Curţii de Apel Braşov, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1283/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a respingerii excepţiei de nelegalitate a acestui act administrativ prin Sentinţa nr. 77/2013 a Curţii de Apel Braşov, ambele hotărâri fiind irevocabile prin respingerea recursurilor reclamantei de instanţa supremă.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele preluate cu titlu, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.

Instanţa de apel a apreciat că din acest text şi, din interpretarea dată de Curtea Constituţională, prin Decizia 830 din 8 iulie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, rezultă că imobilele preluate fără titlu se pot restitui în natură cu procedura prevăzută de lege.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu nu este doar în posesia sau în patrimoniul pârâtei, ci în proprietatea acesteia, drept de proprietate ce este intabulat în cartea funciară.

În situaţia în care restituirea în natură nu e posibilă, persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă, în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Textul a fost reluat şi în art. 1 din Legea nr. 165/2013, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 368/2013, lege aplicabilă proceselor în curs de judecată.

Curtea de apel a apreciat că, în speţă, instituţia publică care a efectuat privatizarea este A.A.A.S., care este parte în proces doar în calitate de chemată în garanţie de către pârâta SC A. SA, nu poate fi obligată la propunerea măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel încât urmează a se dispune obligarea pârâtei SC A. SA să trimită notificarea reclamanţilor către A.A.A.S. pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, în aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca urmare a respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC A. SA de a emite dispoziţie de restituire în natură a imobilului, în temeiul art. 60 alin. (1) C. proc. civ., iar nu pe fond; s-a mai arătat că admiterea cererii de chemare în garanţie, s-ar fi impus doar în cazul restituirii în natură a imobilului.

Instanţa de apel a constatat a fi nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean Mureş. Chiar dacă imobilul în litigiu nu a fost niciodată în proprietatea municipiului Sf. Gheorghe, ci în proprietatea Statului Român, s-a apreciat că pârâtul Consiliul Judeţean Mureş are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind autoritatea administraţiei publice locale cu atribuţii deliberative, la fel ca fostul Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş, emitent al Deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Maghiare Mureş, a cărei nulitate absolută s-a solicitat.

Şi apelul pârâtului Ministerul Culturii a fost găsit nefondat, apreciindu-se că, în cauză, calitatea procesuală pasivă rezultă din faptul că este emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, dispusă în ciclul procesual anterior a vizat sentinţa în totalitate, nefiind menţinută vreo dispoziţie.

Împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamanţii B., C. şi D., pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, precum şi intervenienta chemată în garanţie AAAS.

Prin Decizia nr. 107 din 22 ianuarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva Deciziei nr. 1078/Ap din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, s-a constatat nul recursul formulat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiaşi decizii, s-a admis recursul declarat de reclamanţii B., C. şi D. împotriva aceleiaşi decizii şi s-a casat, în parte, decizia recurată, dispunându-se trimiterea cauzei, la aceeaşi instanţă de apel, pentru rejudecarea apelului reclamanţilor B., C., D. declarat împotriva Sentinţei civile nr. 3150 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Covasna, secţia civilă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Instanţa de apel a făcut aplicarea prezumţiei legale absolute, irefragabile a autorităţii de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. - res judicata pro veritate hebetur - sau a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (ceea ce interzice unei instanţe ulterioare să contrazică dezlegările definitive şi irevocabile ale unei instanţe anterioare într-o a doua cauză ce se poartă între acelaşi părţi, având acelaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză juridică), într-un context în care aceasta nu era incidentă, având în vedere cauza juridică diferită a evaluării cererii privind constatarea nevalabilităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce se impunea în pricina de faţă.

Astfel, autoritatea de lucru judecat a soluţiilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ priveşte exclusiv inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi tardivitatea aceleiaşi solicitări - nulitatea certificatului - formulată pe cale de acţiune pentru încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2001.

Or, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, sub ambele sale ipostaze - efectul negativ şi efectul pozitiv - în cazul în care ar fi reanalizat valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii în favoarea SC A. SA şi ar fi constatat fie că excepţia de nelegalitate este admisibilă, fie că acţiunea în contencios - cu aceeaşi finalitate - a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/1996 a fost emis de Ministerul Culturii (autoritate publică centrală) în favoarea intimatei-pârâte SC A. SA, în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991 (potrivit menţiunilor din antetul acestuia), rezultă că numai derularea procedurii legale, administrative de către Ministerul Culturii, potrivit etapelor descrise în conţinutul H.G. nr. 834/1991 putea formula obiect al evaluărilor instanţei de contencios administrativ.

Însă, solicitarea recurenţilor-reclamanţi privind constatarea nulităţii titlului intimatei-pârâte SC A. SA asupra terenului reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 constituie o chestiune prejudicială în procedura aplicării Legii nr. 10/2001 şi a condiţiilor prevăzute de lege ce trebuie verificate pentru soluţionarea notificării formulate de către reclamanţi şi adresate pârâtei SC A. SA, ca unitate deţinătoare a imobilului - teren şi construcţie - la data apariţiei legii reparatorii.

Or, această chestiune prejudicială, în cauza de faţă, are o altă cauză juridică decât invocarea unor nelegalităţi săvârşite eventual cu ocazia emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în raport cu procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, iar această cauză juridică este dată de invocarea principiilor ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, anume nulitatea actelor subsecvente unui act nul - resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, principiu unanim acceptat de doctrină şi jurisprudenţă ca având valoare normativă.

În consecinţă, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a soluţiilor instanţelor de contencios administrativ ca opunându-se în cauza de faţă evaluărilor pe care era ţinută a le realiza în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ignorând cauza juridică diferită a cererilor menţionate faţă de cea din acest litigiu, fie că au fost susţinute pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune în faţa instanţelor de contencios administrativ.

Astfel cum s-a reţinut de către instanţa de apel prin decizia recurată, prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a constatat că imobilul înscris în CF nr. x Sf. Gheorghe, nr. top. x a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950; prin aceeaşi sentinţă, s-a constatat nulitatea actului juridic de naţionalizare cu privire la imobilul menţionat, aceasta fiind nulitatea primordială în litigiul de faţă, care a fost de natură a vicia toate actele juridice subsecvente ce dau conţinut circuitului juridic ulterior al acestui imobil, ca efect al incidenţei principiului enunţat.

Pornind de la această premisă, stabilită cu putere de lucru judecat în raport cu antecesorul cu titlu particular al intimatei-pârâte SC A. SA, instanţa de apel a confirmat admiterea de către prima instanţă a cererilor privind intabulările subsecvente celei iniţiale efectuate ca efect al naţionalizării, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris la B13 în favoarea pârâtului Statul Român şi a dreptului de folosinţă în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe, radierii dreptului de proprietate înscris la B15 în favoarea F. Sf. Gheorghe şi radierii dreptului de administrare înscris la C1 în favoarea E. Braşov.

Reţinând însă, în mod nelegal, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanţelor de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel nu a analizat şi cererea recurenţilor-reclamanţi privind radierea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte SC A. SA, intabulat în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996, ca act subsecvent actelor deja constatate nule în cauza de faţă, inclusiv radierea dreptului de administrare înscris la C1 în favoarea E. Braşov, şi acesta antecesor al intimatei-pârâte SC A. SA, (în timp ce antecesorul său direct a fost E. Covasna, conform Protocolului din 28 octombrie 1980), ca efect al constatării nulităţii Deciziei nr. 1227/1966.

Ca atare, s-a apreciat că se impune ca, în rejudecare, instanţa de apel să aprecieze şi asupra cererii de radiere a dreptului de proprietate al intimatei-pârâte SC A. SA privind atât terenul (intabulat în baza certificatului însuşi), în temeiul art. 36 din legea nr. 7/1996, dar şi asupra construcţiei, dată fiind intabularea dreptului de proprietate şi cu privire la construcţie efectuată, de asemenea, în favoarea pârâtei, ca efect al prezumţiei de proprietate ce a operat în favoarea sa, la data înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului, în virtutea dreptului de accesiune, potrivit art. 492 C. civ.

În prealabil însă, curtea de apel va fi ţinută să se pronunţe asupra valabilităţii intabulării dreptului de proprietate al intimatei SC A. SA, din perspectiva principiului nulităţii actelor subsecvente preluării de către stat fără titlu valabil a imobilului în litigiu de la autorii recurenţilor-reclamanţi în baza Decretului nr. 92/1950, dezlegare intrată sub puterea lucrului judecat; adiacent, se va avea în vedere art. 20 din Legea nr. 15/1990, precum şi faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis în favoarea intimatei-pârâte, are valoarea unui act juridic declarativ, iar nu constitutiv de drept, contrar celor susţinute de către intimată. Astfel, intimata-pârâtă a fost beneficiara procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 numai pentru aceea că, la data apariţiei Legii nr. 15/1990, imobilul era evidenţiat în patrimoniul său, cu capital integral de stat la vremea respectivă, urmare a deposedării autorilor reclamanţilor de acest imobil, de către stat, fără titlu valabil.

Totodată, în rejudecare, s-a apreciat că se impune ca, instanţa de apel, în considerarea cadrului procesual precizat de către recurenţii-reclamanţi, să ţină seama de faptul că finalitatea principală către care tind prin formularea acestei acţiuni este aceea ca intimata-pârâtă SC A. SA să fie obligată să emită decizie de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere şi efectele Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, invocate, de altfel, de către recurenţi, pe parcursul soluţionării cauzei.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, procedura administrativă în baza Legii nr. 10/2001 nu este suspendată la cererea reclamanţilor, dat fiind că, prin acţiunea de faţă, astfel cum a fost precizată (ca, de altfel, încă de la conceperea iniţială a cererii de chemare în judecată), aceştia au formulat un capăt de cerere explicit, neechivoc - la care nu au renunţat niciodată pe parcursul soluţionării cauzei -, prin care au solicitat instanţei prin hotărârea ce o va pronunţa "să dispună obligarea pârâtei SC A. SA să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului", cerere reiterată şi în finalul memoriului de recurs, ceea ce corespunde şi efectelor recursului în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. XX/2007; or, demersurile recurenţilor-reclamanţi au fost active în sensul finalizării procedurii judiciare de faţă, propunând probe, formulând apărări, invocând excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, promovând căi de atac atât împotriva sentinţelor pronunţate de instanţele de contencios administrativ, cât şi împotriva soluţiilor date în dosarul de faţă etc.

În consecinţă, pentru soluţionarea cererii care formează obiectul notificării nr. x/2001, adresată de către reclamanţi - ce corespunde ultimului capăt de cerere şi face obiectul criticilor formulate prin motivele de apel, instanţa de apel va porni de la cele deja reţinute ca situaţie de fapt - anume împrejurarea că, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, intimata-pârâtă era deja integral privatizată - încă din data de 20 aprilie 2000, premisă care atrage constatarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001), astfel cum acest text a fost amendat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008.

Or, această normă, interpretată per a contrario, indică soluţia restituirii în natură, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, în timp ce măsurile reparatorii prin echivalent pot fi stabilite în soluţionarea pe fond a raportului de restituire, doar în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, titlu constatat ca atare potrivit criteriilor prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că intabularea dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiei a avut loc în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Culturii în favoarea intimatei-pârâte SC A. SA, încă din anul 1996, iar nu ca efect al încheierii contractului de privatizare anterior menţionat, Înalta Curte reţine, de asemenea, că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii erau ţinuţi a formula şi cerere în constatarea nulităţii absolute a acestui contract.

S-a stabilit ca, în ipoteza în care, în rejudecare, instanţa de apel va lua în considerare soluţia de restituire în natură a imobilului, va supune dezbaterii părţilor şi va aprecia şi asupra oportunităţii rejudecării apelului pârâtei SC A. SA - exclusiv sub aspectul criticilor formulate de aceasta cu privire la soluţia dată cererii de chemare în garanţie formulată împotriva AAAS - având în vedere că aceasta nu a promovat recurs (dată fiind lipsa interesului său procesual de a promova calea de atac împotriva deciziei analizate în această etapă procesuală, faţă de soluţia adoptată prin decizia recurată), dar şi constatând că această cerere a pârâtei redevine actuală doar în cazul obligării pârâtei să emită decizie de restituire în natură a imobilului, aspect asupra căruia Înalta Curte nu se poate pronunţa în acest moment procesual, date fiind limitele controlului de legalitate fixate prin motivele de recurs ale reclamanţilor.

În rejudecare, Curtea de Apel Braşov, prin Decizia civilă nr. 676/Ap din 11 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a admis, în parte, apelul declarat de reclamanţii B., C. şi D. împotriva Sentinţei civile nr. 3150/2012 a Tribunalului Covasna; a admis, în parte, apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 3150/2012 a Tribunalului Covasna şi, în consecinţă: a schimbat, în parte, Sentinţa civilă nr. 3150/2012 a Tribunalului Covasna, în sensul că a dispus obligarea pârâtei SC A. SA să emită decizie de restituire în natură către reclamanţii B., C. Şi D., a imobilului situat în Municipiul Sfântu Gheorghe, Jud. Covasna, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe (CF cu nr. vechi x Sfântu Gheorghe), nr. cad./top. x, compus din casă de piatră şi curte în suprafaţă de 312 m.p.; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC A. SA împotriva chematei în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă AVAS) şi, în consecinţă, a obligat chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească pârâtei SC A. SA suma de 209040 euro, în echivalentul în RON, potrivit cursului oficial leu/euro la data plăţii efective. A respins restul cererilor din ambele apeluri. A dispus înlăturarea din dispozitivul sentinţei apelate a dispoziţiilor de respingere a cererii de obligare a pârâtei la emiterea dispoziţiei de restituire în natură şi a cererii de chemare în garanţie precum şi a dispoziţiei de disjungere a cererii privind nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca rămasă fără obiect. A păstrat restul dispoziţiilor din sentinţă. A obligat pârâta SC A. SA să plătească reclamanţilor B., C. Şi D. suma de 7993,06 RON cheltuieli de judecată în toate instanţele.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, s-a reţinut cu putere de lucru judecat, că titlul de preluare al statului nu a fost valabil, dispoziţie care se opune şi pârâtei SC A. SA, cum a statuat instanţa supremă, prin decizia de casare, dat fiind că pârâta este succesorul cu titlu particular al statului, faţă de care s-a şi dispus, prin Sentinţa civilă nr. 3150/2012, a Tribunalului Covasna radierea dreptului său de proprietate, precum şi radierea dreptului de administrare înscris în favoarea E. Braşov şi revenirea la situaţia de carte funciară iniţială, dispoziţii care au intrat în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, au fost înlăturate apărările pârâtei SC A. SA că Sentinţa nr. 388/2010 nu îi este opozabilă, în virtutea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, întrucât această chestiune de drept a fost dezlegată de instanţa supremă şi, oricum, efectele se întind asupra succesorilor, iar dacă poartă asupra bunului individual determinat şi asupra celui cu titlu particular asupra aceluiaşi bun, pe de o parte, iar pe de altă parte, ar fi absurd să se considere că faţă de statul ce a preluat abuziv imobilul titlul său nu este valabil, dar este valabil faţă de succesorul cu titlu particular.

Potrivit dezlegării date de instanţa supremă, nu există autoritate de lucru judecat în ceea priveşte valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, seria x nr. x/1996, pe baza căruia aceasta şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Cercetarea valabilităţii se impune, din perspectiva deciziei din recurs, ca o chestiune prejudicială, curtea reţinând că acest act, cu efect declarativ şi nu constitutiv de drepturi, nu este valabil, ci nul, în virtutea principiului de drept conform căruia nulitatea actului principal atrage şi nulitatea actelor subsecvente.

Din moment ce s-a constatat nulitatea titlului de preluare al statului, s-a dispus radierea dreptului său de proprietate, precum şi a dreptului de administrare operativă a E., care este tot un antecesor al pârâtei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, (ce poartă numai asupra terenului nu şi construcţiei), este lovit de nulitate şi, ca atare, fără efect, iar menţinerea înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară nu se justifică şi trebuie radiată, conform art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.

Este înlăturată apărarea că nu a fost atacată Încheierea nr. 3611/1996, prin care s-a dispus intabularea dreptului pârâtei pe baza acestui certificat, întrucât norma din art. 36 pct. 1 nu o impune, ci, dimpotrivă, este suficient ca titlul să nu fi fost valabil, nu neapărat şi încheierea de înscriere, pentru a se dispune rectificarea, fiind de observat că acest text conţine două ipoteze, fiind, deci, suficientă îndeplinirea cerinţelor uneia, cum e cazul în speţă.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate are efect declarativ şi nu constitutiv, cum s-a reţinut prin decizia de casare, aici fiind de observat că în condiţiile nevalabilităţii titlului statului, a dreptului de administrare operativă a fostului E. Braşov (şi nu Covasna cum ar fi fost normal), certificatul nu mai are ce să declare, lipsind fundamentul juridic al emiterii şi deci buna-credinţă nu prezintă nici o relevanţă, spre deosebire de situaţia actului constitutiv al dreptului real.

Privitor la construcţie, instanţa supremă a reţinut că la data înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului, pârâta a dobândit dreptul asupra construcţiei, prin efectul accesiunii imobiliare, potrivit art. 492 C. civ.

În condiţiile acestui text proprietarul terenului este îndreptăţit la accesiune, or pierderea dreptului de proprietate asupra terenului atrage pierderea dreptului şi asupra construcţiei, sens în care se impune radierea dreptului pârâtei şi asupra construcţiei, nemaifiind întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului conform art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996. Nu a fost reţinută apărarea pârâtei în ce priveşte buna sa credinţă, întrucât a cunoscut că imobilul este revendicabil, astfel cum rezultă din adresa nr. x/2009, emisă de AVAS, încât şi-a asumat riscul pierderii proprietăţii, astfel încât, şi din acest motiv, se impune radierea din cartea funciară a întregului drept de proprietate al pârâtei asupra imobilului, teren şi construcţie.

Prin decizia de casare, instanţa supremă a stabilit cadrul procesual în rejudecare, respectiv rejudecarea apelului reclamanţilor şi, dacă este cazul, a apelului pârâtei, exclusiv cu privire la cererea de chemare în garanţie.

Cu privire la apel, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia de casare, finalitatea urmărită de reclamanţi este emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului, cum de altfel au solicitat prin memoriul depus în ciclul procesual anterior, împotriva Sentinţei civile nr. 3150/2012 a Tribunalului Covasna, şi cum şi-au menţinut cererea inclusiv prin concluziile scrise depuse la dosar.

Conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării acţiunii (actual 29 astfel cum a fost amendat prin Decizia Curţii Constituţionale, nr. 830/2008), pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate. Textul prevede acordarea de măsuri prin echivalent numai dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, ceea ce înseamnă că, pentru cele preluate fără titlu valabil, se impune restituirea în natură, conform principiului înscris în art. 1 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca şi în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, aplicabilă speţei în puterea dispoziţiilor art. 4, ce dă prevalenţă cererii persoanei îndreptăţite la restituirea în natură. Ca atare, ori de câte ori restituirea în natură este posibilă, este exclusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent şi cum în speţă, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar actele ulterioare, inclusiv cele pe baza cărora s-a intabulat dreptul pârâtei, sunt nule, în temeiul normelor evocate se impune obligaţia pârâtei SC A. SA să emită decizia de restituire în natură a întregului imobil, teren şi construcţie, astfel că primul motiv de apel va fi admis.

În ce priveşte motivul de apel formulat de reclamanţi care a vizat critica privind disjungerea capătului privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care nu mai este de actualitate, dat fiind verificarea valabilităţii acestuia, cercetare efectuată în aplicarea deciziei de casare.

Cu privire la apelul pârâtei privind cererea de chemare în garanţie:

Prin decizia de casare, instanţa supremă a statuat că, în ipoteza admiterii apelului şi obligării la emiterea deciziei de restituire în natură, se impune reanalizarea motivului de apel privitor la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă contra chematei în garanţie AAAS, care redevine actuală şi va fi admisă în condiţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

Urmare restituirii în natură a întregului imobil către reclamanţii şi pe cale de consecinţă a evicţiunii produse, chemata în garanţie AAAS, (fostă AVAS), care a încasat preţul conform contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x din 20 aprilie 2000, ce a condus la privatizarea pârâtei, este obligată la despăgubire, cuantumul fiind stabilit pe baza grilei notariale, conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 şi care se ridică la suma de 209040 euro, plătibilă în RON, potrivit cursului oficial leu/euro de la data plăţii efective.

Deşi chemata în garanţie a fost solicitată să-şi exprime un punct de vedere asupra acestor despăgubiri, nu şi-a exprimat poziţia procesuală, precizând că nu are competenţă, deşi prin decizia de casare s-a întrevăzut soluţia dată asupra cererii de chemare în garanţie în situaţia admiterii apelului reclamanţilor, astfel încât instanţa a dispus obligarea la valoarea stabilită potrivit grilei notariale.

În termen legal, împotriva deciziei curţii de apel, au promovat recurs reclamanţii B., C. şi D., pârâta SC A. SA şi chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S.

Prin Decizia civilă nr. 1735 din 08 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii B., C. şi D., de pârâta SC A. SA şi de chemata în garanţie AAAS împotriva Deciziei civile nr. 676/2017 a Curţii de Apel Braşov, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Instanţa de apel a reţinut, ca argument cu privire la nulitatea titlului de proprietate exhibat de pârâta SC A. SA, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996, faptul că "acest act, cu efect declarativ şi nu constitutiv de drepturi, nu este valabil, ci nul, în virtutea principiului de drept conform căruia nulitatea actului principal atrage şi nulitatea actelor subsecvente".

Cu toate că, din considerentele redate, se prefigurează dezlegarea pe care instanţa de apel urma să pronunţe cu privire la acest motiv de apel, soluţia nu se regăseşte cuprinsă în dispozitivul deciziei.

Prin urmare, deşi aceste argumente conduceau la concluzia caracterului fondat al apelului declarat de reclamanţi cu privire la capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, seria x nr. x/1996, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară. Astfel, instanţa de apel a dispus admiterea, în parte, a apelului reclamanţilor împotriva Sentinţei civile nr. 3150/2012, a Tribunalului Covasna, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul restituirii în natură către reclamanţii B., C. şi D., a imobilului situat în Mun. Sfântu Gheorghe, Jud. Covasna, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe (CF cu nr. vechi x Sfântu Gheorghe), nr. cad./top. x, compus din casă de piatră şi curte în suprafaţă de 312 mp, respingând restul cererilor din ambele apeluri, printre care şi capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei SC A. SA.

Împrejurarea că, prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel a respins cererea privind disjungerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, emis în favoarea pârâtei SC A. SA, nu poate conduce la soluţia dezînvestirii instanţei cu privire la acest capăt de cerere.

Totodată, în considerentele deciziei recurate, se regăsesc argumente în sensul nevalabilităţii înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei SC A. SA şi radierii, din cartea funciară, a dreptului de proprietate a acesteia. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că "Din moment ce s-a constatat nulitatea titlului de preluare al statului, s-a dispus radierea dreptului său de proprietate precum şi a dreptului de administrare operativă a E., care este tot un antecesor al pârâtei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate (ce poartă numai asupra terenului nu şi construcţiei), este lovit de nulitate şi ca atare fără efect, iar menţinerea înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei în cartea funciară nu se justifică şi trebuie radiată conform art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996."

Deşi aceste argumente conduceau la soluţia de admitere a apelului reclamanţilor împotriva sentinţei de fond, sub aspectul soluţiei vizând capătul de cerere privind radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea pârâtei SC A. SA, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, dispunând admiterea doar a capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului, respingând restul cererilor din ambele apeluri, printre care şi capătul de cerere privind radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea SC A. SA.

Rezultă, aşadar, o evidentă contradicţie între motivarea deciziei recurate şi dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluţie, iar dispozitivul cuprinde soluţia contrară. Practic, în acest caz, soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare ca fiind nemotivată.

Cum o hotărâre nemotivată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce se impune este soluţia de casare cu trimitere.

Înalta Curte a constatat că, în situaţia de faţă, dată fiind soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, în principal, pentru ca instanţa de trimitere să se pronunţe şi asupra motivelor de apel privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a valabilităţii intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea SC A. SA şi a radierii, din cartea funciară, a dreptului său de proprietate, nu se mai impune analizarea celorlalte neregularităţi invocate de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta pârâtă cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale, motiv de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere dispoziţiile legale indicate de către recurenţi ca fiind aplicate şi interpretate în mod greşit.

În consecinţă, cum, în cauză, nu au fost respectate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., existând, pe de o parte, neconcordanţă între considerente şi dispozitiv, iar, pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, conform indicaţiilor din decizia de casare, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a hotărârii recurate prin prisma modului de aplicare a prevederilor legale incidente invocate ca temeiuri de drept ale cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., au fost admise recursurile declarate de reclamanţii B., C. şi D., de pârâta SC A. SA Deciziei civile nr. 676/Ap din 11 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Cu referire la recursul declarat de recurenta-chemată în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S., Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 12/2000 şi 13/1998, F.P.S. (actualmente AAAS- fosta AVAS), în calitate de vânzător - a înstrăinat către pârâta SC A. SA - în calitate de cumpărător - pachetul de acţiuni deţinut în numele statului la această societate, reprezentând 21,65% şi 46,31% din capitalul social.

O.U.G. nr. 198/1999 are caracterul unei legi speciale, întrucât reglementează privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de ape, în raport de O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale.

Primul act normativ care a prevăzut plata unor despăgubiri este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare. În acest act normativ se regăseşte dispoziţia legală respectiv art. 324 alin (1) potrivit căruia "instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat".

Art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogat expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Noul act normativ a introdus o nouă modalitate de plată a despăgubirilor prin art. 29, potrivit căruia "instituţia publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", precum şi un plafon maxim al acestor despăgubiri, ele neputând depăşi 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor.

Totodată, art. 30 alin. (3) din lege a statuat că prevederile art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată Legea nr. 44/1998. cu modificările şi completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii.

Din analiza acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalităţi diferite de plată a despăgubirilor: cea iniţială, din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, care stabilea plata despăgubirilor către societatea comercială privatizată, şi cea ulterioară, din Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte plata despăgubirilor către cumpărătorul acţiunilor din cadrul procesului de privatizare.

Prima reglementare nu conţine norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate societăţii comerciale prejudiciate, în timp ce a doua reglementare, raportându-se la cumpărătorul acţiunilor, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 50% din preţul efectiv plătit pe acţiuni.

Prin prevederea expresă în cadrul Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a faptului că textul art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, s-a creat o situaţie de ultraactivitate a legii, respectiv de excepţie ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare în consecinţă, pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

În concluzie, din analiza textelor legale prezentate au fost desprinse două idei principale:

- în primul rând, titularul acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari, este întotdeauna societatea comercială privatizată, calitate procesuală pasivă având instituţia publică implicată în privatizare;

- în al doilea rând, prin menţinerea în aplicare a dispoziţiilor art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor.

Obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport cu indicele de inflaţie.

Societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens), în baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidenţiată în bilanţ trebuind adăugată rata inflaţiei, calculată prin raportare la momentul plăţii despăgubirii, (aceasta acoperind şi beneficiul nerealizat - lucruum cesans).

În măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piaţă a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menţine în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excedează acestei valori contabile societatea ar trebui să declanşeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecinţa legală a emiterii de noi acţiuni. Or, scopul legiuitorului în reglementarea posibilităţii de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societăţii.

Prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 privind aplicarea dispoziţiilor art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, obligatorie pentru instanţele de judecată, în temeiul prevederilor art. 330 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de soluţionare a recursurilor în interesul legii a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa supremă a reţinut necesitatea unei corespondenţe în modalitatea de evaluare a patrimoniului societăţii comerciale, atât la momentul privatizării, cât şi la momentul ieşirii unui imobil din patrimoniu. Astfel, la momentul vânzării acţiunilor, în cadrul dosarului de prezentare, patrimoniul societăţii comerciale este evaluat conform normelor de evaluare în vigoare, valoarea acestui patrimoniu fiind reflectată în valoarea acţiunilor ce urmează a fi vândute, respectiv în capitalul social al societăţii comerciale ce urmează a fi privatizată.

Capitalul social cuprinde aporturile în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea societăţii. În bilanţul societăţii, capitalul social este evidenţiat la pasiv, ca o obligaţie a societăţii faţă de asociaţi. În schimb, bunurile efective, care constituie aporturile asociaţilor, figurează în bilanţul societăţii, deoarece, intrând în patrimoniul societăţii, ele aparţin acesteia. Capitalul social nominal este fix pe toată durata societăţii, în sensul că valoarea activului patrimoniului societăţii trebuie să fie cel puţin la nivelul capitalului social, legiuitorul prevăzând obligaţia reîntregirii sau reducerii acestuia (art. 207 şi art. 212 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).

Deosebit de aceste modalităţi de reducere şi majorare a capitalului social, legiuitorul a mai prevăzut o modalitate specifică de majorare a capitalului social, şi anume prin reevaluarea activelor societăţii. Astfel, legislaţia promovată după anul 1990 a avut în vedere efectuarea unor reevaluări ale activelor din patrimoniul întreprinderilor, reevaluarea contabilă a fost făcută la decizia Ministerului Finanţelor Publice, fiind o activitate administrativă prin care se urmărea reactualizarea valorilor contabile ale imobilizărilor corporale (mijloace fixe), înregistrate la costuri istorice la valorile actuale influenţate de procesul inflaţionist. Activitatea de reevaluare contabilă a fost un proces obligatoriu în urma publicării Hotărârii Guvernului nr. 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, Hotărârii Guvernului nr. 26/1992 privind reevaluarea unor active şi pasive ca urmare a unificării cursurilor de schimb ale leului şi regimului de preţuri şi tarife în aceste condiţii, cu completările ulterioare, şi a Hotărârii Guvernului nr. 500/1994 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi modificarea capitalului social, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv un proces aflat la îndemâna societăţilor comerciale, astfel cum a fost reglementat prin Hotărârea Guvernului nr. 983/1998 privind reevaluarea clădirilor, construcţiilor speciale şi a terenurilor, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 95/1999, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi Hotărârea Guvernului nr. 1.553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, cu modificările ulterioare.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.553/2003, reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă.

De asemenea, Hotărârea Guvernului nr. 500/1994, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte obligativitatea reevaluării imobilizărilor corporale şi înregistrarea diferenţelor în capitalul social al regiilor autonome sau al societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat.

Aşadar, societăţile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acţiuni (indiferent dacă a avut loc o vânzare totală sau parţială a pachetului de acţiuni deţinut de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor sale patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanţului la capitolul active.

În consecinţă, în evaluarea patrimoniului societăţilor comerciale privatizate, societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de "bun", reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa europeană a arătat că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci şi în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, în accepţiunea instanţei europene, este aplicabil cu deosebire în situaţiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce este imputabilă acestui stat; ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.

De asemenea, într-o altă decizie având a analiza disproporţia susţinută de petenţi între indemnizaţie şi valoarea bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că trebuia definită de la început o formulă comună de indemnizare, că sectorul public suportă atât povara oricărui declin, cât şi profitul unei eventuale creşteri, că orice dezvoltare a societăţilor se explică şi prin factori exteriori, că trebuie să se ţină cont de evoluţia previzibilă şi că orice modificare a metodei alese ar fi subminat securitatea juridică şi aşteptările publicului, putând fi dezavantajoasă pentru foştii proprietari şi permiţând distorsiuni ale valorilor.

Prin urmare, s-a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii prin soluţionarea cauzei din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 - 1351 C. civ., în condiţiile existenţei unei reglementări speciale privind despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile.

Dispoziţiile cuprinse în norma specială sunt dispoziţii imperative şi se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile cuprinse în C. civ. care cuprind norme cu caracter general privind răspunderea contractuală.

Drept urmare, calitatea procesuală a pârâtei AAAS trebuie analizată din perspectiva legii speciale şi nu a legii generale, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, sub nr. x/2001.

În aplicarea îndrumărilor date de către instanţa supremă, prin decizia de casare, apelanta SC A. SA a indicat faptul că la data de 31 decembrie 2017 a fost reevaluat imobilul casă de piatră şi teren în suprafaţă de 312 mp şi că a rezultat o valoare contabilă de 1.072.000 RON, din care 918.000 RON construcţia şi 154.000 RON terenul. De asemenea, apelanta a indicat şi valoarea indexată cu rata inflaţiei, de 1.092.582,4 RON. În dovedirea celor indicate, aceasta a depus lista de inventar la data de 31 decembrie 2017, extras de pe site-ul INS cu valoarea indicelui preţurilor de consum pentru perioada de referinţă decembrie 2017- aprilie 2018 şi Raportul de evaluare a imobilului, întocmit de expert evaluator ANEVAR L.

În rejudecarea cererilor de apel formulate, în respectarea îndrumărilor date de către instanţa supremă, prin deciziile de casare, Curtea de Apel a reţinut în privinţa limitelor cadrului procesual al rejudecării, raportat la cererile formulate de apelanta SC A. SA cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, raportat la incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc un termen de prescripţie de 1 an, că această chestiune a fost invocată, prin cererea de apel, de SC A. SA, dar că prin Decizia nr. 107 din 22 ianuarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a indicat faptul că apelul aceste pârâte se va rejudeca exclusiv sub aspectul criticilor formulate de către aceasta cu privire la soluţia dată cererii de chemare în garanţie formulată împotriva AAAS, având în vedere că aceasta nu a promovat recurs şi constatând că această cerere redevine actuală doar în cazul obligării pârâtei să emită decizia de restituire în natură a imobilului.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a constat că, în fapt, cadrul procesual stabilit este cel al rejudecării apelului declarat de reclamanţi şi că apelul SC A. SA se rejudecă numai sub aspectul cererii de chemare în garanţie a AAAS astfel încât, în aplicarea principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, având în vedere şi faptul că prin Sentinţa nr. 3150/2012, Tribunalul Covasna a respins această excepţie, urmează a constata că, în mod irevocabil, această excepţie a fost soluţionată de prima instanţă.

Astfel, prin Decizia nr. 1067 din data de 26 iunie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelurile declarate de reclamanţii B., C. şi D. şi de pârâta SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 3150/2012 a Tribunalului Covasna, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate dispoziţia de disjungere a cererii privind nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca rămasă fără obiect; a constatat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii; a dispus radierea din CF nr. x Sf. Gheorghe a dreptului de proprietate al intimatei pârâte A. S.A., efectuată în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii; a obligat pârâta SC A. SA să emită decizie de restituire în natură către reclamanţii B., C. şi D., a imobilului situat în Mun. Sfântu Gheorghe, Jud. Covasna, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe (CF cu nr. vechi x Sfântu Gheorghe), nr. cad./top. x, compus din casă de piatră şi curte în suprafaţă de 312 m.p.; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC A. SA împotriva chematei în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi, în consecinţă, a obligat chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească pârâtei SC A. SA suma de 1.072.000 RON, actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada cuprinsă între data pronunţării prezentei decizii şi data plăţii efective. Au fost păstrate restul dispoziţiilor din sentinţa atacată. Pârâta SC A. SA a fost obligată să plătească reclamanţilor B., C. şi D. suma de 10.513,6 RON cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

În pronunţarea acestei soluţii, în rejudecarea apelului declarat de către reclamanţi, ţinând cont de aspectele dezlegate de către instanţa supremă, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Dispoziţia de disjungere a cererii privind nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a fost criticată pe calea apelului de către reclamanţi, a fost analizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cuprinsul Deciziei nr. 107/2016. Astfel, instanţa supremă a indicat faptul că această cerere de constatare a nulităţii constituie o chestiune prejudicială în procedura aplicării Legii nr. 10/2001 şi a condiţiilor prevăzute de lege ce trebuie verificate (…) şi că, în rejudecare, instanţa de apel trebuie să se pronunţe asupra valabilităţii acestuia. Faţă de considerentele expuse în decizia de casare, instanţa de rejudecare a constat că se impune admiterea acestui motiv de apel, în sensul înlăturării din dispozitivul sentinţei apelate a dispoziţiei de disjungere a cererii privind nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996, au fost constate următoarele:

În mod irevocabil, prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna a fost stabilit faptul că titlul de preluare al statului pentru imobilul în cauză este nul, respectiv faptul că preluarea s-a făcut fără titlu valabil. Cum nu a existat un act juridic de transmitere a dreptului de proprietate către Regiunea Autonomă Maghiară Mureş, Decizia nr. 36/1958 a fostului Sfat Popular al Regiunii Autonome Mureş de transmitere a dreptului de proprietate în favoarea IGR Sf. Gheorghe nu este valabil şi, pe cale de consecinţă, transmiterile ulterioare până la E. Braşov au fost constatate ca nelegale.

Pârâta SC A. SA este un succesor al E. care deţine terenul în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate. În virtutea caracterului declarativ de drepturi a acestui certificat de atestare, urmare a nevalabilităţii titlului statului, lipseşte fundamentul juridic al emiterii acestui certificat. Astfel, în aplicarea principiului de drept potrivit căruia nulitatea actului principal atrage nulitatea actului subsecvent, faţă de împrejurarea că, urmare a modului de dobândire a dreptului de proprietate de către pârâtă, nu se impune analizarea situaţiei de excepţie a dobândirii dreptului cu bună credinţă, instanţa de apel a constat că se impune a se constata nulitatea certificatului de atestare al dreptului de proprietate.

Privitor la construcţia edificată pe acest teren, instanţa supremă a reţinut că la data înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului, pârâta a dobândit dreptul asupra construcţiei prin efectul accesiunii imobiliare, potrivit art. 492 C. civ. De asemenea, s-a reţinut şi faptul că nu poate fi primită apărarea pârâtei în ceea ce priveşte buna sa credinţă, întrucât a cunoscut faptul că imobilul era revendicat, conform Adresei nr. 242/2009 emisă de AVAS.

Faţă de dispoziţiile art. 36 pct. 2 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora "orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din Cartea Funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil", urmare a modului de soluţionare a cererii în constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate se impune şi admiterea cererii de radiere din CF sub nr. x Sf. Gheorghe a dreptului de proprietate al pârâtei. Această radiere are în vedere şi faptul că prin Sentinţa civilă nr. 3150/2012 Tribunalul Covasna a dispus rectificarea CF x Sf. Gheorghe, nr. top x, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris la B13 în favoarea Statului Român şi a dreptului de folosinţă în favoarea Sfatului Popular al Oraşului Sf. Gheorghe, radierii dreptului de proprietate înscris la B15 în favoarea F. Sf. Gheorghe şi radierii dreptului de administrare înscris la C1 în favoarea E. Braşov, precum şi revenirea la situaţia iniţială de carte funciară. De asemenea, faţă de cele constatate referitor la clădire, se impune radierea şi a construcţiei.

În ceea ce priveşte cererile reclamanţilor de anulare şi constatarea nulităţii Încheierilor de intabulare nr. x/29 ianuarie 1957, nr. 898/1958 şi nr. 825/1968, s-a constat că radierea înscrierilor din CF efectuate în baza dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996 se face urmare a faptului că înscrierea s-a efectuat fără titlu valabil, dar că această neregulă de fond nu conduce la anularea încheierilor din carte funciară şi că nu s-a invocat alte cauze care să afecteze valabilitatea acestor încheieri. De asemenea, se constată că scopul reclamanţilor este de înlăturare din CF a pârâtei şi că acest scop a fost atins prin radierea dreptului de proprietate înscris, fără a fi necesară constatarea nulităţii încheierilor de carte funciară cu privire la care, din punct de vedere procedural, nu s-au invocat vicii.

Cu privire la cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei să emită dispoziţia de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, prin Decizia nr. 825R/2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş s-a reţinut că reclamanţii au depus notificări pentru restituirea imobilului în conformitate cu Legea 10/2001.

Tribunalul reţinuse faptul că reclamanţii iniţiaseră o procedură în baza Legii nr. 10/2001, că aceştia aveau două căi pentru obţinerea imobilului, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi cea aleasă prin promovarea procesului civil soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna şi că cele două proceduri nu se pot derula simultan.

Faptul că acest raţionament al primei instanţe este greşit este deja constatat prin Decizia nr. 107/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a constatat că procedura administrativă în baza Legii nr. 10/2001 nu este suspendată la cererea reclamanţilor, că reclamanţii au avut o conduită procesuală activă şi că pentru soluţionarea cererii ce formează obiectul notificării nr. x/2001 trebuie pornit de la împrejurarea că, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă era deja integral privatizată, premisă care atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 29 (fost 27 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001), astfel cum acest text a fost amendat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008.

Conform acestui text de lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent (…). Cum potrivit acestor dispoziţii legale, măsurile reparatorii în echivalent se dispune în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil şi cum în situaţia de faţă s-a constatat faptul că preluarea nu s-a făcut cu titlu valabil, se impune, în baza principiului prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 9 alin. (1), art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001, luarea cu prioritate a măsurii de restituire în natură, respectiv a admiterii capătului de cerere având ca obiect obligarea SC A. SA de emitere a deciziei de restituire în natură a întregului imobil, teren şi construcţie.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de SC A. SA în contradictoriu cu AAAS, s-au reţinut următoarele:

Pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin privatizare. Astfel, prin contractele de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/2000 şi y/1998, FPS (antecesor a AAAS), în calitate de vânzător, a înstrăinat către pârâta SC A. SA, în calitate de cumpărător, pachetul de acţiuni deţinut de Statul român la această societate, reprezentând 21,65% şi 46,31% din capitalul social.

În cadrul Deciziei de casare nr. 1735/2017, instanţa supremă a făcut o analiză detaliată a modului de aplicare a dispoziţiilor legale în materie, respectiv a art. 324 din Legea nr. 88/1997, art. 29 şi art. 56 din Legea nr. 137/2002, H.G. nr. 945/1990, H.G. nr. 26/1997, H.G. nr. 500/1994, H.G. nr. 983/1998, H.G. nr. 95/1999, H.G. nr. 463/2000 şi H.G. nr. 1553/2003, coroborate cu prevederile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor în interesul legii şi a practicii CEDO.

Urmare a acestei analize, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că despăgubirile nu se pot acorda conform art. 1337 - art. 1351 C. civ., ci în baza legislaţiei speciale mai sus indicată şi că acestea se raportează la valoarea contabilă a imobilului, aşa cum aceasta este reflectată în bilanţul contabil la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniu, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Din probatoriul administrat cu ocazia acestei ultime rejudecări, reiese că valoarea de inventar cu care bunul figurează în evidenţele contabile ale societăţii este de 1.072.000 RON, respectiv 918.000 RON construcţia şi 154.000 RON terenul . Pârâta SC A. SA a indicat şi valoarea actualizată cu inflaţia a acestui bun, calculată de la momentul reevaluării (31 decembrie 2017) până la momentul indicării valorii (aprilie 2018).

Faţă, însă, de dispoziţiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, văzând că actualizarea cu indicele de inflaţie se face pentru perioada dintre momentul ieşirii din patrimoniu, până la momentul plăţii despăgubirii, Curtea va avea în vedere valoarea de 1.072.000 RON, pe care o va actualiza cu indicele de inflaţie în condiţiile sus indicate.

Pentru considerentele expuse, Curtea de Apel a admis apelurile declarate reclamanţii B., C. şi D. şi de pârâta SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 3150/2012 a Tribunalului Covasna, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, a înlăturat din dispozitivul sentinţei apelate dispoziţia de disjungere a cererii privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca rămasă fără obiect; a constat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii, a dispus radierea din CF nr. x Sf. Gheorghe a dreptului de proprietate al intimatei pârâte A. SA, efectuată în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii; a obligat pârâta SC A. SA să emită decizie de restituire în natură către reclamanţii B., C. şi D., a imobilului situat în Mun. Sfântu Gheorghe, Jud. Covasna, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe (CF cu nr. vechi x Sfântu Gheorghe), nr. cad./top. x, compus din casă de piatră şi curte în suprafaţă de 312 m.p.; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC A. SA împotriva chematei în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi în consecinţă, a obligat chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului să plătească pârâtei SC A. SA suma de 1.072.000 RON, actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada cuprinsă între data pronunţării prezentei decizii şi data plăţii efective, păstrând restul dispoziţiilor din sentinţă. De asemenea, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta SC A. SA, ca parte căzută în pretenţii, a fost obligată să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată făcute de către în toate fazele procesuale.

Faţă de această decizie, reclamanţii B. şi C. au formulat cerere de lămurire şi cerere de completare a dispozitivului acestei hotărâri.

Prin cererea de lămurire a întinderii şi aplicării dispozitivului Deciziei civile nr. 1076/2018, petentele au solicitat ca, în temeiul art. 281 indice 1 C. proc. civ., să se arate în mod clar că aceasta priveşte radierea întregului drept de proprietate al pârâtei SC A. SA, adică terenul în suprafaţă de 312 mp şi construcţie - casă de piatră, aflată pe acesta. În motivarea cererii de lămurire a arătat aceasta că potrivit dispoziţiilor Deciziei nr. 107/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Braşov trebuie să soluţioneze şi cererea de radiere a dreptului de proprietate al intimatei pârâte SC A. SA privind terenul şi construcţia. Că dispoziţia instanţei de apel este neclară întrucât este folosită sintagma "radiere a dreptului de proprietate" fără a se menţiona terenul şi construcţia - casă de piatră.

Prin cererea de completare, subsecventă cererii de lămurire, petentele au solicitat, ca în temeiul art. 28 indice 2 C. proc. civ. să se completeze dispozitivul Deciziei civile nr. 1076/2018, în sensul de a se dispune şi radierea dreptului de proprietate asupra construcţiei casă de piatră, aflată pe terenul în suprafaţă de 312 mp.

În motivarea cererii s-a arătat că s-a solicitat expres radierea dreptului de proprietate asupra acestei construcţii şi că prin Decizia 107/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus ca instanţa de trimitere, Curtea de Apel Braşov, să soluţioneze şi această cerere.

Intimata SC A. SA prin "note scrise" a solicitat respingerea celor două cereri, arătând că aceleaşi considerente au fost invocate şi prin cererea de recurs şi că, în aceste condiţii, Curtea de Apel Braşov este dezînvestită.

Prin Decizia nr. 1622/Ap din 30 octombrie 2018, Curtea de apel Braşov, secţia civilă, a respins cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 1076/2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov formulată de apelantele B. şi C. şi a admis cererea formulată de apelantele B. şi C., de completare a dispozitivului aceleaşi decizii. Pe cale de consecinţă, a dispus completarea dispozitivului Deciziei nr. 1076/2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în sensul că: a dispus radierea din CF nr. x Sf. Gheorghe şi a dreptului de proprietate al intimatei pârâte SC A. SA asupra construcţiei casă de piatră, aflată pe terenul în suprafaţă de 312 mp.

Analizând cererile de lămurire şi, respectiv, de completare a dispozitivului, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apărarea intimatei A., referitoare la împrejurarea că petentele au formulat recurs împotriva deciziei a cărei lămurire/completare o solicită, invocând aceleaşi motive, Curtea a avut în vedere că dispoziţiile art. 2811 şi art. 2812 C. proc. civ., nu condiţionează formularea cererilor de lămurire sau completare a dispozitivului de formulare sau nu a vreunei căi de atac. Mai mult, dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ., indică faptul că aceste cereri nu se pot formula pe calea apelului sau a recursului, astfel că aceste cereri se impun a fi analizate.

În ceea ce priveşte prima cerere de lămurire a dispozitivului deciziei Curţii de Apel Braşov, s-a constat că dispoziţia referitoare la "radierea din CF nr. x Sfântu Gheorghe a dreptului de proprietate al intimatei efectuată în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii" este clară nefiind necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea sa. Nefiind făcută referire la construcţia existentă pe teren, construcţie care nu fusese, de altfel, intabulata în baza certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu se poate susţine că dispoziţia în cauză este neclară sau că ar necesita lămuriri. S-a apreciat, faţă de aceste considerente, că cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1076/2018 este nefondată, drept pentru care a fost respinsă.

În ceea ce priveşte cererea de completare a dispozitivului aceleiaşi decizii, au fost avute în vedre următoarele:

În cauză, prin acţiunea formulată, petentele au solicitat să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. x din 29 ianuarie 1957 a Tribunalului Popular Sfântu Gheorghe, prin care imobilul intabulat în CF nr. x sub nr. top x, casă de piatră şi curte a fost intabulat (…) şi a încheierilor subsecvente prin care acest imobil a intrat în posesia E. Braşov, apoi a A. S.A. Sf. Gheorghe (…) şi să se dispună restabilirea situaţiei anterioare în CF prin reînscrierea dreptului de proprietate pe numele antecesorilor lor.

Din considerentele Deciziei nr. 107/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorii pentru instanţa de trimitere, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că cererea de "restabilire a situaţiei anterioare de CF prin reînscrierea dreptului de proprietate pe numele antecesorilor" reclamantelor cuprinde şi capătul de cerere privind radierea dreptului de proprietate al intimatei pârâte SC A. SA privind construcţia.

Asupra acestui capăt de cerere, instanţa de apel în cuprinsul dispozitivului Deciziei civile nr. 1076/2018 a omis să se pronunţe, astfel că cererea de completate, formulată în temeiul art. 281 indice 2 C. proc. civ. este admisibilă.

Analizând această solicitare, Curtea de Apel a reţinut că, în CF nr. x Sf. Gheorghe a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului teren 525 mp şi casă de piatră de 5 camere, având nr. top x în favoarea lui G., în baza contractului de donaţiune cu titlu de dotă încheiat la 22 mai 1946 şi a lui D., antecesorii petentelor. Ulterior, în baza Decretului nr. 92/1950, prin Decizia nr. 100/1957, imobilul a fost intabulat în favoarea Statului Român, iar dreptul de folosinţă a fost intabulat în favoarea Sfatului Popular al oraşului Sf. Gheorghe.

Prin încheieri succesive în CF au fost intabulate dreptul de proprietate în favoarea I.G.R. Sf. Gheorghe (1958), dreptul de administrare operativă în favoarea E. Braşov (1968), dreptul de administrare al E. Braşov şi dreptul de proprietate în favoarea SC A. SA Sf. Gheorghe, în temeiul H.G. nr. 834/1991 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 15 februarie 1996. La data de 11 iunie 1996 prin încheierea CF nr. x a fost rectificată suprafaţa imobilului de la 252 mp la 312 mp, în baza adeverinţei x/1996 a Consiliului Local al mun. Sf. Gheorghe.

Prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna s-a reţinut, cu putere de lucru judecat faptul că imobilul înscris în Cf x Sf. Gheorghe, top x a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, în baza Decretului nr. 92/1950.

Decizia a cărei completare se solicită constată faptul că se impune constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în aplicarea principiului potrivit căruia nulitatea actului principal atrage nulitatea actului subsecvent şi a împrejurării că atestarea are caracterului unui act declarativ de drepturi.

De asemenea, a fost reţinut de către instanţa supremă faptul că respectiva construcţie edificată pe teren a fost dobândită în proprietate de către pârâta SC A. SA prin efectul accesiunii imobiliare, conform art. 492 C. civ.

Faţă de aceste aspecte, urmare a radierii dreptului de proprietate al intimatei pârâte SC A. SA, din CF nr. x Sf. Gheorghe, intabulat în baza certificatului de atestare seria x nr. x/1996 instanţa a apreciat că se impune şi radierea dreptului de proprietate asupra construcţiei casă de piatră edificată pe respectivul teren.

Împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, au formulat recurs, în termenul legal, reclamantele B. şi C., pârâţii SC A. SA. şi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, precum şi de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.).

1. În motivarea cererii de recurs formulată de reclamantele B. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 1067 din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost invocată nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Cu titlul preliminar, recurentele au arătat că au formulat şi o cerere de lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului Deciziei civile nr. 1076/Ap din 26 iunie 2018, precum şi o cerere de completare a aceleiaşi hotărâri şi, în raport de succesiunea modalităţii de remediere a deficienţelor evocate relativ la decizia pronunţată, consideră că cererea de recurs urmează a fi soluţionată subsecvent celei de lămurire/completare a dispozitivului, în funcţie de rezultatul celor doua cereri anterioare.

În măsura în care se va aprecia de către Curtea de Apel Braşov că menţiunile dispozitivului nu fac obiectul unei cereri de lămurire a interesului, întinderii şi aplicării acestuia şi nici ale unei cereri de completare sau dacă cele doua cereri ar fi respinse irevocabil, recurentele înţeleg să formuleze următoarele critici în privinţa soluţiei dată cererii de radiere a dreptului de proprietate al paratei SC A. SA cu privire la construcţia aflată pe terenul în suprafaţa de 312 mp înscrisă în CF x Sf. Gheorghe.

Astfel, potrivit îndrumărilor din cuprinsul Deciziei de casare nr. 107/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de rejudecare avea de soluţionat trei probleme principale, printre care şi cea privind radierea dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie deţinut de pârâta SC A. SA. Cu toate acestea, prin dispozitivul Deciziei nr. 1076/Ap din 26 iunie 2018, Curtea de Apel Braşov a stabilit că "dispune radierea din CF nr. x Sf. Gheorghe a dreptului de proprietate al intimatei pârâte, efectuată în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii". După cum se observă, nu există nicio menţiune expresă cu privire la radierea dreptului de proprietate asupra construcţiei.

Urmărind considerentele care stau la baza dispozitivului, se observă ca instanţa a reţinut, ca mod de dobândire a construcţiei, art. 492 C. civ., adică accesiunea imobiliara artificială, având în vedere şi referirea în acest sens făcută de instanţa supremă, în cuprinsul Deciziei nr. 107/2016. Pornind de la acest mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei, rezultă că, urmarea firească a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi decât nulitatea modului de dobândire a construcţiei, fiind de neimaginat menţinerea dreptului de proprietate prin accesiune, în condiţiile în care nu exista drept de proprietate asupra terenului.

Recurentele susţin că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este doar un act declarativ, nu constitutiv de drepturi, ceea ce impune ca acest act sa fie însoţit de titlul de dobândire iniţial. Ori, titlul pretins de stat a fost Decretul nr. 92/1950, însă un astfel de titlul nu le poate fi opus, fiind desfiinţat cu caracter irevocabil şi cu putere de lucru judecat prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 pronunţată de Tribunalul Covasna, prin care s-a constatat ca imobilul înscris în CF x Sf. Gheorghe, top. nr. x a fost preluat fără titlu valabil de Statul Roman, astfel încât nu poate fi constatată o altă realitate faptică sau juridică diferită de cea, deja, stabilită în litigiul anterior. Lipsa titlului iniţial se răsfrânge nu numai asupra terenului, ci şi asupra construcţiei ceea ce conduce la radierea unui astfel de drept din cartea funciara. Mai mult, aşa cum s-a stabilit ca dezlegare a problemei de drept, prin Decizia nr. 107/2016, "nulitatea primordiala în litigiul de faţă o constituie nulitatea titlului de preluare, care a fost de natură a vicia toate actele juridice subsecvente ce dau conţinut circuitului juridic ulterior al acestui imobil.

Consideră că, în mod firesc, instanţa trebuia sa se pronunţe şi asupra radierii dreptului de proprietate asupra construcţiei în sensul admiterii cererii, ceea ce nu se regăseşte în dispozitiv, deşi în considerente este expres menţionat faptul ca dreptul de proprietate asupra construcţiei este doar urmarea firească a înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului.

Pe de alta parte, apreciază că radierea dreptului de proprietate al paratei SC A. SA asupra construcţiei se justifică şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, având în vedere faptul că niciodată pârâta sau antecesoarea acesteia nu au justificat un drept real, ci doar E. Braşov a avut un drept de administrare a imobilului, drept insuficient pentru a justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei. Preluarea fără titlu valabil a unui bun imobil semnifică lipsa unui transfer juridic al dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar la cel care a preluat abuziv imobilul, acesta fiind un detentor precar şi abuziv al bunului. Mai mult decât atât, niciodată pârâta sau antecesoarea sa nu au justificat vreun drept asupra imobilului.

Pe de alta parte, restrângerea analizei la dispoziţiile art. 492 C. civ. şi interpretarea sumara a acestuia, fără coroborarea şi cu art. 20 din Legea nr. 15/1990, a condus la o interpretare şi aplicare greşită a legii, cu consecinţa menţinerii dispoziţiilor din sentinţa apelată, dispoziţii ce nu prevăd radierea dreptului de proprietate asupra construcţiei (motiv de recurs conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurată în sensul de a admite cererea de radiere a dreptului de proprietate asupra construcţiei din cartea funciara nr. x, provenita din conversia CF nr. x.

2. Prin cererea de recurs formulată de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1067 din 26 iunie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, se solicită, în temeiul art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar, în subsidiar, admiterea recursului şi respingerea apelului declarat de reclamanţii B., C. şi D. împotriva Sentinţei civile nr. 3150 din 21 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Covasna.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că instanţa de rejudecare, ca efect al admiterii apelului declarat de reclamanţii B., C. şi D. a înlăturat din dispozitivul Sentinţei civile nr. 3150/2012 dispoziţia de disjungere a cererii privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate ca rămasă fără obiect şi a constatat nulitatea acestui certificat, dispunând radierea din CF a dreptului său de proprietate.

Sub acest aspect, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, pentru incidenţa motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., motivat de faptul că a fost constatată nulitatea integrală a certificatului de atestare seria x nr. x/1996, deşi obiectul litigiului îl formează doar terenul în suprafaţă de 312 mp aferent construcţiei situată în str. x. Or, Certificatul de atestare al dreptului de proprietate seria x nr. x s-a emis pentru suprafaţa de teren de 438 mp - proprietate exclusivă a SC A. SA şi 536,56 mp proprietate în cotă-parte indiviză. Prin urmare, este evident că instanţa de apel nu a mai verificat conţinutul actului constatat nul, ceea ce a condus la deposedarea nelegală a societăţii de terenuri care nu au făcut obiectul acestui litigiu.

Evocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în sensul interpretării greşite a actului dedus judecăţii şi a lipsei de temei legal a hotărârii, recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel referitoare la constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe considerentul că titlul transmiţătorului este nul, ca efect al Sentinţei civile nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna nu poate fi primită întrucât sentinţa sus-menţionată viza doar imobilul de pe str. x, înscris iniţial în CF x Sf. Gheorghe şi, nicidecum şi celelalte terenuri cuprinse în certificatul de atestare.

Relativ la constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, consideră că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Se arată că, prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat asupra faptului că cererea de constatare a nulităţii certificatului de atestare constituie o chestiune prejudicială.

Instanţa de apel a considerat că această chestiune prejudicială înseamnă obligativitatea de a constata nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Consideră nelegală o asemenea abordare, întrucât chestiunea prejudicială se defineşte ca fiind o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă, iar judecarea cu prioritate a unei chestiuni prejudiciale este asigurată prin posibilitatea sau obligaţia de suspendare a judecăţii celei de a doua cauze până la soluţionarea definitivă a celei dintâi. Este indiscutabil că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ şi analiza legalităţii sale trebuie făcută de instanţa de contencios în acest sens, chiar chestiune prejudicială fiind, instanţa civilă nu se poate subroga instanţei de contencios şi nu poate constata nulitatea certificatului de atestare, cu atât mai mult cu cât, excepţia de nelegalitate a acestui act a fost, irevocabil, respinsă de instanţele de contencios sesizate.

Mai mult, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în temeiul HGR nr. 834/1991 şi a Legii nr. 15/1990, iar în condiţiile în care, actele de privatizare au fost legale, acest certificat nu poate fi constat ca fiind nul. Nulitatea absolută a unui act juridic civil presupune nerespectarea la încheierea actului juridic a unei norme legale prin care se ocroteşte un interes general. Or, la momentul emiterii certificatului de atestare - anul 1996 - nu exista nicio normă legală generală care să împiedice întocmirea acestui act. Sentinţa pe care au obţinut-o reclamanţii - litigiu în care societatea nu a fost parte - datează din anul 2010, deci nu exista la momentul emiterii certificatului de atestare.

În privinţa radierii din CF a dreptului de proprietate înscris în favoarea societăţii, recurenta arată că, prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 (pronunţată în dosar nr. x/2009), Tribunalul Covasna a admis acţiunea reclamanţilor exclusiv în contradictoriu cu Statul Român. SC A. SA, deşi era proprietar tabular încă din anul 1996, nu a fost chemată în judecată şi nici introdusă în cauza din oficiu, aşa cum ar fi fost legal. Prin această sentinţă s-a constatat că imobilul înscris în CF x Sf. Gheorghe şi care constituia/constituie sediul societăţii - a fost preluat fără titlul valabil de Statul Român, fără a se dispune repunerea în situaţia anterioară de CF, situaţie faţă de care se apreciază că, pe baza acestei hotărâri în constatare, radierea din CF a societăţii nu poate fi dispusă.

Relativ la excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, recurenta susţine nelegalitatea deciziei atacate, motivat de nesoluţionarea acestei excepţii de către instanţa de rejudecare.

Arată că, urmare a nerecunoaşterii dreptului reclamanţilor de a li se restitui în natură imobilul, în judecăţile precedente, instanţele au considerat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, respectiv a certificatului de atestare al dreptului de proprietate, nu trebuie pusă în discuţie, fiind lipsită de obiect.

În prezenta rejudecare, a fost reiterată această excepţie, însă instanţa de apel a considerat că excepţia nu ar mai trebui soluţionată întrucât prin Decizia de casare nr. 107 din 22 ianuarie 2016, Înalta Curte a indicat doar ca apelul să se rejudece cu privire la cererea de chemare în garanţie, rejudecare ce s-ar impune doar dacă societatea ar fi fost obligată să emită dispoziţie de restituire, în natură, a imobilului.

Apreciază că aceste considerente ale instanţei de apel nu pot fi primite având în vedere că excepţia invocată constituie o excepţie absolută, de ordine publică care poate fi invocată de oricare din părţi, chiar şi de către instanţă din oficiu şi în orice fază a procesului. Din moment ce a invocat excepţia prin motivele de apel şi a fost reiterată şi oral, cu ocazia dezbaterii cauzei în apel, instanţa era obligată să o soluţioneze. Faţă de caracterul de ordine publică al excepţiei şi faţă de interesul în soluţionarea acesteia, apreciază că instanţa de apel nu putea să lase nesoluţionat apelul societăţii cu privire la această excepţie, sens în care face trimitere la temeiul juridic al excepţiei invocate, respectiv art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevede că, prin derogare de la dreptul comun indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Acest termen a fost prelungit de două ori cu câte 3 luni, respectiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001. Deci, termenul de un an s-a prelungit exclusiv până la data de 14 februarie 2002. Or, reclamanţii au solicitat doar în cursul procesului constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, inclusiv a celor de privatizare, prin precizarea de acţiune formulată, ce le-a fost comunicată, prin poştă, la 04 mai 2012, solicitare formulată cu depăşirea termenului prevăzut de norma specială.

3. În motivarea cererii sale de recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 1076 din 26 iunie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale arată că decizia recurată este nelegală şi netemeinică, solicitând admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate şi, rejudecând apelul reclamanţilor, a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, în ceea ce priveşte înlăturarea dispoziţiei de disjungere a cererii privind nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii.

În esenţă, motivele de nelegalitate pentru care solicită modificarea, în parte, a hotărârii atacate vizează următoarele aspecte:

Recurenta susţine nelegalitatea deciziei pronunţată întrucât instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Astfel, prin completarea acţiunii iniţiale, formulată la data de 08 mai 2009, reclamanţii au chemat în judecată şi Ministerul Culturii, solicitând constatarea nulităţii absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii.

În prima rejudecare a cauzei, prin Sentinţa civilă nr. 3150 din 21 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Covasna, secţia civilă, s-a dispus, printre altele, disjungerea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x din 15 februarie 1996 emis de Ministerul Culturii. Această dispoziţie de disjungere a rămas definitivă şi irevocabilă în căile de atac din prima rejudecare a cauzei şi care a şi fost pusă în executare prin formarea unui nou dosar pe rolul Tribunalului Covasna, secţia civilă, respectiv dosarul nr. x/2012, producându-şi deja efectele.

Se arată că, prin Sentinţa civilă nr. 3151 din 21 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Covasna, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Braşov. Soluţionând cererea de constatare a nulităţii absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Sentinţa civilă nr. 90/F din 29 aprilie 2013, prin care a dispus admiterea excepţiei tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi SC A. SA având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca tardiv formulată.

Reclamanţii au formulat recurs, iar prin Decizia nr. 1283 din 20 martie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a dispus respingerea recursului declarat de B., C. şi D. împotriva Sentinţei civile nr. 90 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, decizia fiind irevocabilă.

Consideră că, în acest fel, dispoziţia de disjungere cuprinsă în Sentinţa civilă nr. 3150 din 21 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2001*, de Tribunalul Covasna, secţia civilă, a rămas definitivă şi irevocabilă şi a fost pusă în executare în sensul că instanţa competentă s-a pronunţat, de asemenea în mod definitiv şi irevocabil, asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x, nr. x din 15 februarie 1996. Cum acest capăt de cerere a fost disjuns din prezenta cauză, respectiv din dosarul nr. x/2001 al Tribunalului Covasna, secţia civilă, este evident că în acest dosar instanţa nu se mai poate pronunţa încă o dată asupra unui capăt de cerere care nu mai face obiectul dosarului.

Cu toate acestea, prin Decizia civilă nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2001, atacată prin prezenta cerere de recurs, s-a constatat nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii în condiţiile în care acest capăt de cerere nu mai constituia obiect al dosarului în urma disjungerii şi soluţionării irevocabile pe cale separată.

Apreciază că, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut şi ceea ce nu s-a cerut, deoarece cererea respectivă nu mai era pe rolul instanţei în prezenta cauză, ceea ce reprezintă motivul de modificare a hotărârii atacate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se arată că, în cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel consideră că se impune admiterea motivului de apel al reclamanţilor privind măsura disjungerii şi înlăturarea din dispozitivului sentinţei apelate a dispoziţiei de disjungere, ca rămasă fără obiect, pe motiv că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că aspectul nulităţii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/1996 reprezintă o chestiune prejudicială în procedura aplicării Legii nr. 10/2001.

Apreciază că această motivare este străină de natura pricinii, deoarece măsura disjungerii nu contravine faptului că aspectul nulităţii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului ar reprezintă o chestiune prejudicială în procedura aplicării Legii nr. 10/2001. Astfel, în urma disjungerii, capătul de cerere respectiv a fost deja soluţionat definitiv şi irevocabil de instanţa competentă, în sensul respingerii ca tardiv.

Recurenta a mai susţinut că decizia atacată este nelegală, întrucât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), întrucât deşi măsura disjungerii a rămas definitivă şi irevocabilă şi a fost pusă în executare prin hotărârile pronunţate în dosarul disjuns, instanţa de apel a considerat greşit că ar fi rămas fără obiect, schimbând astfel înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestei măsuri.

De asemenea, instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii, atunci când a considerat că acesta se referă la întregul imobil care face obiectul prezentei cauze. În fapt, certificatul priveşte numai terenul aferent, nereferindu-se la construcţie. În întreaga decizie, instanţa de apel face referire la "Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii", omiţând întreaga denumire a acestuia, respectiv "Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului". Astfel, acest certificat priveşte numai o parte a imobilului şi nu tot imobilul în speţă, cum lasă să se înţeleagă instanţa de apel.

Mai mult, deşi consideră că acest certificat constituie temei pentru înscrierea în cartea funciară a imobilului, instanţa de apel se contrazice şi arată că acesta nu are caracter constitutiv, ci numai declarativ în ceea ce priveşte dreptul de proprietate (asupra terenului), ceea ce denotă că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Se pretinde, de asemenea, că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susţine că, instanţa de fond trebuia să observe faptul că Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale nu avea calitate procesuală pasivă în dosar, deoarece capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x, nr. x din 15 februarie 1996 a fost disjuns şi s-a judecat pe cale separată, în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal. Astfel, toate capetele de cerere rămase în prezentul dosar nu au legătură cu Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, ceea ce impunea admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi respingerea acţiunii faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 166 C. proc. civ., neţinând cont de autoritatea de lucru judecat reprezentată de hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2013 ale Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, în care au fost pronunţate Sentinţa civilă nr. 90/F din 29 aprilie 2013 şi, respectiv, Sentinţa civilă nr. 77/F din 10 aprilie 2013, ambele definitive şi rămase irevocabile. Prin aceste hotărâri au fost soluţionate cererile reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, atât pe cale principală, cât şi pe calea excepţiei de nelegalitate.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 77/F din 10 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013 s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, invocată de petenţii B., C. şi D.

Reclamanţii au formulat recurs, iar prin Decizia nr. 1625 din 21 aprilie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a dispus respingerea excepţiei lipsei de interes în formularea excepţiei de neconstituţionalitate, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă; respingerea excepţiei tardivităţii formulării recursului, respingerea excepţiei nulităţii recursului, respingerea recursului declarat de B., C. şi D. împotriva sentinţei nr. 77/F din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, decizie care este irevocabilă.

Consideră că, în aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să pronunţe soluţia privind respingerea, ca rămasă fără obiect, a cererii reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x, nr. x din 15 februarie 1996.

Instanţa de fond a constatat în mod greşit nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii, deoarece acesta a fost legal emis, pe baza prevederilor legale în vigoare şi pe baza documentelor, datelor şi informaţiilor existente la data respectivă. Faptul că ulterior s-ar fi constatat nevalabilitatea titlului statului nu are relevanţă faţa de legalitatea întocmirii certificatului respectiv, legalitate care se apreciază în funcţie de situaţia de fapt şi de drept existentă la data emiterii sale.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate şi, rejudecând apelul reclamanţilor, să dispună respingerea apelului, ca nefondat, în ceea ce priveşte înlăturarea dispoziţiei de disjungere a cererii privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului şi constatarea nulităţii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii.

4. Prin cererea de recurs formulată de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, se solicită, pentru motivul de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei civile recurate, fiind invocate, în esenţă, următoarele critici:

În mod nelegal, instanţa de apel a admis cererea de chemare în garanţie a AAAS şi a obligat autoritatea la plata sumei de 1.072.000 RON către SC A. SA, suma actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada cuprinsă între data pronunţării hotărârii şi data plaţii efective, atât timp cât instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS faţă de cererea de chemare în garanţie cu motivarea ca unitatea deţinătoare, SC A. SA, are obligaţia a se pronunţa, prin decizie motivată, asupra cererii de restituire în natura a imobilului, formulată de intimaţi.

Recurenta pretinde că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea cererii de chemare în garanţie a AAAS având în vedere împrejurarea că AAAS nu are calitate procesuală pasivă, în raport de contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/2000 şi y/1998.

Sub acest aspect arată că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2000 şi nr. y/1998 de acţiuni F.P.S. (actualmente AAAS, fosta AVAS) - în calitate de vânzător - a înstrăinat către SC A. SA, în calitate de cumpărător - pachetul de acţiuni deţinut în numele statului la aceasta societate reprezentând 21,65% şi 46,31% din capitalul social. Deci, prin respectivele contracte de vânzare-cumpărare nu au fost înstrăinate imobile din patrimoniul societăţii privatizate, ci acţiuni deţinute, în numele statului, la aceasta societate. Prin urmare, imobilul la care face referire societatea comerciala nu a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, deoarece prin aceste contracte au fost vândute acţiuni şi nu active.

Astfel, potrivit atribuţiilor ce îi revin în domeniul privatizării societăţilor comerciale la care statul a fost/este acţionar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobata prin Legea nr. 99/1991 Titlul I şi O.U.G. nr. 23/2004, recurenta AAAS (fosta AVAS) arată că este o instituţie care administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, nu activele care aparţin societăţii. Rezulta ca AAAS (fosta AVAS), în cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acţionar, în numele statului, la aceste societăţi.

Cum în cadrul procesului de privatizare AAAS a vândut acţiuni (valori mobiliare, corespondent al capitalului social), nu imobile (corespondent al patrimoniului societăţii), între patrimoniul societăţii comerciale şi capitalul social existând deosebiri esenţiale, recurenta apreciază că în mod greşit a fost admisă cererea de chemare în garanţie a AAAS, având în vedere obiectul acţiunii principale şi obiectul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni. Subliniază că în cadrul motivării cererii de chemare în garanţie s-a realizat o confuzie între noţiunea de capital social şi patrimoniu, precum şi între noţiunea de acţiuni şi active, sens în care detaliază din perspectivă teoretică semnificaţia noţiunilor: capitalul social al unei societăţi comerciale, patrimoniul societăţii; acţiunile şi activele unei societăţi comerciale.

Apreciază, în consecinţă, că instituţia nu putea garanta pentru evicţiune asupra bunurilor societăţii comerciale, ci doar asupra acţiunilor pe care le-a vândut prin contract. Astfel, evocând art. 1336 C. civ. potrivit căruia "vânzătorul are obligaţia să-i asigure cumpărătorului liniştita şi utila folosinţa a lucrului, garantându-l pe acesta împotriva evicţiunii şi contra viciilor", consideră că, în raport de obiectul contractelor perfectate, rezultă că a garantat pentru evicţiune obiectul vândut, adică acţiunile şi nu bunurile societăţii comerciale, deoarece nu acesta era obiectul contractului.

Susţine recurenta şi faptul că nu sunt îndeplinite nici condiţiile privind evicţiunea, potrivit art. 1339 C. civ. Cum în cauză este vorba de o evicţiune rezultând din fapta unui terţ, obligaţia de garanţie a vânzătorului există doar în condiţiile: să fie vorba de o tulburare de drept; cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării; cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. Or, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită.

Consideră că prejudiciul suferit de societate, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii privatizate la data când societatea a fost privatizata şi nu la valoarea "de piaţă". În caz contrar, persoana ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existenta în registrele contabile ale societăţii privatizate şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării. Consideră că repararea prejudiciului trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii privatizate ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionata în dosarul de privatizare al societăţii privatizate. Pe cale de consecinţă, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice alta valoare reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză.

În concluzie, solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea în tot a Deciziei civile nr. 1067 din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

II. Prin cererea de recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 1622/Ap din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, pârâta SC A. SA a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, fiind invocate, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

Recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă, în sensul că instanţa de apel a pronunţat hotărârea fără a respecta prevederile art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Astfel, dispozitivul deciziei atacate cuprinde doar menţiunea "cu recurs", fără a fi indicat şi termenul în care acest recurs se poate exercita.

Se mai pretinde nelegalitatea deciziei atacate pentru incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât, deşi art. 281 indice 2 alin. (1) C. proc. civ. prevede posibilitatea de a solicita completarea dispozitivului atunci când instanţa a omis să se pronunţe cu privire la o cerere a părţii, principală, accesorie, conexă sau incidentală, reclamanţii nu au cerut în cauză radierea din CF a dreptului de proprietate al societăţii asupra construcţiei casă de locuit. Intimaţii-reclamanţi au solicitat, prin acţiunea formulată, să se constate nulitatea absolută a Încheierii nr. 100 din 09 ianuarie 1957 a Tribunalului Popular Sfântu Gheorghe, prin care imobilul a fost intabulat pe Statul Român, precum şi nulitatea încheierilor de intabulare ulterioare, cerere respinsă şi intrată în putere de lucru judecat, pe considerentul că încheierile de CF au fost legale la momentul emiterii lor.

Apreciază că, prin cererea de completare a dispozitivului, reclamanţii au obţinut ceva ce nu au cerut în dosarul nr. x/2001.

Susţine că acest lucru este demonstrat şi prin aceea că cererea de restabilire a situaţiei de carte funciară şi de anulare a Încheierii nr. 100 din 09 ianuarie 1957 ce a fost formulată pe cale separată, în timpul prezentului proces, în dosarul nr. x din 10 februarie 2016, la OCPI Covasna - BCPI Sfântu Gheorghe, solicitare respinsă de Registratorul şef, pe considerentul că reclamanţii nu au un titlu apt de intabulare şi care să poată fi opus proprietarului tabular, respectiv SC A. SA. Împotriva Încheierii de reexaminare nr. x/10 februarie 2016 emisă de OCPI Sfântu Gheorghe, intimaţii au formulat plângere la Judecătoria Sfântu Gheorghe, respinsă prin Sentinţa nr. 190 din 07 februarie 2017 pronunţată în dosar nr. x/2016, sentinţă rămasă definitivă sub aspectul respingerii plângerii, prin Decizia nr. 620 din 07 noiembrie 2017 a Tribunalului Covasna, care a admis apelul doar cu privire la lipsa calităţii procesuale a Statului Român, prin Ministerul de Finanţe. Aşadar, în timpul desfăşurării prezentului proces, intimaţii au încercat să obţină radierea dreptului lor de proprietate din CF, cerere ce li s-a respins tocmai pentru că nu deţin un titlu apt de intabulare.

Se mai pretinde că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, admiţând cererea de completare a dispozitivului, instanţa de apel a procedat la o rejudecare a cauzei, cu privire la care a fost dezînvestită o dată cu pronunţarea Deciziei nr. 1076/Ap/2018, reţinând considerente noi, care să justifice radierea construcţiei din CF, deşi se recunoaşte, în aceleaşi considerente, că dreptul de proprietate asupra construcţiei nu a fost dobândit ca efect al emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Astfel constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare nu are ca efect nici radierea dreptului de proprietate al societăţii din CF şi nici intabularea intimaţilor care, nu au titlu apt de intabulare. Consideră că doar instanţa investită cu soluţionarea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 10756/Ap/2018 va clarifica aspectele de fond ale cauzei întrucât, pe calea cererii de completare dispozitiv o atare clarificare nu se poate realiza.

Prin Încheierea de şedinţă din 30 mai 2019, Înalta Curte, în baza art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea dosarului nr. x/2019, ce are ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 1622/Ap din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, la dosarul nr. x/2001, ce are ca obiect soluţionarea recursurilor declarate împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Intimatele-reclamante B. şi C. au formulat întâmpinare la recursurile formulate împotriva Deciziei civile nr. 1067 din 26 iunie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, de pârâţii SC A. SA şi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, precum şi de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.). De asemenea, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinări cu privire la recursul declarat de SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1622/Ap din 30 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă. Prin aceste acte procedurale s-a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, întâmpinările fiind comunicate recurenţilor din dosar.

Intimata-pârâta SC A. SA a formulat întâmpinare la recursurile declarate de reclamante şi chemata în garanţie, solicitând respingerea acestora, ca nefondate, întâmpinările fiind comunicate, de asemenea, recurenţilor în cauză.

I. Sintetizând şi analizând criticile de nelegalitate din cuprinsul cererilor de recurs declarate de reclamantele B. şi C., de pârâţii SC A. SA şi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, precum şi de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantelor este inadmisibil, în timp ce recursurile pârâţilor şi a chematei în garanţie sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Întrucât prin criticile formulate, recursurile pârâţilor şi a chematei în garanţie pun în discuţie aspecte de fond privind admiterea cererilor formulate în cauză, cu care instanţa de rejudecare a fost învestită, ca efect a deciziilor de casare, pronunţate în cadrul ciclurilor procesuale anterioare (spre deosebire de cele formulate de reclamante, care privesc chestiunea nepronunţării asupra tuturor cererilor cu care instanţa a fost învestită) acestea vor fi analizate cu prioritate.

1. Dat fiind faptul că, în cuprinsul cererilor de recurs formulate de pârâţii SC A. SA şi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale se regăsesc a fi invocate şi motive comune de recurs, urmează a se răspunde, prin considerente unice, acestor motive, iar în privinţa motivelor proprii de recurs va fi realizată o analiză individuală a acestora, conform celor ce succed:

Astfel, printr-o critică comună de recurs, pârâţii au criticat decizia atacată din perspectiva modului greşit de soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de către Ministerul Culturii, în favoarea pârâtei SC A. SA. Aspectele evocate de recurenţi sunt susceptibile de încadrare în cercetarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cazul de modificare circumscris pct. -ului 8 din acelaşi text legal nefiind incident.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâţii au susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel a constatat eronat nulitatea totală a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii, de vreme ce obiectul litigiului îl formează doar terenul în suprafaţă de 312 mp aferent construcţiei şi nu întreaga suprafaţă de teren cuprinsă în actul juridic anulat, care a fost emis pentru o suprafaţă mai mare. Pe de altă parte, s-a mai susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât a fost constatată nulitatea întregului certificat de atestare a dreptului de proprietate, ca efect al Sentinţei civile nr. 388/2010, însă hotărârea la care s-a făcut referire vizează doar imobilul de pe str. x şi nu celelalte suprafeţe de teren incluse în actul juridic anulat.

Examinând legalitatea deciziei atacate, în raport de cadrul procesual conturat de reclamanţi prin acţiunea precizată şi modalitatea în care în care cercetarea judecătorească a fost desfăşurată pe parcursul fazelor procesuale anterioare ale dosarului, Înalta Curte reţine că, deşi critica formulată este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs sus evocat, susţinerile nu sunt întemeiate şi nu pot conduce la reformarea deciziei atacate, urmând a fi înlăturate.

În speţă, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată la data de 07 martie 2012, reclamanţii B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC A. SA, Consiliul Judeţean Mureş, Municipiul Sf. Gheorghe, SC Gospodăria Comunală SA, Ministerul Culturii şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice constatarea nulităţii absolute a actelor prin care dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Sf. Gheorghe, a fost transferat de la Statul Român la E. Sf. Gheorghe şi la pârâta SC A. SA şi rectificarea C.F., după cum urmează: anularea Încheierii de intabulare din 29 ianuarie 1957 din C.F.; constatarea nulităţii absolute a Încheierii de intabulare nr. x din 29 ianuarie 1957 din C.F. x, top x; constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 38/1958 a fostului Sfat Popular al R.A.M. Mureş şi rectificarea Încheierii de intabulare din 1958, emisă în baza ei; constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 1227/1966 şi a procesului-verbal de predare primire din 1966 prin care dreptul de administrare operativă asupra imobilului din litigiu a fost intabulat pe numele E. Braşov, al cărui succesor este SC A. SA; rectificarea Încheierii de intabulare x/1968; constatarea nulităţii absolute a actului de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din proprietatea Statului Român şi administrarea operativă a E. Braşov în favoarea pârâtei SC A. SA şi anume, nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. x/15 februarie 1996; obligarea pârâtei SC A. SA să emită dispoziţie de restituire în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.

Ipoteza cazului de modificare înscris în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., evocat de recurenţi (instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerul) nu este incidentă, întrucât din cercetarea judecătorească desfăşurată în fazele procesuale anterioare, prin raportare la contextul situaţional evocat de reclamanţi în justificarea acţiunii promovate, precum şi din expunerea raţionamentului judiciar, inserat în considerentele deciziei atacate, rezultă cu evidenţă faptul că obiectul material al cererii privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în beneficiul societăţii pârâte, cu care instanţa a fost învestită şi în privinţa căruia s-a pronunţat, a vizat exclusiv terenul situat în str. x, în privinţa căruia reclamanţii au pretins preluarea nelegală a imobilului de către Statul român, precum şi transferul nelegal al dreptului de proprietate ce a aparţinut antecesorilor lor, la antecesorii societăţii pârâte.

De asemenea, din cuprinsul considerentelor hotărârii, care explicitează dispozitivul său, rezultă fără echivoc că instanţa de apel, în aplicarea Deciziei de casare nr. 107/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a analizat şi s-a pronunţat exclusiv doar cu privire la terenul litigios, în privinţa căruia reclamanţii au derulat procedurile de restituire în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi nu cu privire la întreaga suprafaţă de teren menţionată în actul juridic a cărui nulitate s-a constatat. De altfel, succesiunea logică a menţiunilor inserate în dispozitivul hotărârii atacate denotă faptul că instanţa de apel, ulterior admiterii apelului reclamanţilor, s-a pronunţat relativ la capetele de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societăţii pârâte, a radierii din cartea funciară a dreptului de proprietate a acesteia, precum şi a obligării societăţii pârâte de a emite decizie de restituire în natură, către reclamanţi, în legătură cu imobilului situat în Municipiul Sf. Gheorghe, Judeţ Covasna, înscris în CF nr. x Sfântu Gheorghe (CF cu nr. vechi x Sfântu Gheorghe), nr. cad./top x, compus din casă de piatră şi curte în suprafaţă de 312 mp, imobil în privinţa căruia reclamanţii au formulat notificare, în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

Mai mult chiar, în aplicare îndrumărilor din Decizia de casare nr. 1735/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, societatea apelantă a indicat, instanţei de rejudecare, faptul că imobilul casă de piatră şi terenul în suprafaţă de 312 mp a fost reevaluat la data de 31 decembrie 2017, rezultând o valoare contabilă de 1.072.000 RON, din care 918.000 RON construcţia şi 154.000 RON terenul. Or, în urma examinării realizată de către instanţa de rejudecare, prin dispozitivul aceleiaşi decizii, a fost încuviinţată şi cererea formulată de pârâta SC A. SA de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) care a fost obligată să plătească societăţii pârâtei despăgubiri pentru construcţia şi terenul în privinţa căruia certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost anulat. De altfel, aceste apărări au fost semnalate chiar de societatea-pârâtă SC A. SA în cuprinsul întâmpinării formulate la recursul declarat de către chemata în garanţie împotriva aceleiaşi hotărâri.

De altfel, şi susţinerile recurenţilor, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (susţineri care, însă, nu pot fi încadrate şi în cazul de modificare reglementat de pct. 8 al aceluiaşi articol) relativ la constatarea eronată a nulităţii totale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin raportare la Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna (prin care s-a constatat nul actul de preluare a imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, din str. x, intabulat în CF x Sf. Gheorghe, prin Încheierea de CF x/1957) întăresc ideea identificării fără putinţă de tăgadă a obiectului material al cererii în constatarea nulităţii actului juridic, care a făcut obiectul disputei litigioase, în privinţa căruia instanţa de apel s-a pronunţat prin dispozitivul deciziei recurate.

Relativ la susţinerea recurenţilor potrivit căreia decizia atacată ar fi lipsită de temei legal, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită în raport de limitele deciziilor de casare pronunţate în ciclurile procesuale anterioare, care conturează cadrul procesual cu care instanţa de trimitere a fost învestită în privinţa solicitărilor formulate în cauză de către reclamanţi. Instanţa de rejudecare s-a pronunţat, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., asupra cererii privind constatarea nulităţii titlului pârâtei-recurente, solicitare circumscrisă - astfel cum a fost calificată în cuprinsul Deciziei de casare nr. 107 din 22 ianuarie 2016 - unei chestiuni prejudiciale în cadrul procedurii aplicării Legii nr. 10/2001 şi a verificării condiţiilor prevăzute de lege în soluţionarea notificării formulate de reclamanţi în privinţa imobilului, compus din teren şi construcţie, ce a aparţinut autorilor lor, notificare adresată societăţii-pârâte, în calitate de unitate deţinătoare, la data apariţiei legii reparatorii.

În acest context, în soluţionarea cererii privind nulitatea actului juridic, instanţa de apel a dat eficienţă efectelor puterii lucrului judecat a Sentinţei civile nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna prin care s-a constatat - în raport cu antecesorul cu titlu particular al recurentei SC A. SA - că imobilul înscris în CF nr. x Sf. Gheorghe, nr. Topo x a fost preluat fără titlu valabil de Statul român, în baza Decretului nr. 92/1950. Prin aceeaşi sentinţă, a fost constatată şi nulitatea actului juridic de naţionalizare cu privire la imobilul menţionat în acel act, instanţa având în vedere că nulitatea actului de naţionalizare a condus la vicierea tuturor actelor subsecvente.

Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, ca act al puterii publice şi rezultat al unei verificări jurisdicţionale realizate de instanţă, se bucură de autoritate de lucru judecat, care, de asemenea, este guvernată de principiul relativităţii, în sensul că părţile nu pot repune în discuţie, într-o judecată viitoare, cele tranşate în mod irevocabil într-un litigiu anterior, purtat între ele.

Relativitatea efectelor obligatorii şi a lucrului judecat ale hotărârii judecătoreşti nu antrenează, însă, consecinţa inopozabilităţii actului jurisdicţional faţă de recurenta-pârâtă SC A. SA, care, în calitate de succesor cu titlu particular al E. Braşov, nu poate nega situaţia juridică născută din existenţa hotărârii judecătoreşti sus evocată, având obligativitatea să respecte rezultatul dezbaterilor judiciare, chiar dacă nu au participat la acestea, prezumţia de lucru judecat instituită de art. 1200 pct. 4 din C. civ. având valoare absolută, irefragabilă, neputând fi primită nicio dovadă împotriva ei.

Or, plecând de la această premisă şi având în vedere că recurenta-pârâtă SC A. SA deţine terenul litigios, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în calitate de succesor a E., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a valorizat corect puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 388/2010 pronunţată de Tribunalului Covasna. În acest context, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., principiul de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipiens, a fost valorificat corespunzător îndrumărilor obligatorii dispuse în cuprinsul Deciziei de casare nr. 107/2016 a instanţei supreme, astfel încât nu se poate susţine cu temei că solicitarea reclamanţilor privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca act subsecvent actelor deja constatate nule, nu a fost corect soluţionată.

Printr-un alt motiv de recurs formulat de pârâta SC A. SA s-a susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în legătură cu modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, deoarece chestiunea prejudicială are o altă semnificaţie decât cea atribuită de instanţa de apel, fiind o problemă juridică care trebuie să preceadă soluţionării litigiului, cu care este conexă. În acest sens, s-a invocat că o chestiune prejudiciala are ca efect posibilitatea sau obligaţia suspendării dosarului până la soluţionarea chestiunii prejudiciale. Cum certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ, recurenta a pretins că instanţa civilă nu se poate subroga celei de contencios administrativ şi nu poate constata nulitatea acestui act, cu atât mai mult cu cât excepţia de nelegalitate a actului respectiv a fost respinsă, irevocabil, de către instanţa de contencios administrativ.

În considerarea aceleiaşi critici referitoare la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Integrităţii Naţionale a pretins încălcarea dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de rejudecare nu a avut în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ în dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2013 ale Curţii de Apel Braşov. De asemenea, recurentul Ministerul Culturii şi Integrităţii Naţionale a mai arătat că instanţa de apel s-a pronunţat eronat asupra acestui capăt de cerere, întrucât cererea privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost disjuns prin Sentinţa civilă nr. 3150/2012 a Tribunalului Covasna şi a fost soluţionată, cu autoritate de lucru judecat, prin alte două hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate de instanţele de contencios administrativ.

Susţinerile recurenţilor, care conturează aspecte comune de nelegalitate a hotărârii atacate, nu pot fi primite din perspectiva incidenţei motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor sus evocate, instanţa de apel a procedat corect, în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., la rejudecarea apelului corespunzător limitelor şi îndrumărilor stabilite prin Decizia de casare nr. 107 din 29 ianuarie 2016 pronunţată de instanţa de recurs, într-un ciclu procesual anterior.

Astfel, prin Decizia nr. 107/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a dispus casarea Deciziei nr. 1078/Ap din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În cuprinsul deciziei de casare, criticile de nelegalitate referitoare la modul în care au fost aplicate şi interpretate dispoziţiile art. 1201 C. civ., în soluţionarea excepţiei puterii lucrului judecat, au fost examinate prin raportare la: Sentinţa civilă nr. 77 din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1625/R din 21 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, (prin care excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocată de reclamanţi, a fost respinsă ca inadmisibilă), precum şi la Sentinţa civilă nr. 90 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1283/R din 20 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, (prin care s-a respins, ca tardivă, aceeaşi cerere a reclamanţilor formulată pe cale de acţiune (capăt de cerere disjuns din cauza de faţă, prin sentinţa primei instanţe).

Instanţa de casare a reţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a prezumţiei legale absolute, irefragabile a autorităţii de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., în contextul în care excepţia nu era incidentă, având în vedere cauza juridică diferită a evaluării cererii privind constatarea nevalabilităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce se impunea în pricina de faţă.

Pentru a evidenţia concluzia instanţei de recurs, este oportun a fi redate următoarele pasaje din decizia de casare:

"… autoritatea de lucru judecat a soluţiilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ priveşte exclusiv inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi tardivitatea aceleiaşi solicitări - nulitatea certificatului - formulată pe cale de acţiune (capătul de cerere disjuns din această cauză) pentru încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2001.

Or, instanţa de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, sub ambele sale ipostaze - efectul negativ şi efectul pozitiv - în cazul în care ar fi reanalizat valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 emis de Ministerul Culturii în favoarea SC A. SA şi ar fi constatat fie că excepţia de nelegalitate este admisibilă, fie că acţiunea în contencios - cu aceeaşi finalitate - a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că certificatul de atestarea a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/1996 a fost emis de Ministerul Culturii (autoritate publică centrală) în favoarea intimatei-pârâte SC A. SA, în baza dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991 (potrivit menţiunilor din antetul acestuia), rezultă că numai derularea procedurii legale, administrative de către Ministerul Culturii, potrivit etapelor descrise în conţinutul H.G. nr. 834/1991 putea formula obiect al evaluărilor instanţei de contencios administrativ.

Însă, în contextul litigiului de faţă, solicitarea recurenţilor-reclamanţi privind constatarea nulităţii titlului intimatei-pârâte SC A. SA asupra terenului reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate constituie o chestiune prejudicială în procedura aplicării Legii nr. 10/2001 şi a condiţiilor prevăzute de lege ce trebuie verificate pentru soluţionarea notificării formulate de către reclamanţi şi adresate pârâtei SC A. SA, ca unitate deţinătoare a imobilului - teren şi construcţie - la data apariţiei legii reparatorii.

Or, această chestiune prejudicială, în cauza de faţă, are o altă cauză juridică decât invocarea unor nelegalităţi săvârşite eventual cu ocazia emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în raport cu procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991, iar această cauză juridică este dată de invocarea principiilor ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, anume nulitatea actelor subsecvente unui act nul - resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, principiu unanim acceptat de doctrină şi jurisprudenţă ca având valoare normativă.

În consecinţă, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a soluţiilor instanţelor de contencios administrativ ca opunându-se în cauza de faţă evaluărilor pe care era ţinută a le realiza în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ignorând cauza juridică diferită a cererilor menţionate faţă de cea din acest litigiu, fie că au fost susţinute pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune în faţa instanţelor de contencios administrative.

Reţinând însă în mod nelegal autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanţelor de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel nu a analizat şi cererea recurenţilor-reclamanţi privind radierea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte SC A. SA, intabulat în baza certificatului de atestarea a dreptului de proprietate, ca act subsecvent actelor deja constatate nule în cauza de faţă... În prealabil însă, ...curtea de apel va fi ţinută să se pronunţe asupra valabilităţii intabulării dreptului de proprietate al intimatei SC A. SA, din perspectiva principiului nulităţii actelor subsecvente preluării de către stat fără titlu valabil a imobilului în litigiu de la autorii recurenţilor-reclamanţi în baza Decretului nr. 92/1950, dezlegare intrată sub puterea lucrului judecat; adiacent, se va avea în vedere art. 20 din Legea nr. 15/1990, precum şi faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis în favoarea intimatei-pârâte, are valoarea unui act juridic declarativ, iar nu constitutiv de drept, contrar celor susţinute de către intimată".

În acest context, Înalta Curte constată că problema referitoare la verificarea modalităţii în care a fost soluţionată excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 77 din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1625/R din 21 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) şi Sentinţa civilă nr. 90 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1283/R din 20 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal) nu mai poate fi repusă în discuţie, aceasta fiind o chestiune intrată în puterea lucrului judecat ca efect al unei judecăţi anterioare, desfăşurată în interiorul aceluiaşi proces, prin care s-a statuat definitiv asupra unui aspect al litigiului.

Sub acest aspect, sunt avute în vedere dezlegările şi îndrumările trasate prin Decizia de casare nr. 107/2016 a instanţei supreme, în cuprinsul căreia instanţa de recurs a statuat asupra modalităţii de soluţionare a autorităţii de lucru judecat, în raport de hotărârile instanţei de contencios administrativ, dar şi calificarea juridică dată solicitării reclamanţilor privind constatarea nulităţii titlului pârâtei SC A. SA asupra terenului, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996, respectiv cea de chestiune prejudicială în procedura aplicării Legii nr. 10/2001 şi verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării formulate de către reclamanţi, notificare ce a fost adresată pârâtei SC A. SA, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului, la data apariţiei legii reparatorii. Pe de altă parte, instanţa de rejudecare, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a avut în vedere şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1735 din 08 noiembrie 2017 a instanţei supreme, pronunţată tot într-un alt ciclu procesual anterior, în cuprinsul căreia s-a reţinut nerespectarea deciziei de casare anterioară de către instanţa de rejudecare, în sensul, printre altele, a nepronunţării, în dispozitivul hotărârii, asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societăţii pârâte.

În atare condiţii, contrar susţinerilor formulate de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, întrucât problema de drept relativ la autoritatea lucrului judecat a soluţiilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ a fost dezlegată, printr-o decizie de casare dintr-un ciclu procesual anterior, este fără putinţă de tăgadă că solicitarea privind disjungerea capătului de cerere relativ la constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a rămas fără obiect, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, instanţa de trimitere având obligaţia de a analiza, pe fond, solicitarea reclamanţilor relativ la constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, prin prisma nulităţii actelor subsecvente unui act juridic constatat nul.

Or, prin reiterarea aspectelor referitoare la incidenţa prezumţiei autorităţii de lucru judecat a soluţiilor instanţelor de contencios administrativ, recurenţii ignoră efectele unei judecăţi anterioare, prin care s-a statuat irevocabil - într-un ciclu procesual anterior - un aspect al litigiului, astfel încât critica formulată sub acest aspect nu mai poate fi reexaminată în rejudecare.

Trebuie avut în vedere că prevalenţa dezlegării chestiunii privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate era indisolubil legată de soluţia ce urma a fi pronunţată în sprijinul judecării problemei de drept privind radierea dreptului de proprietate al SC A. SA din cartea funciara, precum şi a solicitării reclamanţilor care îşi avea fundamentul juridic pe dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001 relativ la soluţionarea notificării nr. x/2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului litigios intabulat în CF nr. x Sf. Gheorghe, sub nr. x, preluat în proprietatea statului, prin Decretul nr. 92/1950 .

În acest context, fiind învestită cu cererea reclamanţilor de soluţionare a notificării, instanţa de rejudecare a procedat corect la soluţionarea, prealabilă, a capătului de cerere referitor la constatarea titlului pârâtei ca urmare a aplicării principiului de drept civil resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis şi a analizat efectele nulităţii primordiale a titlului statului faţă de actele subsecvente, fără însă a verifica şi aspecte referitoare la situaţia de fapt şi de drept în legătură cu derularea etapelor descrise în cuprinsul H.G. nr. 834/1991 privind emiterea, de către Ministerul Culturii, a certificatului atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1996 şi care priveau legalitatea desfăşurării acestei proceduri legale administrative în legătură cu emiterea respectivului act juridic.

Printr-un alt motiv de recurs, pârâta SC A. SA a contestat soluţia pronunţată de instanţa de apel relativ la capătul de cerere privind radierea din cartea funciară a dreptului său de proprietate, susţinând greşita soluţionare a acestui capăt de cerere prin raportare la Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 388/2010 a fost admisă acţiunea reclamanţilor formulată exclusiv în contradictoriu cu Statul român, societatea nefiind chemată în judecată, deşi era proprietar tabular, încă din anul 1996. Consideră că această sentinţă, prin care s-a constatat că imobilul înscris în CF x Sf. Gheorghe a fost preluat fără titlu valabil de Statul român, nu poate sta la baza soluţiei dată capătului de cerere referitor la radierea din cartea funciară a dreptului său de proprietate.

Critica formulată nu poate constitui obiect al verificărilor întreprinse de instanţa de recurs. Înalta Curte are în vedere împrejurarea că cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamă şi obligaţia părţii de a formula criticile de nelegalitate în raport de argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Prin prezentul motiv de recurs pârâta critică decizia atacată relativ la soluţia pronunţată în privinţa capătului de cerere a radierii dreptului său de proprietate. S-a pretins soluţionarea greşită a acestei cereri, prin raportare la Sentinţa civilă nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, prin care a fost soluţionat un litigiu în care recurenta nu a figurat ca parte litigantă.

Dezvoltarea acestui motiv de recurs nu vizează, însă, argumentele instanţei de apel relativ la soluţia ce a fost pronunţată în privinţa capătului de cerere privind radierea dreptului de proprietate al societăţii pârâte din cartea funciară.

Critica este străină de motivaţia instanţei de apel în cuprinsul căreia s-a reţinut că radierea din cartea funciara a fost dispusă ca urmare a soluţiei dată cererii privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Totodată, instanţa de apel a avut în vedere şi efectele juridice stabilite, cu putere de lucru judecat, prin Sentinţa civilă nr. 3150/2012 pronunţată de Tribunalul Covasna, prin care s-a dispus rectificarea CF x Sf. Gheorghe, nr. top x, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris la B13 în favoarea Statului Român şi a dreptului de folosinţă în favoarea Sfatului Popular al Oraşului Sf. Gheorghe, a radierii dreptului de proprietate înscris la B15 în favoarea F. Sf. Gheorghe şi a radierii dreptului de administrare înscris la C1 în favoarea E. Braşov, hotărâre prin care s-a dispus şi revenirea la situaţia iniţială de carte funciară.

Cum soluţia dată de instanţa de apel capătului de cerere privind radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al societăţii recurente nu a fost fundamentată pe efectele juridice ale sentinţei nr. 388/2010 a Tribunalului Covasna, invocată de recurentă, criticile sale nu au corespondent în hotărârea atacată şi, prin urmare, nu se referă la argumentele instanţei care a soluţionat acest capăt de cerere, astfel încât, prin prisma acestei critici, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra deciziei recurate

Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta-pârâtă SC A. SA a susţinut că instanţa de apel a stabilit eronat limitele rejudecării, ce au fost determinate prin Decizia de casare nr. 107/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocată în rejudecare, atât prin motivele de apel, cât şi oral, excepţie prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Critica recurentei nu poate fi primită.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deşi constituie un motiv de ordine publică, în mod corect nu a fost analizată de instanţa de rejudecare, în cuprinsul prezentei decizii recurate, întrucât această chestiune a format obiect de verificare în faţa instanţei de fond şi a fost soluţionată, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, prin Sentinţa civilă nr. 3150/21 noiembrie 2012 a Tribunalului Covasna, fiind reţinut caracterul neîntemeiat al acestei excepţii, raportat la dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii şi pârâţii SC A. SA, Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean Tg. Mureş.

Învestită cu soluţionarea cererilor de apel, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 1078/Ap din 23 septembrie 2015, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean Mureş şi a admis apelul declarat de reclamanţi şi apelul formulat de pârâta SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 3150 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Covasna, sentinţa fiind schimbată, în parte, în sensul respingerii cererii reclamanţilor privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, pârâta SC A. SA fiind obligată să trimită notificarea reclamanţilor, formulată în baza Legii nr. 10/2001, către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent. Restul dispoziţiilor sentinţei atacate au fost păstrate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs doar reclamanţii, pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi chemata în garanţie AAAS.

Prin Decizia de casare nr. 107 din 22 ianuarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual, a fost admis doar recursul reclamanţilor împotriva Sentinţei civile nr. 3150 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Covasna (recursul pârâtului fiind respins, ca tardiv, iar al chematei în garanţie a fost constatat nul), decizia atacată fiind casată, în parte, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanţilor, instanţa de casare indicând, expres, faptul că, raportat la modalitatea în care se va soluţiona cererea reclamanţilor privind notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, se va supune dezbaterii oportunitatea rejudecării şi apelului pârâtei SC A. SA, exclusiv sub aspectul criticilor formulate de aceasta cu privire la soluţia data cererii de chemare în garanţie, doar în ipoteza în care pârâta va fi obligată să emită decizie de restituire în natură a imobilului. Prin urmare, în contextul dezlegărilor şi îndrumărilor obligatorii, din cuprinsul acestei decizii de casare, criticile de nelegalitate în privinţa modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii actelor juridice, nu mai pot fi reiterate, deoarece sentinţa instanţei de fond, relativ la acest aspect, a intrat în puterea lucrului judecat potrivit art. 1201 cu referire la art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (1) C. civ.

În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine că instanţa de apel, în rejudecare, nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în raport de limitele cadrului procesual al rejudecării, instanţa de apel nu mai avea posibilitatea de a proceda la reanalizarea acestei excepţii, în această ultimă fază procesuală, circumstanţă în raport cu care nu se pune problema nesoluţionării apelului pârâtei cu privire la aceasta excepţie, cum eronat se susţine în cauză.

Nici critica referitoare la nemotivarea deciziei recurate nu este întemeiată. Astfel, pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a susţinut incidenţa motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi a pretins că decizia instanţei de apel conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât analiza nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost realizată ca o chestiune prejudicială în procedura Legii nr. 10/2001, reţinându-se că măsura disjungerii acestei solicitări a rămas fără obiect, în contextul în care respectivul capăt de cerere a fost soluţionat, irevocabil, de instanţa de contencios administrativ, ca tardiv formulat.

Contrar celor arătate de recurent, hotărârea instanţei de apel fundamentează, prin argumentele pertinente, soluţia de admitere a apelurilor examinate în cauză, critica nefiind sub incidenţa ipotezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluţie faţă de cea dispusă în dispozitiv).

Nu este incidentă nici ipoteza în care motivare ar fi străină de natura pricinii, situaţie ce implică, necesar, ca instanţa fie să invoce un text de lege străin de obiectul pricinii, fie un principiu de drept care nu are nicio legătură cu pricina. În cauza însă, raţionamentul instanţei de apel, care a fundamentat soluţia, se regăseşte în considerente, în cuprinsul cărora au fost arătate limitele rejudecării pricinii şi modul în care a fost aplicat principiului indicat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis), sens în care a fost soluţionat corect petitul privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în concordanţă cu îndrumările obligatorii din decizia de casare.

Printr-un alt motiv de recurs evocat de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut lipsa calităţii sale procesuale pasive, deoarece capătul de cerere referitor la nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost disjuns şi soluţionat separat, iar celelalte capete de cerere nu vizează instituţia, astfel încât nu poate avea calitatea de pârât.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de recurent, Înalta Curte reţine că această chestiune, deşi constituie un motiv de ordine publică nu poate face obiect de analiză în prezentul recurs, întrucât acest aspect a intrat în autoritatea de lucru judecat, atât timp cât a format obiect de verificare într-un ciclu procesual anterior, fiind examinat atât de către instanţa de fond, dar şi în apel şi recurs, ca urmare a exercitării căilor de atac de către Ministerul Culturii.

Astfel, ca urmare a apelului exercitat împotriva Sentinţei civile nr. 3150 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Covasna, prin Decizia civilă nr. 1078/Ap din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins, printre altele, apelul pârâtului Ministerul Culturii, apreciindu-se că, în cauză, calitatea procesuală pasivă rezultă din faptul că este emitentul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. x din 15 februarie 1996, iar desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare dispusă prin Decizia nr. 85/2010 a Curţii de Apel Braşov (menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 5991/14.09.2011), în ciclul procesual anterior, a vizat sentinţa în integralitate, nefiind menţinută nicio dispoziţie.

Împotriva Deciziei nr. 1078/Ap din 23 septembrie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, a formulat recurs pârâtul Ministerul Culturii, recurs care a fost respins, ca tardiv, prin Decizia nr. 107 din 22 ianuarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În acest context, modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Culturii a intrat în puterea lucrului judecat, potrivit art. 1201 cu referire la art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (1) C. civ. Cum limitele impuse instanţei de apel şi configurat cadrului procesual al rejudecării au fost configurate, în mod corect a fost soluţionat capătului de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În consecinţă, pentru argumentele menţionate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de pârâţii SC A. SA şi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, urmează a fi respinse, ca nefondate.

2. Relativ la recursul formulat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) se reţin următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de recurs, decizia atacată a fost criticată sub aspectul modului de soluţionare a cererii de chemare în garanţie a AAAS, formulată de pârâta SC A. SA. În esenţă, recurenta susţine că, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a fost greşit respinsă, în raport de contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/2000 şi y/1998, arătându-se că, prin respectivele acte juridice a fost înstrăinat către SC A. SA pachetul de acţiuni deţinut, în numele statului, la aceasta societate şi nu imobile din patrimoniul societăţii privatizate. Prin urmare, imobilul la care face referire societatea comercială nu a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, deoarece prin aceste contracte au fost vândute acţiuni şi nu active.

Chestiunea privind calitatea procesuala pasivă a recurentei AAAS, în cererea de chemare în garanţie, trebuie examinată în raport de statuările Deciziei de casare nr. 1735 din 08 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un ciclu procesual anterior. Relativ la modalitatea prin care instanţa de apel (în al treilea ciclu procesual) a admis cererea de chemare în garanţie a AAAS în temeiul art. 1337 - art. 1351 C. civ. (aspect care includea calitatea procesuală pasivă a debitorului obligaţiei de garanţie), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1735 din 08 noiembrie 2017, a admis recursul AAAS pe considerentul că soluţionarea cauzei a fost eronat realizată din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 - art. 1351 C. civ. privind despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, stabilindu-se că despăgubirea societăţii comerciale se face în baza unei legislaţii speciale şi nu a celei generale.

Astfel, plecând de la examinarea contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/2000 şi y/1998, s-a reţinut că pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin privatizare, respectiv prin achiziţionarea pachetului de acţiuni deţinut de Statul român la această societate, reprezentând 21,65% şi 46,31%, sens în care a fost realizată o examinare detaliată a incidenţei normelor speciale în materie. Urmare a analizării dispoziţiilor art. 324 din Legea nr. 88/1997, art. 29 şi art. 56 din Legea nr. 137/2002, H.G. nr. 945/1990, H.G. nr. 26/1997, H.G. nr. 500/1994, H.G. nr. 983/1998, H.G. nr. 95/1999, H.G. nr. 463/2000 şi H.G. nr. 1.553/2003, coroborate cu prevederile Deciziei nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi a practicii CEDO, instanţa de recurs a reţinut concluzia că titularul acţiunii în despăgubire pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari, este întotdeauna societatea comercială privatizată, iar calitatea procesuală pasivă revine instituţiei publice implicată în privatizare.

Astfel, s-a stabilit că despăgubirile nu pot fi acordate potrivit art. 1337 - art. 1351 C. civ., ci în baza legislaţiei speciale sus indicată, care se raportează la valoarea contabilă a imobilului, aşa cum aceasta este reflectată în bilanţul contabil la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniu, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Cum prin decizia de recurs anterioară, instanţa supremă a reţinut calitatea procesuală pasivă a chematei în garanţie AAAS în temeiul legii speciale şi nu a legii generale, iar admiterea recursului s-a făcut exclusiv pe considerentul reţinerii greşite a temeiului de drept aplicat în soluţionarea cererii în despăgubiri, rezultă că aspectul privind calitatea procesuală pasivă a AAAS, recunoscută în temeiul legii speciale, a fost deja stabilit, astfel încât soluţia primei instanţe, la care face referire recurenta, în prezentul recurs, este lipsită de relevanţă juridică, fiind reformată în căile de atac.

În cadrul unui alt motiv de recurs, recurenta AAAS, după expunerea aspectelor referitoare la semnificaţia şi diferenţa terminologică dintre noţiunile de "active" şi "acţiuni" - lipsite de relevanţă juridică în raport de argumentele deciziei atacate - a susţinut aplicarea greşită a legii relativ la obligarea sa la plata despăgubirii în sumă de 1.072.000 RON, întrucât nu avea obligaţia de a garanta pentru evicţiune obiectul vândut, respectiv pentru acţiuni.

Critica recurentei, axată pe motivul de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Recurenta AAAS nu a fost chemată în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune potrivit dreptului comun în materie de evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.), ca parte contractantă, ci în temeiul dispoziţiilor speciale, ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare a societăţilor comerciale. Astfel, prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării s-a prevăzut ca instituţia publică implicată în procesul de privatizare a societăţilor comerciale asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Drept urmare, prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire pentru prejudiciile suferite de către societăţile comerciale privatizate, ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari, sunt reglementate prin normele speciale a căror incidenţă a fost amplu analizată în cuprinsul Deciziei de casare nr. 1735 din 08 noiembrie 2017 şi, care, au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi urm. C. civ. Ca atare, aceste norme speciale în materie se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept "specialia generalibus derogant".

Printr-o altă critică, chemata în garanţie a susţinut că despăgubirile în cuantumul de 1.072.000 RON, la plata cărora a fost obligată, au fost greşit stabilite. În susţinerea acestui motiv de recurs s-a făcut referire la normele speciale în considerarea cărora s-a apreciat că determinarea reală a prejudiciului suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, astfel încât orice altă valoare ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.

Relativ la modalitatea de stabilire şi plată a despăgubirilor, prin decizia recurată, instanţa de apel a avut în vedere, conform îndrumărilor Deciziei de casare nr. 1735 din 08 noiembrie 2017, incidenţa normelor speciale în materie, la care chiar recurenta face referire. Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere criteriul legal de evaluare şi momentul temporal la care trebuie realizată evaluarea, în sensul că: despăgubirea trebuie să fie raportată la valoarea contabilă a bunului, astfel cum este reflectată în bilanţul contabil, la momentul ieşirii bunului din patrimoniu.

În ceea ce priveşte măsura dispusă cu privire la actualizarea valorii contabile cu indicele de inflaţie, instanţa de apel a dat corect eficienţă juridică Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit, cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, că despăgubirile acordate societăţilor comerciale de către instituţiile publice implicate în privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii despăgubirii. Cum valoarea imobilului reflectată în ultimul bilanţ contabil (anul 2017), necontestată în cauză, este de 1.072.000 RON, rezultă că această sumă trebuie actualizată cu rata inflaţiei la momentul plăţii despăgubirii, cum judicios s-a dispus prin decizia atacată.

Reţinând, pentru argumentele sus menţionate, netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, urmează a fi respins, ca nefondat.

3. Relativ la cererea de recurs formulată de reclamantele B. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, având în vedere următoarele considerente:

Critica de nelegalitate invocată de reclamante a vizat doar aspectul referitor la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa şi cu privire la solicitarea privind radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al societăţii pârâte asupra construcţiei, ca urmare a constatării nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului litigios.

Această omisiune, invocată prin calea recursului de către reclamante, nu este de natură să afecteze legalitatea sentinţei recurate întrucât, pentru o asemenea ipoteză, legiuitorul a instituit, prin art. 2812 C. proc. civ., procedura completării hotărârii judecătoreşti, procedură care, de altfel, a şi fost uzitată de către acestea.

Prin urmare, în ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra pretenţiilor părţilor materializate în cererile cu care acestea au învestit instanţa, se poate apela la procedura completării dispozitivului, dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ. stipulând expres faptul că numai în condiţiile art. 2812 se poate cere completarea hotărârii şi nu pe calea apelului sau recursului, dat fiind faptul că, prin procedura reglementată de dispoziţiile legale sus evocate, partea care formulează o atare cerere de completare a hotărârii nu urmăreşte schimbarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată, ci doar completarea acesteia, în situaţia în care instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Or, textele de lege sus evocate reprezintă norme de procedură, edictate de legiuitor în temeiul competenţei sale constituţionale, atribuită potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, prin instituţia îndreptării, lămuririi şi completării unei hotărâri judecătoreşti, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, evitând exercitarea unei căi de atac pentru repararea omisiunii instanţei, atunci când aceasta priveşte erori materiale, fără incidenţă asupra fondului dreptului substanţial dedus judecăţii.

Cum dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ. au fost adoptate tocmai pentru a se evita formularea aceleiaşi critici, atât în căile de atac, cât şi pe calea procedurilor speciale mai sus arătate, urmează a se constata, raportat la susţinerile formulate în cuprinsul cererii de recurs, inadmisibilitatea căii de atac exercitată de reclamantele B. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

II. Relativ la recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1622/Ap din 30 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, se reţin următoarele:

Soluţia privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 1076/2018 pronunţată de instanţa de apel a fost criticată de pârâtă sub aspectul nerespectării dispoziţiilor art. 261 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că dispozitivul deciziei cuprinde doar menţiunea "cu recurs", fără a fi indicat şi termenul înlăuntrul căruia care respectiva cale de atac poate fi exercitată.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de casare înscris în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Motivul de nelegalitate invocat determină casarea hotărârii recurate când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, neregularitatea procedurală evocată de recurentă sub aspectul omisiunii menţionării în dispozitivul hotărârii a termenului de exercitare a căii legale de atac, trebuie examinată, sub aspectul sancţiunii pe care o reclamă, din perspectiva dispoziţiilor înscrise în art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale vor fi declarate nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Recurenta nu a indicat şi nu a dovedit existenţa vreunui astfel de prejudiciu, fiind evident că acesta nu poate exista raportat la demersul procedural realizat de către aceasta, respectiv exercitarea căii legale de atac, în termenul prevăzut de lege.

De altfel, termenul pentru exercitarea căii de atac a recursului este un termen legal imperativ, iar nu unul judecătoresc, fiind reglementat în cuprinsul art. 301 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Principiul legalităţii şi unicităţii căilor de atac statuează faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de acesta. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părţilor obligaţia îndeplinirii actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Revine, aşadar, persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă şi de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, implicit şi a căilor de atac.

Rezultă că, indiferent de menţiunile din dispozitivul hotărârii, calea de atac este cea prevăzută de lege şi se exercită strict în termenul fixat de legiuitor în acest sens, nicio menţiune din cuprinsul hotărârii nefiind aptă să schimbe aceasta reglementare legală imperativă şi nicio omisiune, din cuprinsul dispozitivului relativ la calea de atac ori la termenul de exercitare, nu este de natură a lipsi partea de dreptul de a exercita calea de atac prevăzută de lege şi în termenul defipt de aceasta.

Cum recurenta nu a suferit vreo vătămare în sensul dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dovadă fiind exercitarea prezentului recurs, în termenul prevăzut de lege, nulitatea deciziei, invocată de aceasta, nu poate fi reţinută.

Printr-un alt motiv de recurs, evocând art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pârâta a pretins că, prin cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, reclamanţii au solicitat instanţei radierea din cartea funciară a dreptului societăţii asupra construcţiei, cerere care nu a constituit obiectul acţiunii iniţiale, cu care instanţa fusese învestită.

Critica recurentei nu este întemeiată.

Contrar susţinerilor recurentei, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanţii au solicitat, printre altele, să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. x din 29 ianuarie 1957 a Tribunalului Popular Sfântu Gheorghe, prin care imobilul intabulat în CF nr. x sub nr. top x, casă de piatră şi curte a fost intabulat (…) şi a încheierilor subsecvente prin care acest imobil a intrat în posesia E. Braşov, apoi a SC A. SA Sf. Gheorghe (…) şi să se dispună restabilirea situaţiei anterioare în CF, prin reînscrierea dreptului de proprietate pe numele antecesorilor lor.

Totodată, din considerentele Deciziei nr. 107/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorii pentru instanţa de trimitere, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că instanţa de apel avea de soluţionat şi aspectul privind radierea dreptului de proprietate asupra imobilului deţinut de pârâta SC A. SA, fiind stabilit în sarcina instanţei de rejudecare obligaţia de a "aprecia şi asupra cererii de radiere a dreptului de proprietate al intimatei-parate SC A. SA privind atât terenul (intabulat în baza certificatului însuşi), dar şi asupra construcţiei, dată fiind intabularea dreptului de proprietate şi cu privire la construcţie efectuată, de asemenea, în favoarea pârâtei, ca efect al prezumţiei de proprietate ce a operat în favoarea sa, la data înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului, în virtutea dreptului de accesiune potrivit art. 492 C. civ."

Referitor la Sentinţa civilă nr. 190 din 07 februarie 2017 a Judecătoriei Sf. Gheorghe, definitivă prin Decizia civilă nr. 620 din 07 noiembrie 2017 a Tribunalului Covasna, evocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că această hotărâre este lipsită de relevanţă juridică în soluţionarea cererii cu care instanţa de apel fusese învestită, întrucât, fiind pronunţată într-o procedură necontencioasă (plângere carte funciară), nu prezintă autoritate de lucru judecat, independent de dezbaterile care au avut loc, în mod concret, în procedura respectivă. În acelaşi sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 72/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii având ca obiect calitatea procesuală pasivă a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în astfel de plângeri. Cum prin hotărârea sus evocată, s-a dispus respingerea plângerii împotriva Încheierii de reexaminare nr. x/2016, prin care s-a solicitat OCPI Covasna anularea intabulării nr. x/1957 din CF nr. x SF. Gheorghe pentru imobilul în litigiu, hotărâre care nu este înzestrată cu fundamentul autorităţii de lucru judecat, aceasta, contrar susţinerilor recurentei, nu poate constitui temei al soluţiei pronunţată prin decizia recurată.

Or, în raport de cadrul procesual şi limitele trasate prin decizia de casare nr. x/2016, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut corect admisibilitatea cererii de completare a dispozitivului, formulată în temeiul art. 281 indice 2 C. proc. civ., de vreme ce, asupra capătului de cerere privind radierea din CF şi a dreptului de proprietate al societăţii-pârâte asupra construcţiei, aflată pe terenul litigios, instanţa de apel a omis să se pronunţe în cuprinsul dispozitivului Deciziei civile nr. 1076/2018.

Relativ la susţinerea recurentei privind lipsa de interes în formularea cererii de completare a dispozitivului pe considerentul că reclamanţii nu deţin un titlu apt de intabulare, Înalta Curte reţine pe lângă faptul că această excepţia nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, argumentaţia recurentei în susţinerea acestei excepţii nu are relevanţă în privinţa modului de soluţionare a cererii de completare a dispozitivului hotărârii, deoarece se referă la o eventuală cerere a intimaţilor de intabulare în CF, solicitare care nu a fost formulată în cauză şi, deci, nu a format obiectul analizei instanţei de apel.

Printr-un ultim motiv de recurs, s-a pretins că decizia, prin care s-a admis cererea de completare a dispozitivului, a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a procedat, practic, la o rejudecare a cauzei, cu privire la care a fost dezînvestită o dată cu pronunţarea Deciziei nr. 1076/Ap/2018. Se pretinde că instanţa a formulat noi considerente, care să justifice radierea construcţiei din CF, deşi se recunoaşte, în aceleaşi considerente, că dreptul de proprietate asupra construcţiei nu s-a dobândit ca efect al emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Recurenta a arătat că nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu poate avea ca efect nici radierea dreptului său de proprietate din CF şi nici intabularea intimatelor care, nu deţin un titlu apt de intabulare. S-a opinat că aceste aspecte de fond ale cauzei trebuie examinate de instanţa investită cu soluţionarea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 10756/Ap/2018 şi nu pe cale procedurii de completare dispozitiv.

Contrar susţinerilor formulate, din cuprinsul art. 2812 C. proc. civ., rezultă că încuviinţarea unui cereri de completare a hotărârii judecătoreşti este admisibilă numai atunci când instanţa a omis a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, această procedură fiind stabilită pentru a se asigura respectarea principiului disponibilităţii în procesul civil, în sensul soluţionării tuturor capetelor de cerere formulate în cauză, scopul urmărit fiind pronunţarea asupra a tot ce s-a cerut de către reclamant.

Cum în cauză, instanţa de apel a omis a se pronunţa şi cu privire la cererea de radiere a dreptului de proprietate privind construcţia, în conformitate cu drepturile deja recunoscute prin deciziile de casare pronunţate în faze procesuale anterioare, Înalta Curte reţine că solicitarea formulată a fost corect apreciată de instanţa de apel ca fiind circumscrisă cazurilor reglementate de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.

Drept urmare, reţinând corect incidenţa textului normativ sus evocat şi admisibilitatea cererii fundamentată pe un atare temei juridic, instanţa de apel a examinat cererea de completare şi a pronunţat, în acest sens, o hotărâre separată. Astfel, este firesc ca soluţia suplimentară să fie fundamentată pe considerente noi, care să justifice pronunţarea asupra cererii de completare a dispozitivului hotărârii.

Ca atare, nu se poate pune problema unei rejudecări asupra a ceea ce s-a judecat prin hotărârea a cărei completare s-a solicitat.

Relativ la susţinerile formulate în legătură cu modalitatea de dobândire a construcţiei, acestea nu vor putea face obiect de analiză al instantei de recurs, de vreme ce în considerentele Deciziei civile nr. 107/2016, instanţa de casare a dezlegat acest aspect, stabilind că că la data înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului, pârâta a dobândit dreptul asupra construcţiei, prin efectul accesiunii imobiliare, potrivit art. 492 C. civ.

Drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1622/Ap din 30 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 1067/Ap din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii SC A. SA şi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, precum şi de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1622/Ap din 30 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2019.

Procesat de GGC - CP