Priority of special restitution law over common law vindication and ECHR interpretation of "possession" for pre-1989 confiscated assets

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 27 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce sa pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantului posesia şi liniştita folosinţă a apartamentului nr. x, compus din patru camere, două debarale, culoar, vestibul, bucătărie, wc, baie şi boxa, situat în Bucureşti, str. x, sect. 3, inclusiv cotă parte indiviză de teren de 26,37 mp, aferentă apartamentului, imobil cu nr. cadastral x şi înscris în CF x, a OCPI, sect. 3.

Prin cererea reconvenţională, formulată în cauză, pârâta B. a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 46.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătăţirile pe care le-a făcut, constând în: lucrări de decopertare a pereţilor interior până la cărămidă, consolidarea pereţilor interiori, refacerea instalaţiei electrice prin schimbarea cablului electric în întreg apartamentul, înlocuirea instalaţiilor sanitare, a instalaţiei de încălzire, montarea unei noi centrale termice, tencuire şi gletuire a întregului apartament, recondiţionare parchet, placare cu gresie şi faianţă în baie, montat chiuveta şi vas WC nou, placare cu faianţă în bucătărie, înlocuirea vechii tâmplării cu tâmplărie termopan.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 529 din 06 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a admis cererea principală formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta reclamantă B., a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, sect. 3, imobil cu nr. cadastral x, înscris în CF x a OCPI sect. 3, Bucureşti; a admis, în parte, cererea reconvenţională, a obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante suma de 23.018 RON, reprezentând sporul de valoare adus imobilului, iar pe pârâtă la 5.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru şi, pe cale de consecinţă, a luat act că pârâta-reclamantă îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, stabilind onorariu definitiv de expert la suma de 1.500 RON, prin majorarea cu 700 RON a onorariului provizoriu de 800 RON, în sarcina pârâtei-reclamante.

3. Apelul declarat în cauză şi decizia instanţei de apel:

Împotriva Încheierii de şedinţă din data de 06 mai 2016 şi a Sentinţei civile nr. 529 din 6 mai 2017, a declarat apel pârâta-reclamantă B., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin Decizia nr. 705/A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvenţională, ca rămasă fără obiect; a luat act că apelanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

4. Cererea de recurs şi întâmpinarea:

La data de 9 ianuarie 2018, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2015, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 705/A din 20 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat următoarele:

- Decizia cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs încadrat în disp. art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurentul a susţinut că, deşi instanţa de apel a înlăturat apărările sale, reţinând că prin decizia în interesul Legii nr. 33/1998 s-a exclus posibilitatea ca acţiuni similare celei de faţă să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, instanţa de apel a făcut, totuşi, aplicarea acestora, procedând la compararea titlurilor, inclusiv din perspectiva datei de dobândire a drepturilor, diferită de cea a primei instanţe, care era cea corectă, cu consecinţe extrem de importante asupra drepturilor reclamate de părţi.

- Din perspectiva art. 488 alin. (8) C. proc. civ., instanţa de apel a făcut aplicarea greşită în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, situaţia în speţă nefiind guvernată de statuările făcute în cadrul acesteia.

Prin această decizie, Înalta Curte a constatat că recursul în interesul legii cu care a fost sesizată relevă existenţa unei practici neunitare în cazul a două categorii de acţiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun şi formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv atunci când sunt îndreptate împotriva statului - prin unităţile deţinătoare - şi atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat. În aceste limite, Înalta Curte s-a considerat legal sesizat şi a înţeles să se pronunţe, date fiind şi argumentele reţinute în motivare, faţă de titulatura recursului în interesul legii, din care ar reieşi că acesta are ca obiect admisibilitatea/inadmisibilitatea tuturor acţiunilor în revendicare formulate potrivit dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, cauza de faţă nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii de acţiuni în revendicare asupra cărora a avut a se pronunţa Înalta Curte - Secţii Unite, întrucât reclamantul nu a formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun împotriva statului şi nici împotriva dobânditorului imobilului de la stat, prin înstrăinare.

Chiar şi trecând peste acest considerent esenţial, oricum decizia în interesul legii, respectiv argumentele care o fundamentează, nu sunt aplicabile acestei cauze.

Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că legea specială (Legea nr. 10/2001) se aplică în conflict cu dreptul comun, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, iar legea specială poate fi înlăturată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun constituie un remediu efectiv care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea dispoziţiilor legii interne care nu ar asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii (în concret, prin echivalent) şi în cazul în care reclamantul se poate prevala într-o atare acţiune de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.

Recurentul reclamant a apelat la procedura legii speciale naţionale, Legea nr. 10/2001, obţinând restituirea imobilului în litigiu în natură, ipoteză în care nu se mai pune problema analizării unui conflict al acestei legi cu Convenţia, din perspectiva caracterului efectiv al măsurilor reparatorii de care a beneficiat (conflict reţinut nejustificat de instanţa de apel), cu consecinţa recunoaşterii priorităţii Convenţiei, şi nici nu deţine un bun actual, în sensul Convenţiei, anterior intrării în vigoare a acestei legi - numai în această ipoteză punându-se problema dacă, prin admiterea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, decizia în interesul legii şi jurisprudenţa C.E.D.O. relevantă ar fi putut fi aplicabile în ipotezele în care ar fi formulat acţiunea, pe de o parte, împotriva statului sau a unui dobânditor de la stat (calitate pe care nu o are intimata), iar pe de altă parte, fără a fi formulat notificare (numai în această ipoteză punându-se problema unui posibil conflict cu Convenţia, în sensul mai sus relevat) sau ar fi deţinut un "bun actual", anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - situaţii în care nu se află.

În concluzie, în mod greşit instanţa de apel a analizat cauza în lumina raportului dintre legea specială şi dreptul comun, a deciziei în interesul Legii nr. 33/1998 şi a normelor Convenţiei, respectiv a jurisprudenţei C.E.D.O., şi nu după criteriile consacrate de dreptul comun, astfel cum corect a procedat prima instanţă.

Instanţa de apel trebuia să aplice criteriile de preferabilitate din dreptul comun, în operaţiunea de comparare a titlurilor, aşa cum a procedat prima instanţă, fiind incidente şi sub acest aspect dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dreptului comun, astfel cum a fost dezvoltat doctrinar şi jurisprudenţial, în acordarea preferabilităţii unuia dintre titlurile aflate în conflict este esenţial a se stabili care dintre titlurile autorilor este preferabil.

Autorii recurentului au dobândit imobilul de la C., prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la data de 11 septembrie 1946 şi transcris în registrul de transcripţiuni.

Prin Sentinţa civilă nr. 231 din 28 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (definitivă şi irevocabilă), a fost obligat Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să-i restituie reclamantului în natură imobilul în litigiu, confirmându-se titlul autorilor şi titlul său, în calitate de moştenitor al acestora.

Intimata a dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 13 mai 1996 de la vânzătoarele D. şi E., cărora acesta le fusese "restituit" prin Sentinţa civilă nr. 267/1995 a Judecătoriei sectorului 3 (definitivă şi irevocabilă), în calitatea lor de moştenitoare ale defunctului F.

Vânzătoarele intimate au solicitat restituirea imobilului în litigiu, deşi îi cunoşteau situaţia reală, dat fiind gradul foarte apropiat de rudenie cu fostul proprietar (tatăl lor, care îl înstrăinase deja, cu mult timp înainte, autorilor recurentului).

Acestea sunt datele cu care se operează în compararea titlurilor autorilor lor, în cadrul comparaţiei de drepturi potrivit dreptului comun, şi nu cele reţinute de instanţa de apel, care conturează noţiunea de "bun actual", în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie - noţiune total străină, neconfirmată în dreptul comun, nici doctrinar şi nici jurisprudenţial. Inclusiv în cadrul procesual de drept fixat de instanţa de apel (pe care îl contestă) nu se regăseşte acest criteriu printre criteriile de preferabilitate a prevalenţei unui bun actual, în faţa unui alt bun actual.

Titlul autorului recurentului provine de la adevăratul proprietar, este mult mai vechi, în vreme ce titlul valorificat de către intimată provine de la un neproprietar, întrucât imobilul "dobândit" nu mai aparţinea autorului vânzătorilor, încă din anul 1946.

Fără a pretinde instanţei de judecată încălcarea puterii de lucru judecat a vreuneia dintre cele două hotărâri judecătoreşti, este necesar însă ca, în situaţia particulară a speţei, în care sunt în conflict drepturi confirmate prin două hotărâri judecătoreşti, să se procedeze la o astfel de analiză, permisă de puterea de lucru judecat relativă de care se bucură acestea faţă de terţe persoane.

Această posibilitate este nesocotită de instanţa de apel, deşi este recunoscută explicit prin decizie în următorul sens - "Chiar dacă o hotărâre judecătorească produce efecte numai între părţile litigante, modificând doar situaţia juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naştere la drepturi sau obligaţii în beneficiul sau în sarcina terţilor care nu au fost atraşi în proces, hotărârea poate fi totuşi invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acţiune în revendicare de drept comun, cum este acţiunea de faţă, nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumţia de proprietate decurgând din existenţa sa."

Aceste considerente susţin preferabilitatea titlului autorilor recurentului şi, astfel, a titlului pe care îl deţine, în aplicarea principiului nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet.

Criteriile de comparare a titlurilor potrivit dreptului comun, cu care a operat prima instanţă, nu au fost contestate de instanţa de apel, aceasta reţinând numai că sunt inoperante în speţă.

- De altfel, deşi nu este operantă în speţă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite (din perspectiva raportului dintre legea specială şi dreptului comun, a consecinţelor admiterii unei acţiuni în revendicare asupra unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice) şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) - fiind atrasă astfel incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că a urmat procedura Legii nr. 10/2001, iar imobilul i-a fost restituit în natură, în urma procedurii judiciare declanşate în temeiul acestei legi.

În momentul epuizării acestei proceduri, este epuizată şi aplicarea legii speciale, în orice demers ulterior de valorificare a dreptului pe care îl deţine, care i-a fost confirmat şi restituit, şi nu se mai pune problema unui conflict între legea specială şi dreptul comun, pe linia impusă de decizia în interesul Legii nr. 33/1998, cum s-a detaliat mai sus.

Cum a susţinut permanent în cauză, urmare acordării preferabilităţii titlului pe care îl deţine, intimata are calea acţiunii în răspundere pentru evicţiune, care este suficient de sigură nu numai teoretic, ci şi practic, asigurând cerinţele de accesibilitate şi caracterul efectiv, astfel cum s-a subliniat în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cauza Tudor Tudor, reţinută şi de instanţa de apel (parag. 37).

Deosebit total de situaţia intimatei, recurentul nu are nicio posibilitate de realizare a bunului actual pe care îl deţine, confirmat şi de instanţa de apel, în ipoteza menţinerii deciziei de apel. Este în afara oricărei discuţii că recurentul este în imposibilitate să primească despăgubiri pentru un bun care a fost retrocedat în natură.

Deşi îi recunoaşte intimatei posibilitatea oferită de dreptul intern, respectiv calea acţiunii în răspundere pentru evicţiune, cu referire la cauza Tudor Tudor împotriva României, instanţa de apel şi-a fundamentat decizia pe o stare de incertitudine relativ la succesul unui asemenea demers, incertitudine care, în mod evident, nu ar exclude, de plano, despăgubirea intimatei.

Oricum, este greşit şi raţionamentul instanţei de apel în susţinerea incertitudinii unui eventual demers al intimatei, pe calea acţiunii în răspundere pentru evicţiune.

Deposedarea pârâtei-reclamante apelante de imobil, în situaţia admiterii prezentei acţiuni, nu are o cauză ulterioară înstrăinării acestuia, ca singur impediment reţinut de instanţa de apel în calea unei acţiuni în răspundere pentru evicţiune promovată de către aceasta.

Cauza evicţiunii este vânzarea imobilului în anul 1946 de către proprietar autorilor săi, situaţie care a fundamentat demersul de restituire a acestuia pe care l-a făcut în faţa instanţei de judecată, situaţie care, cum s-a mai subliniat, în niciun caz nu poate fi considerată străină fiicelor fostului proprietar, care l-au solicitat ulterior de la stat, pe calea acţiunii în revendicare, pentru ca, ulterior, să-l vândă intimatei.

Hotărârea judecătorească pe care o deţine reclamantul nu este cauza evicţiunii, deoarece cauza pentru care este preferabil titlul pe care îl deţine şi care duce la lipsirea de imobil a intimatei, fundamentând operaţiunea de comparare a titlurilor în dreptul comun, este cea a înstrăinării imobilului de către fostul proprietar către autorii săi, urmată de achiziţionarea acestuia de către intimată de la un neproprietar.

În materia evicţiunii, în dreptul comun, acestea sunt datele de reper şi nu cele stabilite de instanţa de apel din jurisprudenţa C.E.D.O., care conturează noţiunea de "bun actual", neconfirmată ca fiind operantă de doctrină şi jurisprudenţă.

Hotărârea judecătorească de restituire a imobilului către reclamant are caracter declarativ (neputându-se restitui ceva ce nu a fost deţinut) şi confirmă regimul juridic al acestuia, cu putere de lucru judecat, în sensul că, încă din anul 1946, l-a dobândit de la autorul vânzătoarelor către intimată (aceasta din urmă "dobândindu-l" în anul 1996).

Instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti care îi confirmă titlul, deşi detaliază reperele principiului securităţii raporturilor juridice, reflectat în jurisprudenţa C.E.D.O.

Curtea de apel a considerat că nu poate face nicio analiză asupra titlului autoarelor intimatei, sub aspectul transmiterii proprietăţii, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti care îl confirmă (Sentinţa civilă nr. 2671 din 22 martie 1995, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti), cu referire la norme convenţionale şi jurisprudenţa C.E.D.O., fără a aplica acelaşi raţionament şi pentru titlul său, a cărui putere de lucru judecat o nesocoteşte, în care se arată, în mod explicit, că dreptul revendicat a fost dobândit în anul 1946 de la autorul vânzătoarelor către intimată şi care demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că intimata a dobândit un imobil pe care autorul vânzătoarelor îl înstrăinase cu mult timp înainte, acestea înstrăinând un bun care nu le aparţinea.

Reperul la care s-a făcut referire în context pentru a se justifica acest raţionament, respectiv data dobândirii "bunului actual", este inoperant în operaţiunea de comparare - în decizia în interesul Legii nr. 33/1968 şi jurisprudenţa C.E.D.O. - cauza Tudor Tudor contra României, fiind suficientă constatarea deţinerii de către ambele părţi a unui "bun actual", procedându-se ulterior la analiza drepturilor părţilor, potrivit căilor de atac interne disponibile, care ar trebui să fie suficiente pentru a permite o reparaţie pentru privarea de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Pe aceeaşi linie a nesocotirii puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte sentinţa definitivă şi irevocabilă pe care o deţine, fără a aplica acelaşi tratament juridic şi hotărârii invocate în favoarea autorilor intimatei, instanţa de apel a reţinut că şi-ar fi asumat un risc prin revendicarea unui imobil retrocedat - atitudine pe care o opune bunei credinţe cu care ar fi acţionat partea adversă privitor la acelaşi bun.

Pe lângă faptul că instanţa de apel operează în compararea titlurilor cu elemente neconfirmate legal, doctrinar şi jurisprudenţial - incluzându-se aici decizia în interesul Legii nr. 33/2008 şi jurisprudenţa C.E.D.O.- aceasta nesocoteşte puterea de lucru judecat a statuărilor unei instanţe de judecată, care a admis acţiunea în revendicare, dispunând obligarea Municipiului Bucureşti la lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie în favoarea sa, ţinută fiind de limitele de rejudecare şi cele statuate cu putere de lucru judecat în fazele procesuale anterioare.

Prin Sentinţa civilă nr. 2097 din 25 noiembrie 2011, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 699 din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut că, pentru acelaşi imobil, s-a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 de către moştenitoarele lui C., E. şi D., acestea intrând în posesia apartamentului în baza dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 1737/1995. Totodată, s-a reţinut, în aceeaşi sentinţă, că în situaţia în care, la momentul pronunţării hotărârii, apartamentul ar fi fost deja restituit moştenitorilor lui C., recurentul ar fi trebuit să se îndrepte împotriva acestora printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deoarece ar fi inadmisibil să se restituie în natură apartamentul moştenitorilor lui C. şi recurentul să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece, în această ipoteză, Statul român ar fi obligat la o dublă restituire.

Aceste aspecte se bucură de putere de lucrului judecat, cu aceeaşi protecţie conferită de principiul securităţii juridice aplicat numai în favoarea intimate, şi nu i se poate imputa, astfel cum a procedat instanţa de apel, că atât el, cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti nu au atacat sentinţa sub acest aspect.

Un alt argument care susţine pe fond decizia de apel este cel referitor la regimul de carte funciară al Legii nr. 7/1996 (deşi aceeaşi instanţă reţine că ar fi aplicabile disp. Legii nr. 10/2001), argument care nu se regăseşte în decizia în interesul legii aplicată şi jurisprudenţa C.E.D.O. reţinută în context.

Între criteriile de preferabilitate specifice dreptului comun se află şi cel referitor la transcriere, însă în ipoteza în care titlurile în conflict provin de la acelaşi autor.

La data de 15 februarie 2018, în termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii, ca legală şi temeinică, a hotărârii recurate.

Intimata-pârâtă a arătat că, în mod greşit, reclamantul apreciază că instanţa a procedat la compararea titlurilor, întrucât, aşa cum rezultă şi din decizia atacată, compararea a fost efectuată numai din perspectiva momentului la care reclamantul a fost în măsură să opună pârâtei calitatea sa de dobânditor al unui drept de proprietate, iar nu în scopul soluţionării cauzei după regulile dreptului comun.

Dimpotrivă, prin considerentele expuse, instanţa de apel a reţinut că, în analiza unui imobil preluat abuziv de stat în perioada 1945 - 1989, obiect al Legii nr. 10/2001, nu se poate ignora regula de drept, conform căreia concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

În acest sens a fost invocată decizia în interesul Legii nr. 33/2008, decizie care a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între legea specială şi dreptul comun, deoarece s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant, situaţie ce nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

În mod corect instanţa de apel a constatat că reclamantul nu dispune de un drept actual şi că dreptul ce decurge din contractul de vânzare-cumpărare din 1946 a fost pierdut prin preluarea imobilului de către stat în perioada regimului politic comunist, Curtea Europeană reţinând, în jurisprudenţa sa, că privarea de proprietate sau orice alt drept real reprezintă, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă, art. 1 din Protocolul nr. 1 neputând fi interpretat ca impunând în sarcina statelor membre o obligaţie generală, preluată sub orice formă, înainte de ratificarea Convenţiei.

De asemenea, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, prin Sentinţa nr. 2671 din 22 martie 1995 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, irevocabilă, a fost recunoscută calitatea de proprietari a numitelor E. şi D., calitate transmisă pârâtei prin vânzare, aceasta exercitând cu bună-credinţă prerogativele dreptului său de proprietate de la un moment anterior celui în care reclamantul poate pretinde o calitate similară.

Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, contrar susţinerilor recurentului, a fost reglementată situaţia imobilelor preluate în mod abuziv indiferent de persoana pârâtului chemat în judecată, (stat sau dobânditori a imobilelor înstrăinate de stat), reţinându-se că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (reclamantului, în speţă de faţă) nu au posibilitatea de a opta între aplicarea dreptului comun şi legea specială, legea specială având prioritate de aplicare.

Chiar dacă reclamantul a obţinut o hotărâre de restituire în natură, la momentul rămânerii definitive a acesteia, imobilul se afla în proprietatea pârâtei, ca efect al Hotărârii nr. 2671/1995, urmată de cumpărarea imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 mai 1996.

Împrejurarea că vânzătoarele ar fi cunoscut situaţia juridică a imobilului nu se poate răsfrânge asupra cumpărătorului de bună-credinţă, prezumţie necontestată de către reclamant şi nerăsturnată.

5. Decizia pronunţată de prima instanţă de recurs:

Prin Încheierea de şedinţă din 02 mai 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, obiect al dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care a fost conexat dosarul nr. x/2018.

Cauza a fost repusă pe rol din oficiu la data de 02 mai 2018, fiind acordat termen de judecată cu citarea părţilor la 12 septembrie 2018.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 19 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3016 din 19 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 705/A din 20 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu pârâta B.

6. Cererea de revizuire formulată în cauză:

Împotriva acestei decizii a formulat, la data de 8 februarie 2019, cerere de revizuire, reclamantul A., solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea deciziei atacate, admiterea în principiu şi admiterea pe fond a recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 705A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum acesta a fost formulat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 663 din 27 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 3016 din 19 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 705 A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea pe fond a recursului.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Asupra motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., bazat pe argumente care se reiterează în diverse forme, dar prin care se invocă, în esenţă, faptul că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33/1998, întrucât situaţia în speţă nu este guvernată de statuările făcute în cadrul acesteia, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Sub un prim aspect, instanţa de recurs reţine că particularitatea acestei speţe decurge din faptul că atât recurentul reclamant A., în calitate de succesor al autorilor săi G. şi H., cât şi E. şi D., în calitate de succesoare ale lui F., au obţinut, în proceduri distincte, la intervale mari de timp, hotărâri judecătoreşti împotriva statului, prin autorităţile sale, prin care acestea au fost obligate să le restituie în natură acelaşi bun imobil.

Acţiunea în revendicare a reclamantului a fost însă introdusă împotriva unei cumpărătoare de bună-credinţă, intimata B., aflată în posesia bunului imobil, al cărei titlu nu a fost anulat, consolidându-se în timp şi care s-a comportat ca proprietar al bunului. I se poate opune acestei intimate faptul că autoarele sale, recunoscute ca atare în urma unei proceduri judiciare, au înstrăinat ceea ce nu mai aveau, astfel cum susţine recurentul? Se poate prevala recurentul de recunoaşterea dreptului său de proprietate, în urma unei proceduri întemeiate pe legea specială, în care Municipiul Bucureşti, prin primar, a fost, de asemenea, obligat să restituie în natură ceea ce nu mai avea, încă din anul 1994? Este atitudinea reclamantului una corectă procesual, atunci când, parcurgând procedura Legii nr. 10/2001 şi având deplină cunoştinţă despre faptul că imobilul nu se mai află în patrimoniul statului, şi în care intimata din prezenta cauză nu a fost atrasă în modalităţile permise de lege, a ales, totuşi, restituirea în natură, deşi măsura reparatorie adecvată în cauză era aceea a restituirii prin echivalent? Răspunzând acestor interogaţii care formează "osatura" speţei deduse judecăţii, se va răspunde, implicit, motivelor de recurs dezvoltate în cauză.

În acest context procesual, instanţa de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, şi în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, obligaţie care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea imobilului reprezentat de apartamentul nr. x al imobilului situat în Bucureşti, str. x, sect. 3, imobil cu nr. cadastral x, înscris în C.F. x a O.C.P.I. sect. 3, Bucureşti, în temeiului dreptului comun, reclamantul A. urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil.

Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care recurentul s-a întemeiat, şi actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantului este exclusă, pe temeiul priorităţii legii speciale. Mai mult, în ceea ce priveşte bunul imobil în litigiu, se constată că recurentul a uzat de dispoziţiile legii speciale, parcurgând procedura administrativă şi judiciară reglementată de acest act normativ, şi obţinând o hotărâre împotriva Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, prin care acesta a fost obligat să-i restituie reclamantului în natură imobilul în litigiu, imobil care însă nu se mai afla în patrimoniul unităţii administrativ - teritoriale menţionate, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Principiul specialia generalibus derogant este completat, în plan procesual, de cel exprimat de adagiul electa una via non datur recursus ad altera (odată ce ai recurs la o cale, nu îţi este îngăduit de a alege o alta), părţile fiind, în principiu, obligate să aleagă un singur demers în justiţie pentru realizarea dreptului subiectiv pretins.

Or, în cauză, recurentul a uzat de aceste drept de alegere, optând pentru utilizarea legii speciale, astfel încât valorificarea pretenţiilor în legătură cu dreptul de proprietate invocat trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale adecvate pentru obţinerea recunoaşterii dreptului de proprietate.

În acelaşi sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun şi legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunţarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de faţă, astfel cum, legal, a stabilit şi instanţa de apel.

În consecinţă, având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, în mod corect a apreciat instanţa de apel că tribunalul nu putea ignora, în analiza pretenţiilor deduse judecăţii, regula de drept conform căreia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamant.

De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ., întrucât ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

De asemenea, în considerentele acelei decizii, s-a statuat că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu privire la titlurile exhibate de părţi, instanţele de fond au reţinut următoarele:

Titlul pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea în revendicare de drept comun este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat, în data de 11 septembrie 1946, între soţii G. şi H. - autorii reclamantului - şi proprietarul de la acel moment al imobilului - C., care a dobândit proprietatea exclusivă asupra apartamentului nr. x, în urma actului de partaj autentificat sub nr. x din 11 decembrie 1940, prin care acestuia i-au revenit mai multe apartamente în acelaşi imobil.

Urmând procedura administrativă şi judiciară reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamantului contestator A., i-a fost restituit în natură, apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, conform Sentinţei civile nr. 231 din 28 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare.

Intimata - pârâtă B. a dobândit apartamentul printr-un act cu titlu oneros - contractul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. x din 13 mai 1996, încheiat cu D. şi E., act pentru care intimata a îndeplinit toate formalităţile de publicitate imobiliară, (fiind înscris şi în cartea funciară la data de 28 aprilie 2004), aceeaşi parte exercitând, totodată, posesia neîntreruptă a imobilului, dobândit în aceste condiţii.

Referitor la titlul de proprietate al autoarelor intimatei, instanţa de apel a mai reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 2671 din 22 martie 1995 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis, în baza art. 480 din C. civ. de la 1864, acţiunea în revendicare formulată de E. şi D., vânzătoarele din contractul nr. x din 13 mai 1996, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi S.C. I. S.A., aceste entităţi pârâte fiind obligate să le lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, imobil în a cărei componenţă se regăsea şi apartamentul nr. x ce face obiectul prezentei acţiuni reale imobiliare.

În considerentele aceste hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că, în mod nelegal, apartamentele în litigiu au fost naţionalizate şi "de aceea, dreptul de proprietate al defunctului nu a ieşit, în baza unui act normativ, din patrimoniul său, el fiind exceptat de la aplicare Decretului nr. 92/1950, astfel încât, la decesul său, la 10 aprilie 1965, acest drept s-a transmis succesorilor săi cu titlu particular, E. şi D., care, la data introducerii acţiunii, erau proprietari".

Analizând titlurile părţilor litigante, instanţa de apel a constatat că dreptul de proprietate care s-ar fi aflat iniţial în patrimoniul reclamantului (autorilor acestuia) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, existând o diferenţă evidentă între "simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o "speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest ultim aspect, a fost considerate relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reţinut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag. 134 - 140).

Aşadar, prin jurisprudenţa recentă a instanţei europene, s-a mai adăugat o condiţie celor deja consacrate de Curte pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, şi anume: existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, date de o instanţă prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului şi prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea bunului.

În sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dacă statele membre aleg, însă, după ce au ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, să adopte o legislaţie cu caracter reparator, Curtea Europeană arată că o astfel de o legislaţie poate fi considerată ca şi cum ar genera un nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în favoarea persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (a se vedea, printre altele, hotărârile Kopecký împotriva Slovaciei [MC], parag. 35 şi 48 - 52, Broniowski împotriva Poloniei [MC], parag. 125).

Astfel, contrar celor reţinute de tribunal, respectiv, contrar celor susţinute de reclamant privitor la faptul că deţine dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza actului de vânzare-cumpărare din data de 11 septembrie 1946, instanţa de apel a constatat în mod corect că acest drept a fost pierdut prin preluarea imobilului de către stat în perioada regimului politic comunist şi că titlul pe care se poate întemeia recurentul pentru a justifica noul său drept de proprietate este Sentinţa civilă nr. 231 din 28 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, prin care imobilul în litigiu, deşi fusese înstrăinat intimatei printr-un act cu titlu oneros ce nu a fost anulat, i-a fost restituit în natură reclamantului.

În acest context, instanţa de apel a constatat că autoarele intimatei beneficiază, de asemenea, de o astfel de hotărâre, de natură să ducă la naşterea în favoarea sa a unui "bun", în sensul Convenţiei, faţă de menţiunile exprese făcute de instanţa europeană în cauza pilot J. şi alţii contra României, astfel încât intimata B. are un bun actual, în sensul consacrat de jurisprudenţa CEDO, exercitând cu bună-credinţă şi în condiţii de opozabilitate erga omnes, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, toate prerogativele dreptului său real, de la un moment anterior celui în care reclamantul poate pretinde o calitate similară, cu privire la acelaşi imobil.

În acest context, critica recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanţa de apel nu a interpretat şi aplicat greşit Decizia nr. 33/2008, ci, dimpotrivă, a aplicat în cauză principiile ce decurg din considerentele acestei decizii şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltate în materia dreptului de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, privitoare la existenţa unui bun actual în patrimoniul părţilor litigante şi la consecinţele privării de proprietate.

Art. 1 este redactat după cum urmează:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

În interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte:

"prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, care este menţionată în a doua frază din acelaşi paragraf, are în vedere lipsirea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaşte statelor competenţa, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general. Nu este vorba, deci, de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia au legătură cu exemple distincte de încălcări ale dreptului de proprietate; prin urmare, acestea trebuie să fie interpretate ţinând seama de principiul consacrat de prima" (a se vedea, printre altele, hotărârea James şi alţii împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1986, parag. 37; Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, parag. 61)

De asemenea, orice ingerinţă în folosinţa dreptului de proprietate trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii, iar un echilibru just trebuie, în special, să fie menţinut între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, echilibrul care trebuie păstrat fiind distrus în cazul în care individul respectiv suportă o povară specială şi exorbitantă.

Cum ambele părţi sunt titularele unui bun actual, prioritate a fost dată intimatei, în virtutea faptului că aceasta, fiind în posesia bunului imobil şi comportându-se ca proprietar timp de 23 de ani, în temeiul unui act cu titlu oneros, încheiat cu bună-credinţă, ce nu a fost atacat şi, în consecinţă, anulat, prin admiterea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva sa, ar suferi o veritabilă privare de proprietate, în sensul celei de-a doua teze a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ce nu urmăreşte un interes public şi în absenţa oricărei despăgubiri.

Această soluţie este sprijinită şi de considerentele Curţii Europene în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, în care această instanţă a subliniat şi că "atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea a considerat că nu trebuie ca o singură persoană (care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă) să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun" (Cauza Raicu contra României, parag. 25).

În aceeaşi hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi disproporţionate, "legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit un bun imobil cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia să suporte greutatea responsabilităţii statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri." (parag. 37).

Spre deosebire de intimata B., care a cumpărat bunul imobil de bună-credinţă fiind, bazându-se pe prezumţia de validitate a Sentinţei civile nr. 2671 din 22 martie 1995 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, recurentul a parcurs o procedură administrativă, respectiv, judiciară cu privire la un bun imobil despre care ştia că a fost înstrăinat şi nu se mai află în patrimoniul statului, astfel cum rezultă din considerentele Sentinţei civile nr. 991 din 2 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi din cele ale Deciziei civile nr. 28 A din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, alegând obligarea statului la restituirea în natură a acestuia, o veritabilă obligaţie ad impossibilium, deşi finalizarea acestei proceduri ar fi fost pe deplin aptă să-i asigure acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru bunul imobil pretins.

Tot astfel, intimata nu a fost înştiinţată, nici de către recurent, nici de către stat, despre desfăşurarea unei proceduri judiciare cu privire la bunul imobil aflat în patrimoniul său, pentru a-şi putea formula apărările specifice dreptului de proprietate, recurentul asumându-şi astfel riscul de a obţine o hotărâre inopozabilă intimatei (a se vedea în acest sens, cauza Creţu şi alţii contra României, hotărârea din 8 iulie 2008).

În acelaşi sens, contrar celor susţinute de recurent privind valorificarea de către instanţa de apel a publicităţii imobiliare drept criteriu de preferabilitate, instanţa de recurs reţine că instanţa de apel a analizat acest aspect nu ca un reper de preferabilitate, ceea ce nu ar fi fost posibil, întrucât, în cauză, titlurile părţilor provin de la autori diferiţi, ci din perspectiva securităţii raporturilor juridice, prin raportare la un cumpărător de bună - credinţă, care şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu încă din anul 1996, şi exercită prerogativele depline ale acestui drept de o perioadă îndelungată de timp, acest principiu fiind, în mod vădit, afectat prin admiterea unei acţiuni în revendicare.

Acesta fiind contextul factual reţinut de instanţa de apel, pentru a da preferabilitate titlului deţinut de intimată, aceasta a avut în vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice.

În ceea ce priveşte argumentul că intimata B. ar avea un remediu efectiv ce ar permite o reparaţie adecvată pentru privarea de bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ce ar decurge din cauza Tudor Tudor contra României, spre deosebire de recurent care nu ar avea un asemenea remediu, instanţa de recurs apreciază că această cauză, deşi invocată de recurent, nu este aplicabilă mutatis mutandis cauzei deduse judecăţii.

Astfel, spre deosebire de reclamantul din cauza menţionată, intimata B. nu este un cumpărător al bunului imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru a-i fi aplicabile, în caz de admitere a acţiunii în revendicare introduse împotriva sa, dispoziţiile speciale ale Legii nr. 1/2009, sub aspectul obligării instituţiilor statului la plata valorii de circulaţie a bunului de care a fost privată. De asemenea, în ceea ce privesc şansele unei acţiuni în evicţiune îndreptate împotriva vânzătoarelor acestui bun, în temeiul dreptului comun, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, potrivit art. 1337 din C. civ. de la 1864 sau prevederilor exprese ale art. 1695 din actualul C. civ., garanţia pentru evicţiune din partea unui terţ poate fi operantă atunci când deposedarea are o cauză anterioară înstrăinării bunului imobil, or, în speţă, dreptul reclamantului asupra imobilului vândut s-a născut ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 mai 1996, în temeiul căruia s-ar fi născut obligaţia de garanţie a vânzătoarelor, respectiv, începând cu momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului, pronunţată în temeiul Legii nr. 10/2001, în anul 2014.

Nu poate fi primită nici critica recurentului, conform căreia, prin soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 231 din 28 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, care îi confirmă, în opinia sa, titlul de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare din anul 1946 -, întrucât acestuia nu i se neagă titlul de proprietate anterior, ci aşa cum s-a arătat în argumentele expuse supra, instanţa de apel a constatat în mod corect că acest drept a fost pierdut prin preluarea imobilului de către stat în perioada regimului politic comunist şi că titlul pe care se poate întemeia recurentul pentru a justifica noul său drept de proprietate este tocmai sentinţa menţionată.

În acelaşi sens, această hotărâre a fost obţinută într-o procedură întemeiată pe legea specială, în contradictoriu cu statul, la care intimata din prezenta cauză nu a participat, fiindu-i inopozabilă, astfel încât nu poate fi valorificată puterea de lucru judecat a acestei hotărâri în prezenta procedură dedusă judecăţii.

Tot astfel, nu poate fi reţinut nici argumentul puterii de lucru judecat al Sentinţei civile nr. 2097 din 25 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocat de recurent în susţinerea prezentului recurs, prin care i s-ar fi indicat acestuia să uzeze de dispoziţiile dreptului comun în materia revendicării împotriva moştenitoarelor lui F., câtă vreme această hotărâre a fost casată prin Decizia civilă nr. 699 din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la acea dată, hotărârea casată nu are nicio putere.

Asupra motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă faptul că decizia cuprinde motive contradictorii, susţinându-se că, deşi instanţa de apel a înlăturat apărările reclamantului, reţinând că, prin decizia în interesul legii nr. 33/1998, s-a exclus posibilitatea ca acţiuni similare celei de faţă să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, instanţa de apel a făcut, totuşi, aplicarea acestora, procedând la compararea titlurilor, inclusiv din perspectiva datei de dobândire a drepturilor, diferită de cea a primei instanţe, care era cea corectă, cu consecinţe extrem de importante asupra drepturilor reclamate de părţi, instanţa de recurs consideră că nu poate decela un astfel de viciu de legalitate al deciziei recurate.

Astfel, reţinând că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a expus în mod amplu şi coerent considerentele pentru care a apreciat, spre deosebire de prima instanţă, că sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 33/2008, pe care le-a coroborat cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale.

În acelaşi sens, identificând corect dispoziţiile legale cărora li se supune litigiul dedus judecăţii, instanţa de apel a analizat în mod substanţial titlurile exhibate de părţi, dar şi drepturile de proprietate aflate sau pretins a se afla în patrimoniul acestora, dând câştig de cauză acelei părţi pentru care existenţa bunului actual a fost considerată anterioară.

Împrejurarea că instanţa de apel a decis contrar primei instanţe care acordase câştig de cauză reclamantului, cu ignorarea domeniului de aplicabilitate în care este inclus bunul imobil şi a acestui bloc de convenţionalitate obligatoriu, nu determină nelegalitatea hotărârii pronunţate în cauză şi, implicit, nu atrage necesitatea casării acesteia, fiind respectată garanţia procesuală a motivării hotărârii impusă de art. 6 parag. 1 al Convenţiei şi de dispoziţiile interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi aceea a soluţionării cauzei cu care a fost învestită pe fondul său, în considerarea efectivităţii dreptului de acces la instanţă, garantat, deopotrivă, de 6 parag. 1 al Convenţiei.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 705A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 705A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.

Procesat de GGC - CP