Usucapion standing against vacant succession and res judicata preclusion of possession junction

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 5 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să se dispună înscrierea în cartea funciară, pe numele lor, a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 404 mp, situat în municipiul Bucureşti, str. x, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii de 30 ani.

La 5 noiembrie 2015, reclamanţii au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită, în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, următoarele:

- să se constate vacanţa succesorală de pe urma defuncţilor C. şi D., foşti proprietari ai imobilului în suprafaţă de 404 mp, situat în municipiul Bucureşti, str. x,;

- să se constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, cu joncţiunea posesiilor exercitate anterior, dreptul de proprietate asupra imobilului.

2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la 16 decembrie 2015, pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 578 din 20 ianuarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

3. Judecata în faţa instanţei de fond

Prin Încheierea din 28 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect uzucapiune. A constatat că, pentru cererea privind constatarea vacanţei succesorale, calitatea de reprezentant al Statului Român revine Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Prin Sentinţa nr. 338 din 10 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea, în privinţa cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti. A constatat vacante succesiunile defuncţilor D. şi C. A constatat că moştenitorul acestora este Statul Român. A respins, în rest, acţiunea, în privinţa cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca neîntemeiată.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin Decizia nr. 840 din 18 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 338 din 10 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ca nefondat.

5. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. la 21 decembrie 2017 (data depunerii la oficiul poştal).

Prin motivele de recurs, recurenţii au criticat, în esenţă, modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a motivului de apel ce a vizat stabilirea cadrului procesual de către instanţa de fond, arătând că prin încheierea din 28 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, pe capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar prin Sentinţa nr. 338 din 10 martie 2017, pronunţată de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar, a reţinut că moştenitorul defuncţilor C. şi D. este statul.

Recurenţii au susţinut că nu au posibilitatea să obţină o hotărâre judecătorească prin care să le fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune, câtă vreme uzucapiunea poate fi opusă doar fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia, iar în privinţa statului s-a reţinut că nu are calitate procesuală pasivă pe capătul principal de cerere privind prescripţia achizitivă.

De asemenea, recurenţii au arătat că instanţa de apel a analizat în parte motivele de apel, în sensul că s-a raportat numai la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, pe capătul de cerere privind constatarea uzucapiunii, ignorând argumentele care au vizat necesitatea stabilirii unui cadru procesual pasiv unitar pe ambele capete de cerere, în scopul neîngrădirii dreptului lor de constatare a calităţii de proprietari asupra imobilului.

Invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au menţionat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată cu privire la aspectele esenţiale ale cauzei, vizând specificul cadrului procesual în materia uzucapiunii.

În acest context, au menţionat că, deşi instanţa de apel a reţinut că formularea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitării privind constatarea vacanţei succesorale a moştenirii defuncţilor C. şi D. a fost determinată de cerinţa ca uzucapiunea să fie opusă adevăratului proprietar al imobilului, a indicat anumite dispoziţii legale care au conferit calitate procesuală statului pe acest capăt de cerere, precum şi alte norme legale prin care s-a stabilit calitatea procesuală a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, asupra cererii având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Recurenţii au susţinut că aceste soluţii sunt contradictorii, câtă vreme este de esenţa uzucapiunii împrejurarea că singurul care poate justifica în cauză calitatea procesuală pasivă este fostul proprietar sau moştenitorul acestuia, adică subiectul de drept care a dobândit calitatea de moştenitor al fostului proprietar, prin constatarea vacanţei succesorale. Însă, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la această împrejurare şi a menţinut soluţia instanţei de fond, analizând distinct cele două capete de cerere şi ignorând finalitatea urmărită de recurenţi.

O altă critică a deciziei recurată constă în aceea că nu cuprinde niciun argument de natură să combată raţionamentul expus de recurenţi în cadrul motivelor de apel, conform căruia pârâtul Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă şi pe capătul de cerere având ca obiect constatarea vacantei succesorale a moştenirii defuncţilor C. şi D., în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi ale art. 26 din Legea nr. 18/1991, fiind nemotivată cu privire la acest aspect.

Recurenţii au susţinut că lipseşte şi raţionamentul logico-juridic avut în vedere de instanţa de apel, care a concluzionat că, de vreme ce bunul a intrat în domeniul privat al statului, aflându-se în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998, calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti în cererea având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost corect reţinută de prima instanţă.

Având în vedere că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1982 fac referire la dreptul de proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, recurenţii au arătat că, în lipsa unor dispoziţii care să justifice alegerea între aceste două subiecte de drept şi în absenţa expunerii unor argumente din care sa reiasă existenţa dreptului de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale, această concluzie a instanţei de apel este nemotivată.

Au mai susţinut că instanţa de apel nu a detaliat motivul pentru care, deşi a stabilit că statul este moştenitorul defuncţilor, bunul intrând în domeniul privat al acestuia, respectiv în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, recurenţii nu au posibilitatea de a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune.

Recurenţii au menţionat, de asemenea, că instanţa de apel a ignorat argumentul potrivit căruia singura soluţie a instanţei de fond care ar fi fost legală şi temeinică ar fi fost aceea de a constata că, atât pe cererea având ca obiect constatarea vacantei succesorale, cât şi pe cererea având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, există un singur subiect de drept care ar fi putut avea calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit incidenţa dispoziţiilor H.G. nr. 731/2007 cu privire la aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Au arătat că aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la procedura notarială nu poate fi extinsă asupra cererilor având ca obiect constatarea vacanţei succesorale judiciare.

Recurenţii au susţinut că aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune rezidă din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998, în baza cărora a reţinut că unitatea administrativ-teritorială este deţinătoarea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Cu privire la modalitatea de soluţionare, de către instanţa de apel, a criticii recurenţilor privind efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în cauza pendinte, au arătat că aceste hotărâri au fost pronunţate anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Au susţinut că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzute de art. 1201 din C. civ. de la 1865, câtă vreme pârâţi în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost E., F., G. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, iar obiectul şi cauza acestuia sunt diferite faţă de obiectul şi cauza prezentului litigiu.

De asemenea, au arătat că singura hotărâre judecătorească despre care s-ar putea susţine că are putere/autoritate de lucru judecat este hotărârea instanţei de fond, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2008, iar nu hotărârea pronunţată în recurs de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în acelaşi dosar.

Şi în cazul în care s-ar admite că hotărârea pronunţată în recurs beneficiază de putere de lucru judecat, potrivit reglementarilor în vigoare la momentul pronunţării acestor hotărâri, au susţinut că singura parte din hotărâre care are acest efect este dispozitivul, iar nu considerentele acesteia.

Recurenţii au arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu sunt relevante textele de lege aplicabile (din C. civ. din 1865 sau din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010), faţă de existenţa autorităţii de lucru judecat, fiind împiedicată reanalizarea cererii privind constatarea uzucapiunii, cel puţin sub aspectul privitor la joncţiunea posesiilor.

S-a mai susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, câtă vreme s-a reţinut, pe de o parte, că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile C. civ. de la 1865 (dar că această împrejurare nu este de natură să impună modificarea soluţiei instanţei de apel), însă, pe de altă parte, a făcut referire la necesitatea "dovedirii identităţii între chestiunea soluţionată irevocabil şi cea dedusă judecaţii", condiţie ce ţine de specificul normelor C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Au arătat că hotărârea recurată nu este motivată cu privire la identitatea de obiect şi cauză a celor două litigii, Curtea limitându-se să menţioneze doar că obiectul celor două cereri formulate este acelaşi, fiind întemeiat pe o cauză identică.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, reţinând că, şi în situaţia în care ar fi aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1865, nu există deosebiri esenţiale între această reglementare şi cea din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010. Pentru a se putea invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în ceea priveşte soluţionarea unei probleme juridice, este necesară numai dovedirea identităţii între problema juridică soluţionată irevocabil şi cea dedusă judecăţii, instanţa fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.

Totodată, au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 62 alin. (1) şi art. 77 alin. (4) din Legea nr. 215/2001, reţinând că există identitate între pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti. Or, tocmai aceste dispoziţii legale subliniază caracterul distinct al unităţii administrativ-teritoriale faţă de primar şi de structura funcţională a primăriei şi nu pot fi aplicate pentru a susţine identitatea între unitatea administrativ teritorială şi structura funcţională a primăriei.

Recurenţii au arătat că instanţa de apel, analizând aspectele referitoare la cadrul procesual, a reţinut că "formularea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitării vizând constatarea vacanţei succesorale privitor la moştenirea defuncţilor C. şi D., a fost determinată de cerinţa ca pretenţia privitoare la uzucapiune să fie opusă adevăratului proprietar al imobilului". Cu toate acestea, întreaga motivare ce a vizat lipsa de interes contrazice aspectele reţinute de instanţa de judecată.

Cu privire la aspectele reţinute de instanţa de apel asupra interesului recurenţilor, aceştia au arătat că se impune a fi analizat pentru fiecare capăt de cerere în parte, în raport de finalitatea urmărită prin promovarea acţiunii civile, respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Singurul interes pe care îl pot justifica recurenţii în cererea privind constatarea vacanţei succesorale este ca, în situaţia în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate, ca efect al uzucapiunii, să o poată opune adevăratului proprietar.

Or, în situaţia respingerii cererii privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, interesul recurenţilor de a se reţine vacanţa succesorală a moştenirii defuncţilor C. şi D. nu poate fi considerat ca fiind personal, născut şi actual.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au menţionat, în esenţă, că încălcarea dispoziţiilor legale de către instanţa de apel conduce la imposibilitatea de a dobândi în proprietate imobilul în discuţie.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., art. 646, art. 652, art. 680, art. 1860 şi art. 1890 şi art. 1846 din C. civ. de la 1865.

6. Procedura de filtru

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor s-a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., iar valoarea cererii deduse judecăţii este de 35.944 euro (158.620 RON).

Prin cererea formulată la 24 octombrie 2018, recurenţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., prin raportare la art. 1 alin. (1)1 şi 52, art. 16 alin. (1)3 şi alin. (2)4, art. 21 şi art. 1295 din Constituţia României.

La 12 iunie 2018, recurenţii au depus cerere de renunţare la judecata în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Prin cererea transmisă prin fax la 26 februarie 2019, recurenţii au arătat că înţeleg să nu mai susţină excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, prin raportare la Decizia nr. 878 din 18 decembrie 2018 a Curţii Constituţionale.

Prin Încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 840 A din 18 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestuia la 10 aprilie 2019, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

La 10 aprilie 2019, recurenţii au depus cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a solicitat lămurirea modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ., respectiv în ce măsură prevederile art. 406 alin. (4) din acest act normativ, referitoare la necesitatea comunicării şi luării în considerare a cererii în raport de acordul părţii adverse, sunt aplicabile sau nu în cadrul cererilor de renunţare formulate direct în apel sau în căile extraordinare de atac.

Prin cererea depusă la 3 iunie 2019, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că este de acord cu renunţarea la judecată formulată de recurenţi.

În şedinţa publică din 5 iunie 2019, recurenţii au precizat că nu mai susţin solicitarea privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte luând act de poziţia procesuală astfel exprimată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate solicitarea reclamanţilor, în recurs, de a se lua act de renunţare la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă" alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială", iar alin. (4) prevede că "Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi."

Art. 406 C. proc. civ. reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la judecată.

De principiu, renunţarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziţie al reclamantului, în calitatea sa de iniţiator al demersului judiciar, de a renunţa la soluţionarea unei cauze, fără a avea obligaţia de a-şi justifica manifestarea de voinţă şi fără a fi constrâns, din punct de vedere temporal, în privinţa acesteia.

Însă, art. 406 alin. (4) C. proc. civ. impune o condiţie restrictivă a renunţării la judecată, constând în acordul părţii adverse în cazul în care actul de voinţă este făcut la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment. Soluţia enunţată se aplică şi în situaţia în care renunţarea intervine în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât este formulată după termenul la care părţile au fost legal citate.

Această condiţionare este justificată de faptul că, în cazul opoziţiei pârâtului la cererea de renunţare a reclamantului la judecata în fond, reclamantul ar putea, în calea de atac, să eludeze textul de lege şi să beneficieze de efectele unei renunţări necondiţionate, în pofida poziţiei procesuale a părţii adverse.

În speţă, la 12 iunie 2019, recurenţii A. şi B. au formulat cerere de renunţare la judecată faţă de intimatul-pârât Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, specificând că renunţarea vizează doar cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta şi că nu produce efecte în privinţa cererii de chemare în judecată, a apelului şi a recursului formulate în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

La 3 iunie 2019, intimatul-pârât Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a transmis prin fax un punct de vedere cu privire la cererea de renunţare la judecată formulată de recurenţii-reclamanţi, prin care a arătat că este de acord cu aceasta.

Cum pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi-a exprimat acordul cu privire la renunţarea la judecată în privinţa sa, formulată în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (5) ale aceluiaşi articol, va lua act de renunţarea reclamanţilor B. şi A. la judecata cererii formulate în contradictoriu cu acest pârât, cerere având ca obiect constatarea vacanţei succesorale şi a dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, şi, în consecinţă, va anula în parte Decizia nr. 840 A din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, Sentinţa nr. 338 din 10 martie 2017 şi Încheierea din 28 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cu referire la soluţionarea acestei cereri.

Examinând recursul reclamanţilor B. şi A., în ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

1. Cu privire la motivul de recurs încadrat de recurenţi în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil, Înalta Curte arată că, în raport de manifestarea de voinţă a recurenţilor, în sensul renunţării la judecata în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de care s-a luat act prin prezenta decizie, nu se impune a fi analizate criticile potrivit cărora instanţa de apel nu a motivat corespunzător hotărârea atacată din perspectiva fixării cadrului procesual al cauzei, prin stabilirea unui singur subiect de drept ce are calitate procesuală pasivă pe ambele capete ale cererii de chemare în judecată, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel.

Pentru identitate de raţiune, Înalta Curte nu va examina nici motivele de recurs prin care recurenţii au criticat modalitatea în care instanţa de apel a determinat cadrul procesual al cauzei, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din H.G. nr. 737/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, în baza cărora a considerat că pe capătul de cerere privind constatarea vacanţei succesorale are calitate procesuală pasivă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nici criticile care vizează aplicabilitatea acestor norme, exclusiv, în procedura notarială, iar nu în cea judiciară.

În ceea ce priveşte critica referitoare la absenţa din conţinutul hotărârii atacate a raţionamentului logico-juridic prin care instanţa de apel a concluzionat că Tribunalul a stabilit corect calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti în cererea ce vizează constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, Înalta Curte reţine că nu este fondată.

Din examinarea deciziei recurate se constată că instanţa de apel a expus judicios motivele pentru care a apreciat că soluţia pronunţată de Tribunal asupra acestui aspect este corectă, raportându-se la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi concluzionând că, de vreme ce bunul a intrat în domeniul privat al statului, acesta se află în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, respectiv a pârâtului Municipiul Bucureşti, conform normei legale menţionate.

Critica referitoare la absenţa detalierii motivelor pentru care, deşi a stabilit că bunul a intrat în domeniul privat al statului, respectiv în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, recurenţii nu au posibilitatea să invoce dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a arătat motivele pentru care a considerat că recurenţii nu pot să invoce dobândirea dreptului prin uzucapiune.

Astfel, atunci când a examinat identitatea de părţi, obiect şi cauză între litigiul pendinte şi cel care a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Curtea a concluzionat că recurenţii nu pot solicita constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de 30 de ani, cel puţin prin joncţiunea posesiilor, în raport de dezlegarea irevocabilă dată acestei chestiuni prin Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul menţionat.

Instanţa de apel a arătat că prin hotărârea irevocabilă mai sus indicată, cererea privind constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii a fost respinsă, reţinându-se, pe de o parte, că pârâţii E., F. şi G. nu sunt adevăraţii proprietari ai terenului, ci defuncţii C. şi D., iar pe de altă parte, că joncţiunea posesiilor reclamanţilor şi a posesorilor anteriori nu poate opera, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1860 C. civ.

Instanţa de apel a explicitat aceste constatări, arătând că reclamanţii nu sunt moştenitorii lui H. şi nici succesorii cu titlu particular ai acestuia asupra terenului, conform unui act juridic translativ de proprietate ale cărui vicii nu le sunt cunoscute, şi din acest motiv pot invoca doar posesia lor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, termenul de 30 de ani de când această posesie a început nefiind însă îndeplinit.

Critica privind faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, existenţa autorităţii de lucru judecat a unei decizii pronunţate în conformitate cu normele prevăzute în C. civ. de la 1865, iar, pe de altă parte, a făcut referire la necesitatea dovedirii identităţii între cauza soluţionată irevocabil şi cea pendinte, aspect ce ţine de reglementarea cuprinsă în C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, este nefondată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Curtea a explicat în considerentele hotărârii care a fost motivul pentru care a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la constatarea autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, în sensul că a arătat că acest aspect nu prezintă relevanţă faţă de faptul că, şi în condiţiile în care natura instituţiei este diferită - "de probă ori de prezumţie în reglementarea anterioară şi ca efect al hotărârii judecătoreşti în actuala reglementare", consecinţa autorităţii de lucru judecat este aceeaşi.

De asemenea, Curtea a reţinut că, în cazul în care condiţiile cerute de lege pentru existenţa autorităţii de lucru judecat sunt îndeplinite, acestea fiind similare în ambele reglementări, nu poate fi soluţionată o a doua cerere între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Or, în cazul în care hotărârea în raport de care a fost reţinută autoritatea de lucru judecat a fost pronunţată într-un proces pornit anterior intrării în vigoare a C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, faţă de inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 430 din acest act normativ, Curtea a apreciat că se impune a fi reţinută autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, fiind împiedicată reanalizarea cererii privind constatarea uzucapiunii, cel puţin sub aspectul privitor la joncţiunea posesiilor.

Înalta Curte contată, totodată, că nu se poate reţine că decizia recurată nu este motivată din perspectiva verificării îndeplinirii condiţiilor referitoare la identitatea de obiect şi cauză, pentru a se putea reţine existenţa autorităţii de lucru judecat.

Dimpotrivă, atunci când a procedat la analiza întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 430 C. proc. civ., instanţa de apel a examinat existenţa triplei identităţi cu privire la părţile, obiectul şi cauza celor două litigii, reţinând că Decizia civilă nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, a avut ca obiect o cerere prin care recurenţii au solicitat, în anul 2008, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor asupra aceluiaşi imobil, obiect similar cererii deduse judecăţii în litigiul pendinte. De asemenea, Curtea a reţinut că obiectul şi cauza celor două cereri formulate de reclamanţi sunt aceleaşi, fiind îndeplinită şi condiţia privitoare la identitatea de părţi.

În acest context al analizei, instanţa de apel a arătat că Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008 a fost pronunţată într-un litigiu care a avut ca obiect cererea de chemare în judecată prin care reclamanţii au solicitat, în anul 2008, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra imobilului care face obiectul cauzei pendinte.

A reţinut că hotărârea mai sus indicată a fost pronunţată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cu moştenitoarele numitului H., cu care recurenţii au încheiat un act sub semnătură privată cu privire la dobândirea imobilului.

Cererea de constatare a uzucapiunii a fost respinsă, reţinându-se, pe de o parte că pârâţii E., F. şi G. nu sunt adevăraţii proprietari ai terenului, aceştia fiind, în realitate, C. şi D., iar pe de altă parte că joncţiunea posesiilor reclamanţilor şi a posesorilor anteriori nu poate opera, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1860 C. civ. Aceasta, deoarece reclamanţii nu sunt moştenitorii lui H. şi nici succesorii cu titlu particular ai acestuia în privinţa terenului, în virtutea unui act juridic translativ de proprietate ale cărui vicii nu le sunt cunoscute.

Astfel, s-a reţinut că recurenţii nu pot invoca decât propria posesie pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar termenul de 30 de ani de când această posesie a început nu era îndeplinit.

În raport de aspectele constatate, Curtea a arătat că obiectul celor două cereri formulate de reclamanţi este identic, fiind întemeiate pe o cauză similară, fiind îndeplinită şi condiţia privitoare la identitatea de părţi, aspect ce rezidă din faptul că, în ambele cauze, în calitate de pârât a luat parte la judecată Municipiul Bucureşti, chiar dacă în primul proces calitate de pârât a avut-o Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de primar, faţă de dispoziţiile art. 77 şi art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.

În ceea ce priveşte critica privind nemotivarea corespunzătoare a deciziei recurate, din perspectiva aprecierii caracterului decizoriu al considerentelor cărora li s-a recunoscut autoritate de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită.

Argumentele recurenţilor în susţinerea acestei critici constau în faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că respingerea cererii privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în dosarul nr. x/2008 al Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost determinată de neîndeplinirea condiţiilor referitoare la termenul de exercitare a posesiei.

Susţinerile recurenţilor nu sunt reale, câtă vreme în considerentele Deciziei nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, s-a reţinut că reclamanţii B. şi A. "nu sunt moştenitorii defunctului I. şi nici succesorii cu titlu particular ai acestuia în privinţa terenului, în virtutea unui act juridic translativ de proprietate ale cărui vicii nu le sunt cunoscute, actul sub semnătură privată încheiat cu acesta la 25 iulie 1991 nefiind translativ de proprietate, câtă vreme dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 18/1991, în vigoare la acea dată, prevedeau forma autentică pentru valabila încheiere a actelor de înstrăinare a terenurilor. Astfel, s-a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 1860 C. civ., în speţă nu operează joncţiunea posesiei recurenţilor cu posesia lui I., astfel că recurenţii pot invoca, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, doar posesia lor, începută în anul 1991, iar termenul uzucapiunii de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ., nu s-a împlinit până în prezent."

În raport de aceste statuări, în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că, faţă de reclamanţi, caracterul obligatoriu al dezlegărilor din hotărârea irevocabilă mai sus amintită, referitor la neîndeplinirea condiţiilor cerute pentru joncţiunea posesiilor nu poate fi înlăturat, aceştia neputând să reitereze, într-o nouă judecată, posibilitatea unirii propriei posesii cu cea a defunctului H. şi a moştenitoarelor acestuia.

De asemenea, instanţa de apel a menţionat că aspectele reţinute irevocabil de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor necesare operării joncţiunii posesiilor au caracterul unor considerente decizorii şi că acestea sprijină esenţial soluţia dată asupra cererii reclamanţilor ce vizează constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii.

Curtea a apreciat că efectul decizoriu al acestor considerente rezultă din menţiunile consemnate la finalul hotărârii, anume că joncţiunea posesiilor nu operează, fiind inutilă analiza îndeplinirii condiţiilor privind utilitatea posesiei reclamanţilor asupra imobilului, care nu poate fi reţinută întrucât nu a fost exercitată în termenul de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ.

Critica referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea vacanţei succesorale, în cazul respingerii capătului de cerere ce a vizat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este nefondată.

Argumentând această critică, recurenţii au arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi Curtea a reţinut corect că formularea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitării vizând constatarea vacanţei succesorale a moştenirii defuncţilor C. şi D., a fost determinată de cerinţa ca pretenţia referitoare la uzucapiune să fie opusă adevăratului proprietar al imobilului, a ignorat aceste considerente la momentul examinării interesului în formularea acestei pretenţii.

Înalta Curte constată că, în contextul analizei motivului de apel prin care reclamanţii au criticat soluţia dată de Tribunal asupra cererii prin care s-a solicitat constatarea vacanţei succesorale, urmare respingerii pretenţiilor referitoare la uzucapiune, în sensul constatării lipsei interesului, instanţa de apel a reţinut că existenţa interesului, ca cerinţă necesară în formularea cererii de chemare în judecată, se apreciază la momentul formulării acesteia.

Cu privire la situaţia în care, ulterior acestui moment, pe parcursul judecăţii interesul nu se menţine, instanţa de apel a apreciat că se poate reţine, după caz, rămânerea fără obiect a cererii sau a apărării.

Curtea a constatat că, la momentul promovării acţiunii, recurenţii au justificat interesul de a solicita constatarea vacanţei succesorale, întrucât pretenţiile lor privind dobândirea proprietăţii prin uzucapiune se impuneau a fi opuse adevăratului proprietar al imobilului ori moştenitorilor acestuia. Faptul că ulterior s-a constatat că nu sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv cea privitoare la durata posesiei (în lipsa posibilităţii de unire a propriilor posesii cu cea a autorilor lor), a fost apreciat de instanţa de apel că nu lipseşte de interes solicitarea privind constatarea vacanţei succesorale.

2. Motivul de recurs încadrat de recurenţi în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenţii au invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, din perspectiva aspectelor reţinute cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, pe capătul de cerere privind uzucapiunea.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile prevăzute de art. 1 lit. b) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi a condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, se valorifică, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel, bunurile care provin din succesiuni vacante.

Art. 4 din Legea nr. 213/1998 statuează că domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor, care nu fac parte din domeniul public, iar asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.

Aceste dispoziţii legale, coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, stabilesc entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moştenitori, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată a fi proprietarul bunurilor care a aparţinut acestora şi care se află în raza sa teritorială.

Potrivit jurisprudenţei în materie, în situaţia în care nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripţia achizitivă, se consideră că imobilul aparţine domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale în a cărui circumscripţie este situat.

Astfel, în condiţiile în care nu poate fi identificată o persoană care să justifice existenţa unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleaşi condiţii ca şi atunci când proprietarul acestuia a decedat fără moştenitori, iar succesiunea este vacantă.

În cauză, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, pârâtul Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă, fiind persoana juridică care ar putea să pretindă un drept asupra bunului, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora bunurile ce fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la autoritatea de lucru judecat, precum şi a dispoziţiilor art. 62 alin. (1) şi art. 77 din Legea nr. 215/2001, Înalta Curte constată următoarele:

În contextul analizei criticii invocate în apel de reclamanţi cu privire la inexistenţa autorităţii de lucru judecat în raport cu Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, reţinând existenţa autorităţii de lucru judecat, în raport cu hotărârea menţionată, şi că acest fapt împiedică o nouă examinare a cererii de constatare a uzucapiunii, cel puţin sub aspectul joncţiunii posesiilor.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. x/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Sentinţei nr. 10867 din 25 mai 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În cuprinsul acestei decizii s-a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii B. şi A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii E., F., G. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, prin unirea posesiilor autorilor de la care au cumpărat, asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 388,92 mp.

Instanţa de recurs, verificând îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii de 30 de ani, a reţinut că adevăraţii proprietari ai imobilului au fost defuncţii C. şi D., iar nu pârâtele E., F. şi G., moştenitoarele defunctului I., cărora reclamanţii nu le pot opune dreptul de proprietate prin uzucapiune, întrucât imobilul pe care l-au achiziţionat de la acesta din urmă s-a făcut printr-un act sub semnătură privată, netranslativ de proprietate.

Faţă de această împrejurare, Tribunalul Bucureşti a reţinut că posesiile reclamanţilor cu cea a defunctului I. nu pot fi unite, motiv pentru care aceştia nu pot invoca, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă, decât posesia lor, începută în anul 1991, termenul de 30 de ani nefiind îndeplinit la acea dată.

Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, reclamanţii B. şi A. au dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată, modificată la 5 noiembrie 2015, şi precizată la 12 iunie 2018, prin renunţarea la judecata în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să se constate vacanţa succesorală asupra imobilului în suprafaţă de 404 mp, situat în Bucureşti, str. x, care a aparţinut defuncţilor C. şi D., constatarea îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor cu cea a tuturor posesorilor anteriori, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, şi înscrierea în cartea funciară pe numele lor a acestui drept.

Prin urmare, şi în prezentul litigiu instanţele de fond şi apel au fost învestite cu analizarea îndeplinirii condiţiilor privind uzucapiunea de 30 de ani asupra aceluiaşi imobil, prin unirea posesiilor recurenţilor cu cele ale posesorilor anteriori ai acestuia.

Faţă de această împrejurare, se constată că în mod corect a reţinut Curtea incidenţa dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., având în vedere similaritatea obiectului celor două litigii, precum şi identitatea de cauză şi părţi.

Pentru a exista identitate de obiect, este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic cu cel din prima acţiune, acesta vizând pretenţia formulată, respectiv folosul urmărit de reclamant prin introducerea cererii şi dreptul subiectiv care se referă la obiectul material pretins.

Astfel, este evident că acţiunea care face obiectul prezentului litigiu şi cererea de chemare în judecată care a format dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au acelaşi obiect, de vreme ce pretenţiile deduse judecăţii au constat în recunoaşterea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun, prin uzucapiunea de 30 de ani, urmare joncţiunii posesiilor reclamanţilor cu cele ale posesorilor anteriori, asupra aceluiaşi imobil, scopul final urmărit de reclamanţi fiind acelaşi.

În ceea ce priveşte identitatea de cauză, Înalta Curte reţine că aceasta implică existenţa unei similarităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestora. Identitatea de cauză vizează temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă cu cauza acţiunii, cu dreptul subiectiv şi cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.

Or, în ambele litigii s-a impus aplicarea aceloraşi reguli în procedura de verificare a îndeplinirii condiţiilor privind uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor. Chiar dacă cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost soluţionată din perspectiva dispoziţiilor C. civ. de la 1865, iar cea din litigiul pendinte prin prisma normelor reglementate de C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, principiile de drept aplicabile sunt aceleaşi, condiţiile cerute de lege pentru existenţa autorităţii de lucru judecat fiind similare în ambele reglementări.

În ceea ce priveşte identitatea de părţi, Înalta Curte reţine că în mod judicios s-a apreciat de instanţa de apel că aceasta poate fi reţinută în cauză.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect a stabilit instanţa de apel că la judecata ambelor litigii a luat parte, în calitate de pârâtă, aceeaşi unitate administrativ teritorială, reprezentată prin primarul general, aspect ce se desprinde din dispoziţiile art. 77 şi art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul având calitatea de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în relaţiile cu autorităţile publice, cu persoanele fizice sau juridice, precum şi în justiţie.

În ceea ce priveşte efectele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte reţine că, în mod corect a apreciat instanţa de apel că Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, se impune cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte.

Referitor la dobândirea efectului autorităţii de lucru judecat, se constată că aceasta intervine urmare tranşării de către instanţă a chestiunii litigioase.

Sfera de acţiune a autorităţii lucrului judecat se răsfrânge asupra dispozitivului şi considerentelor pe care acesta se sprijină, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece soluţia se întemeiază pe un raţionament juridic, care este expus în motivarea hotărârii.

Articolul mai sus menţionat statuează că nu numai dispozitivul hotărârii judecătoreşti dobândeşte autoritate de lucru judecat, ci şi considerentele pe care acesta este fundamentat, legiuitorul recunoscând autoritatea de lucru judecat şi a considerentelor decisive şi decizorii.

Înalta Curte constată că în cauza care a format obiectul dosarului nr. x/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin considerentele Deciziei nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, a tranşat chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, stabilind că nu este îndeplinit termenul de 30 de ani pentru ca recurenţilor să le fie recunoscut dreptul de proprietate prin uzucapiune, posesia acestora neputând fi unită cu posesiile deţinătorilor anteriori ai bunului, întrucât între aceştia şi defunctul I. nu a fost încheiat un act translativ de proprietate, ale cărui vicii sa le fi fost cunoscute.

Or, în conformitate cu art. 431 C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar prin Decizia nr. 2830 din 11 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, astfel cum s-a arătat, s-a statuat asupra aceluiaşi obiect dedus judecăţii şi în cauza pendinte.

Pentru considerentele expuse, va fi respinsă şi critica referitoare la faptul că autoritatea de lucru de judecat se impunea a fi reţinută în raport cu Sentinţa nr. 10867 din 25 mai 2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2008, iar nu faţă de această decizie.

Aceasta întrucât, în recurs, Tribunalul Bucureşti a examinat cauza sub toate aspectele, astfel cum i-au permis dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes pe capătul de cerere vizând constatarea vacanţei succesorale în situaţia respingerii capătului de cerere privind uzucapiunea, Înalta Curte constată următoarele:

Interesul trebuie înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, care nu are în vedere interesul material sau moral ce formează substanţa dreptului subiectiv, ci însăşi justificarea de a invoca şi de a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic.

Astfel, în mod judicios a apreciat instanţa de apel că, la data iniţierii demersului judiciar, recurenţii justificau interesul prevăzut de lege, întrucât numai prin constatarea vacanţei succesorale, pretenţiile lor privind dobândirea proprietăţii prin uzucapiune puteau să fie puse în discuţie în raport cu adevăratul proprietar al imobilului ori cu moştenitorii acestuia.

3. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care recurenţii au reclamat o vătămare suferită prin modalitatea în care instanţa de apel a analizat interesul recurenţilor, constând în imposibilitatea de a mai putea obţine în proprietate imobilul prin uzucapiune, este nefondat.

Acest caz de casare evocă prevederile art. 175 şi ale art. 176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia."

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să examineze interesul recurenţilor cu privire la pretenţiile referitoare la uzucapiune, nu le creează acestora vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reţine incidenţa acestui motiv de casare.

Cererea privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate a fost respinsă deoarece s-a constatat că termenul prevăzut de lege pentru exercitarea posesiei nu este îndeplinit, iar joncţiunea posesiei recurenţilor cu cea a foştilor deţinători ai bunurilor nu s-a putut realiza din cauza faptului că s-a stabilit anterior, cu autoritate de lucru judecat, că aceştia nu sunt autorii lor.

Cu toate acestea, recurenţilor nu li s-a produs vătămarea cerută de lege pentru anularea actului de procedură, întrucât acestora li s-a recunoscut interesul de a solicita constatarea vacanţei succesorale pentru a putea opune uzucapiunea adevăratului proprietar.

Pentru toate considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 840 A din 18 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea reclamanţilor B. şi A. la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, având ca obiect constatarea vacanţei succesorale şi a dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, şi, în consecinţă, anulează în parte Decizia nr. 840 A din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Sentinţa nr. 338 din 10 martie 2017 şi Încheierea din 28 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cu referire la soluţionarea acestei cereri.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 840 A din 18 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2019.

Procesat de GGC - CP