Execution objection jurisdiction determined by actual execution site rather than authorization court under old Code of Civil Procedure

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2018 pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeş sub nr. x/2018, contestatoarea A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatele B. SA şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea încheierii Judecătoriei Curtea de Argeş din data de 4 august 2016 în dosarul nr. x/2016, prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite şi, pe cale de consecinţă, anularea tuturor actelor şi formelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. x/2012, inclusiv a adresei din data de 9 august 2018 prin care s-a dispus înfiinţarea popririi, restabilirea situaţiei anterioare şi obligarea intimatelor la restituirea sumelor poprite, precum şi a dobânzii legale calculate de la data încasării şi până la restituirea efectivă a acestor sume de bani.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că, la data de 16 august 2018, angajatorul său, D. SRL, i-a adus la cunoştinţă înfiinţarea popririi asupra salariului, până la încasarea sumei totale de 8.001,72 RON, ca urmare a solicitării din partea creditorului B. SA, în temeiul biletului la ordin nr. x şi a procesului-verbal de stabilire cheltuieli de executare suplimentare încheiat în data de 17 iulie 2014.

Contestatoarea a invocat, în esenţă, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, precum şi perimarea executării în ceea ce priveşte actele de executare întocmite anterior datei de 18 iulie 2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 1781 din 4 decembrie 2018, Judecătoria Curtea de Argeş, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată prin întâmpinare de către intimata C., şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În motivarea sentinţei, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., respectiv cele ale art. 373 şi art. 400 din acel cod, faţă de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 şi de data începerii executării silite în urma cererii formulate de B. SA.

Judecătoria Sector 2 Bucureşti a încuviinţat executarea silită împotriva debitorului E., prin oricare din formele de executare silită, iar în baza acestei încuviinţări a fost înfiinţată poprirea şi derulată executarea silită mobiliară, debitorul având domiciliul în sectorul 2 Bucureşti.

Deşi la data de 4 august 2016 a fost încuviinţată excutarea silită de către Judecătoria Curtea de Argeş, prima instanţă care a încuviinţat executarea silită şi care a căpatat calitatea de instanţă de executare este Judecătoria Sector 2 Bucureşti. Pe raza acestei judecătorii, încă de la formularea cererii de executare silită, domiciliază debitorul şi îşi avea sediul executorul judecătoresc.

Pe de altă parte, debitorul contestă întreaga executare, iar nu numai acte emise ulterior încuviinţării executării de către Judecătoria Curtea de Argeş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 19 ianuarie 2019 sub nr. x/2019.

Prin Sentinţa civilă nr. 2821 din 26 martie 2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Curtea de Argeş şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivarea sentinţei, s-a arătat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., faţă de data sesizării executorului judecătoresc, respectiv 19 iulie 2011 şi raportat la dispoziţiile art. 24 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 400 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, soluţionarea contestaţiei la executare este de competenţa instanţei de executare. Părţile nu pot deroga prin propria voinţă de la aplicarea acestei norme, întrucât competenţa teritorială în acest caz are caracter absolut, fiind reglementată de norme de ordine publică.

Raportat la prevederile art. 373 alin. (2) din cod, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea.

Totodată, conform art. 452 C. proc. civ., în situaţia executării silite prin poprire, instanţa în raza căreia are loc executarea este instanţa de la sediul terţului poprit.

În speţă, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în special din adresele existente la filele x şi procesele-verbale de distribuire sume rezultate din executare aflate la dosarul Judecătoriei Curtea de Argeş, executarea silită pornită de către intimată împotriva contestatoarei s-a realizat prin poprirea conturilor acesteia din urmă deţinute la terţul poprit D. SRL, cu sediul pe raza municipiului Curtea de Argeş.

Deşi s-au emis adrese de înfiinţare a popririi şi către F. SA, G. SA şi B. SA, din adresele aflate la dosar reiese faptul că intimata nu figurează cu conturi deschise sau nu prezintă sume disponibile care să poată fi supuse executării silite. Mai mult, niciuna dintre aceste unităţi bancare nu are sediul pe raza sectorului 2 Bucureşti.

Cât priveşte somaţia mobiliară din data de 23 martie 2015, instanţa reţine că la data emiterii acesteia contestatoarea avea reşedinţa în Curtea de Argeş încă din data de 9 iulie 2013, aşa cum reiese din extras, astfel încât competenţa cu privire la executarea mobiliară este atrasă de locul în care ar urma să se desfăşoare executarea, respectiv locul unde contestatoarea avea reşedinţa.

Pe cale de consecinţă, instanţa de executare este Judecătoria Curtea de Argeş, în raza căreia se află sediul terţului poprit unde au fost efectiv poprite sumele de bani, neavând relevanţă existenţa unor alte conturi ale contestatoarei la alte instituţii, în măsura în care acestea nu au fost efectiv poprite şi care oricum nu se află pe raza sectorului 2 Bucureşti.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 din C. proc. civ. 1865, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea unei contestaţii la executare, prin care s-a solicitat anularea tuturor actelor de executare.

Ambele instanţe care s-au dezînvestit reciproc de soluţionarea cauzei au reţinut incidenţa dispoziţiilor vechiul C. proc. civ., dat fiind că executarea silită a început în anul 2011, iar prin efectul art. 24 noul C. proc. civ. şi art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ., dispoziţiile noului cod se aplică numai executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia.

Conflictul negativ de competenţă a fost generat de modul diferit de determinare a instanţei de executare, instanţă care, potrivit art. 400 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., soluţionează contestaţia la executare.

Art. 400 alin. (1) din cod nu prevede competenţa instanţei care a încuviinţat în mod efectiv executarea silită de a soluţiona ulterior toate celelalte cereri în materie, ci conţine o trimitere implicită la prevederile art. 373 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., care defineşte instanţa de executare ca fiind "judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

Aşadar, împrejurarea că, în cauză, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a încuviinţat executarea silită prin încheierea din data de 26 septembrie 2012 în dosarul nr. x/2012 nu este suficientă în sine pentru ca această instanţă să fie competentă a soluţiona şi contestaţia la executare, întrucât o interpretare în acest sens echivalează cu o adăugare la lege, în absenţa unei prevederi legale explicite.

Pe de altă parte, la momentul încuviinţării executării silite, locul în care se va face executarea rezultă din cererea de încuviinţare formulată de executorul judecătoresc, în care sunt indicate formele de executare, în funcţie de bunurile susceptibile a fi urmărite silit.

Cererea nu poate fi limitată la o singură formă de executare, după cum nu poate fi exclusă încuviinţarea executării silite de către mai multe instanţe, la sesizarea executorului judecătoresc, în măsura în care se preconizează executarea silită în circumscripţia mai multor judecătorii, dat fiind că, potrivit art. 3711 alin. (3) din vechiul cod, executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu. Această situaţie se regăseşte, de altfel, în speţă, în condiţiile în care, ulterior încuviinţării urmăririi de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, dispoziţii similare au fost adoptate şi de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 22 octombrie 2012, respectiv de către Judecătoria Curtea de Argeş la data de 4 august 2016.

Or, în cazul contestaţiei la executare, instanţa de executare dispune de elemente suplimentare faţă de momentul încuviinţării executării silite, întrucât executorul judecătoresc a procedat deja la acte de executare asupra bunurilor identificate, astfel încât locul în care se va face executarea, în înţelesul art. 373 alin. (2), care interesează determinarea competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare, coincide cu locul în care se găsesc în mod efectiv bunurile identificate şi nu în mod necesar cu locul de care pot fi legate formele de executare solicitate de executorul judecătoresc.

Din aceste motive, nu numai că nu operează autoritatea de lucru judecat a încheierii de încuviinţare a executării silite în determinarea instanţei de executare, dar nici măcar nu poate fi reţinută o prezumţie în sensul că locul executării, în înţelesul art. 373 alin. (2) din cod, este cel în care a fost încuviinţată executarea silită, atunci când au fost efectuate acte de executare asupra unor bunuri anume identificate.

În aceste condiţii, pe temeiul art. 373 alin. (2) din cod, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare trebuie să facă o verificare proprie a elementelor referitoare la locul executării, în considerarea căruia se determină, potrivit legii, instanţa de executare, iar această verificare este distinctă de cea pe care pe care o face instanţa învestită cu soluţionarea oricărei cereri vizând executarea silită, inclusiv a cererii de încuviinţare a executării silite.

În atare context, este relevant în speţă că, în urma demersurilor executorului judecătoresc, nu au fost identificate bunuri mobile şi/sau imobile ale debitorului pe raza sectorului 2 Bucureşti, iar în anul 2018 au fost consemnate sume de bani ca urmare a înfiinţării popririi la terţul poprit D. SRL, al cărui angajat este debitorul.

Întrucât angajatorul terţ poprit are sediul în municipiul Curtea de Argeş, jud. Argeş, se constată că locul executării, în aplicarea art. 373 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., este situat în circumscripţia Judecătoriei Curtea de Argeş, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe, pe temeiul art. 22 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Curtea de Argeş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.

Procesat de GGC - CL