Vindication of formerly nationalized property: Conflict between judicial restitution title and valid purchase under Law 112/1995 under ECHR Protocol No. 1

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1015 din 13 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanţii A. şi B., având ca obiect obligarea pârâtei C. să le lase în deplină şi liniştită proprietate imobilul situat în Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 355A din 4 aprilie 2018, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii B. şi A.

A dispus obligarea pârâtei să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, apartament 1, compus din 2 camere, vestibul, cămară, culoar, baie, WC, bucătărie, în suprafaţă utilă de 57,65 mp, reprezentând o cotă - indiviză de 17,62 % din imobil, precum şi cota - indiviză de 17,62 % din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi 21,02 mp teren situat sub construcţie, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12 august 1997 încheiat cu SC. D. SA.

A dispus evacuarea pârâtei din imobilul menţionat şi obligarea acesteia să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 14.844,8 RON, din care 12.844,8 RON taxă judiciară de timbru, iar 2.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, a dispus obligarea intimatei-pârâte să plătească apelanţilor cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 2.142 RON, din care 642 RON taxă judiciară de timbru, iar 1.500 RON, onorariu de avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia civilă nr. 2107A/07 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii din prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pârâtul fiind obligat să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, în integralitatea sa. De asemenea, au fost respinse cererile de intervenţie formulate în interesul pârâtului de C. pârâtă în cauza de faţă.

S-a reţinut că prin contractul nr. x/12 august 1997, SC. D. SA. a vândut pârâtei C. apartamentul nr. x, ce face obiectul revendicării în prezenta cauză.

Prin urmare, s-a reţinut că pentru imobilul în litigiu atât reclamanţii cât şi pârâta prezintă un titlu de proprietate provenind de la autori diferiţi, cu consecinţa că, raportându-ne şi la data introducerii acţiunii în revendicare, obiect al cauzei de faţă, analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor potrivit criteriilor dreptului comun ci prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 şi a normelor convenţionale cu incidenţa în ceea ce priveşte recunoaşterea şi protejarea dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, aspecte impuse de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii.

Concluzionând pe această chestiune a criteriilor de analiză a acţiunii în revendicare, instanţa de apel a reţinut că întrucât imobilul revendicat este preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că instanţa este obligată să analizeze acţiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte, prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pentru a tranşa chestiunea îndreptăţirii reclamanţilor de a revendica imobilul în litigiu, instanţa de apel a considerat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menţionate, dacă reclamanţii deţin sau nu un bun în sensul CEDO şi care este conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează aceştia.

S-a reţinut că Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, a statuat că deşi nu exista un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acţiunea în revendicare este de plano inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.

În acelaşi timp, instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

S-a mai reţinut că Înalta Curtea a explicat în Decizia nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorităţi în cadrul unei acţiuni în revendicare, în sensul de a da o soluţie de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.

În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamanţilor, instanţa de apel a avut în vedere aspectele care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României.

S-a reţinut că noţiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidenţa noţiunii de bun se regăseşte şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, instanţa de apel a constatat că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO, nu se poate identifica în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. În corelare cu această ipoteză, erau avute în vedere prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranţă legitimă în favoarea fostului proprietar, în condiţiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susţinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel a reţinut că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.

S-a mai arătat că se impune a se menţiona faptul că, din perspectiva conţinutului noţiunii de bun, Curtea Europeana a statuat, prin hotărârile pronunţate, prin care şi-a asumat, pe deplin, rolul de interpret al normelor convenţionale, că acesta poate cuprinde atât bunurile existente cat şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

Sesizând caracterul extrem de nuanţat al jurisprudenţei CEDO, precum şi evoluţia pe care a cunoscut-o, prin raportare la fiecare cauză pronunţată, cu valorificarea corespunzătoare a particularităţilor fiecărui caz în parte, instanţa de apel a subliniat importanţa deosebită a hotărârii pronunţate în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care Curtea Europeană a dat o altă turnură modalităţii de interpretare şi analiză a noţiunii de bun, statuând că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil, arătându-se totodată că un bun actual exista în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus expres restituirea bunului.

Prin urmare,s-a reţinut că această tranşare categorică a semnificaţiei noţiunii de bun, în sens convenţional, conduce la ideea că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii. Pe cale de consecinţă, până la momentul pronunţării hotărârii în cauza pilot, adică octombrie 2010, se putea soluţiona favorabil o acţiune în revendicare, care implică cu necesitate obligaţia de retrocedare a imobilului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de constatare a nevalabilităţii titlului statului, chiar dacă acea hotărâre nu se pronunţa explicit asupra dreptului la restituire, în contextul în care forul european de excelenţă în materia drepturilor omului aprecia că privarea de proprietate operata prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire, instituit prin legislaţia reparatorie nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce avea a fi analizat prin raportare la dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, prin prisma criteriilor impuse de Decizia civilă nr. 33/2008 a instanţei supreme.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatării nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel a reţinut că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.

S-a mai reţinut că în acord cu cele anterior menţionate, foştii proprietari nu-şi pot legitima această calitate exclusiv prevalându-se de vechile titluri de proprietate, atâta timp cât nu au obţinut o recunoaştere actuală şi definitivă a dreptului pretins, pe cale administrativă sau judiciară, în procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001 sau printr-o hotărâre irevocabilă de admitere a revendicării şi restituire a imobilului, potrivit celor statuate în cauza pilot Maria Athanasiu.

Făcând aplicarea în speţa de faţă a acestor aspecte teoretice, care îşi găsesc suportul în cele statuate de Curtea Europeană în interpretarea şi aplicarea Convenţiei, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii din prezenta cauză sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a admis revendicarea şi a fost obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti la restituirea imobilului.

S-a mai reţinut că această soluţie favorabilă reclamanţilor a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză care avea calitatea procesuală de intervenient accesoriu în interesul pârâtului, cu precizarea că instanţa de judecată a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii, existenţa contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care intervenienta accesorie, adică pârâta din actualul cadru procesual, a dobândit proprietatea apartamentului nr. x al imobilului, retrocedat integral reclamanţilor, în calitate de succesori ai foştilor proprietari. Aşa cum reiese din considerentele Deciziei civile nr. 2107/1999 a Tribunalului Bucureşti, organul judiciar, deşi reţine existenţa actului de înstrăinare a imobilului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de unde se deduce calitatea pârâtei de succesor în drepturi al vânzătorului, analizează şi conchide asupra modalităţii de preluare a imobilului, în sensul nerespectării dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, care exceptau de la naţionalizare anumite categorii de proprietari, categorie în care se înscriau şi autorii reclamanţilor.

Prin urmare, s-a reţinut că reclamanţii se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, răspunzând astfel exigenţelor impuse de CEDO prin hotărârea pilot, prin care au fost reinterpretate prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO.

În privinţa pârâtei, instanţa de apel a reţinut că şi aceasta este beneficiara unui bun în sensul Convenţiei, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995 (contract nedesfiinţat pe cale judiciară), anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul de proprietate imobiliară, obiect al litigiului de faţă, instanţa tranşând în cadrul considerentelor asupra nelegalităţii titlului statului, iar prin dispozitiv asupra dreptului reclamanţilor la restituirea imobilului.

În raport de situaţia din speţă, constând în concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, deţinătorii unor titluri de proprietate, care beneficiază de protecţia art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, instanţa de apel, valorificând criteriile impuse de Decizia nr. 33/2008 şi exigenţele convenţionale, ce decurg din statuările Curţii Europene, a reţinut preferabilităţii titlului reclamanţilor, care sunt deţinătorii titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind confirmat, în mod definitiv şi irevocabil, pe cale judiciară, în maniera anterior evidenţiată, prin consacrarea unui drept de restituire în favoarea acestora. Pornind de la faptul că prin considerentele Deciziei civile nr. 2107/1999 a Tribunalului Bucureşti s-a reţinut caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat, instanţa a reţinut că se impune recunoaşterea existentei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamanţilor, cu precizarea că demersurile judiciare iniţiate în prezenta cauză având ca scop recuperare a bunului în materialitatea sa sunt determinate de nerespectarea dreptului de proprietate, prin naţionalizarea sa ilegală de către stat şi prin înstrăinarea imobilului către pârâtă, în condiţiile în care reclamanţilor nu li s-a acordat vreo reparaţie echitabilă de natură să stopeze această modalitate de privare de proprietate.

În ceea ce priveşte situaţiei pârâtei, s-a reţinut că titlul său de proprietate derivă din cel al statului, în privinţa căruia s-a statuat irevocabil că este nevalabil, în considerarea nerespectării prevederilor Decretului nr. 92/1950, care a constituit temeiul naţionalizării imobilului revendicat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta C. a formulat recurs, invocând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 563 alin. (1) şi alin. (3) C. civ. şi a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Arată că, în opinia sa, faptul că obiectul cauzei se referă la un imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, nu constituie un temei în sine pentru ca instanţa de apel să judece cauza cu nesocotirea dispoziţiilor C. civ. în materia revendicării. Legat de acest aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a judecat cauza fără să analizeze buna sa credinţă, condiţie absolut necesară pentru recunoaşterea dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare şi nici nu a solicitat părţilor să facă dovada răsturnării acestei prezumţii, astfel încât admiterea apelului reclamanţilor s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 563 alin. (3) C. civ. şi a celor ale art. 45 alin. (5), alin. (2) şi alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, în mod greşit a admis apelul reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia nu au făcut dovada că ea a dobândit imobilul cu nerespectarea condiţiilor impuse de Legea nr. 122/1995 sau cu rea-credinţă, condiţii prevăzute atât de dreptul comun, cât şi de legea specială în materie. Susţine că îndeplineşte condiţiile impuse de lege terţului dobânditor, întrucât deţine imobilul în proprietate, dreptul de proprietate fiind dobândit cu bună-credinţă, printr-un act translativ cu titlu oneros (contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 12 august 1997, transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare sub nr. x/09 septembrie 1997 de Judecătoria Sectorului 2 şi întabulat în CF prin Încheierea nr. 9509/19 iulie 2001, anterior întabulării dreptului reclamanţilor. Recunoaşterea titlului său ca valabil şi opozabil de la data încheierii contractului este recunoscut, potrivit art. 45 alin. (5) şi alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001. Susţine că la data vânzării Consiliul General al Municipiului Bucureşti avea nu numai posesia utilă a bunului şi un titlu valabil de proprietate, ci şi un drept legal de a vinde, conform Legii nr. 112/1995, dreptul său fiind desfiinţat ulterior, în anul 1999. Mai susţine că la momentul vânzării, legea menţiona expres că foştii proprietari şi moştenitorii acestora puteau beneficia de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate numai asupra apartamentelor în care locuiau, în calitate de chiriaşi, sau a celor care erau libere, pentru celelalte cazuri legiuitorul dispunând în mod imperativ plata de despăgubiri. La data înstrăinării, Consiliul General al Municipiului Bucureşti avea un drept de proprietate asupra bunului, respectiv Decretul nr. 92/1950, în anexa căruia era menţionată şi autoarea reclamanţilor, iar la data vânzării nu a existat o acţiune în revendicare promovată de reclamanţi sau o notificare din care să rezulte interdicţia de vânzare/cumpărare.

Recurenta-pârâtă mai susţine că a dobândit imobilul cu bună-credinţă, reclamanţii nefăcând dovada existenţei relei-credinţe la încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1992, buna-credinţă prezumându-se până la proba contrară (art. 14 C. civ.).

Din cuprinsul Legii nr. 112/1995 rezultă intenţia legiuitorului de a retroceda foştilor proprietari doar apartamentele libere şi cele ocupate de aceştia sau de moştenitorii lor şi de a permite chiriaşilor să cumpere, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, apartamentele deţinute în calitate de titulari de contract. Aşadar, susţine că în mod legal şi cu bună-credinţă SC. D. SA. a vândut recurentei-pârâte imobilul în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenta-pârâtă mai susţine că instanţa de apel nu putea înfrânge autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2107A/1999 a Tribunalului Bucureşti (act care stă la baza analizării dreptului de proprietate al reclamanţilor), dar pentru o raportare juridică corectă, trebuie remarcat că aceasta este discutabilă sub aspectul constatării faptului că autorilor reclamaţilor le-a fost aplicat abuziv Decretul nr. 92/1950. În condiţiile în care E., din patrimoniul căreia statul a naţionalizat imobilul, a avut dreptul legal, la acea vreme, în baza Decretului nr. 524/31 decembrie 1955, care a modificat Decretul nr. 92/1950, să demonstreze că se încadrează în categoriile exceptate şi să solicite restituirea imobilului, conform art. XI şi XI din acest act normativ.

În ceea ce priveşte prevederile CEDO, pe care s-a întemeiat motivarea curţii de apel în soluţia de admitere a apelului formulat de reclamanţi, recurenta-pârâtă susţine că instanţa le-a preluat în mod selectiv, raportându-le arbitrar la cazul dedus judecăţii, aplicând considerente pronunţate în cazuri întemeiate pe situaţii juridice care nu au legătura cu speţa, substituind deciziile curţii europene propriei obligaţii de a judeca, în primul rând, în baza dreptului intern, modificat substanţial prin apariţia noului C. civ., care tranşează fără echivoc noţiuni care nu erau reglementate în legislaţia anterioară. Or, invocarea excesivă în considerarea admiterii apelului, a unor considerente CEDO, anterioare noului C. civ., nu se justifică în condiţiile în care acestea se referă la un cadru legislativ anterior care nu reglementa acţiunea în revendicare şi nu recunoştea explicit un drept prin raportare la buna-credinţă.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere, la judecarea cauzei, normele juridice în materia restituirilor, analiză care se impunea prin raportare la Decizia civilă nr. 2107A/1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti (act ce stă la baza analizării dreptului de proprietate al reclamanţilor) şi care stabileşte o obligaţie numai în sarcina statului, (respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, de a lăsa în deplină proprietate imobilul. În ceea ce priveşte apartamentele deţinute de stat, susţine că există obligaţia de garanţie a vânzătorului împotriva evicţiunii, reclamaţii fiind terţi în acest raport. Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că Decizia nr. 2107A/1999 a Tribunalului Bucureşti nu îi este opozabilă în ceea ce priveşte îndeplinirea vreunei obligaţii în raport cu reclamanţii, aceştia având, până la apariţia Legii nr. 10/2001, dreptul de a-şi recupera apartamentul în baza unei acţiuni în constatarea nulităţii, pe care nu au formulat-o. În aceste condiţii, de la data apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamanţilor le erau aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (5) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin care aceştia şi-ar fi putut redobândi în natură imobilul.

Cât priveşte motivarea instanţei de apel prin raportare la cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, apreciază că a fost făcută eronat, cauza pendinte neavând legătură cu temeiurile de drept invocate în această cerere care a vizat în principal noţiunea de inadmisibilitate, în condiţiile în care instanţa de fond nu a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamanţilor.

Recurenta-pârâtă face referire la Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii prin care s-a statuat că se va da prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Susţine că deşi a invocat în numeroase rânduri decizia în discuţie, în opinia sa, instanţa de apel nu a analizat cauza tocmai din perspectiva dispoziţiilor acesteia, aplicabile acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun. A mai menţionat şi prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţie şi principiul securităţii raporturilor juridice, apreciind că acestea trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, prin restituirea bunurilor preluate de stat evitându-se insecuritatea raporturilor juridice, iar în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat nu mai este posibilă, cum este cazul în speţă, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie acordate despăgubiri.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin Încheierea din 26 septembrie 2014, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate şi având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Ca un prim aspect, instanţa constată că recurenta-pârâtă deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, nu a dezvoltat critici susceptibile a fi analizate prin prisma acestui motiv de nelegalitate.

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată, din situaţia de fapt stabilită în speţă şi necontestată de părţi, că pentru imobilul în litigiu situat în Bucureşti, recurenta-pârâtă, în calitate de chiriaşă a imobilului, a încheiat la data de 12 august 1997 contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, în baza Legii nr. 112/1995, contract valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentinţă definitivă şi irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 2107A/07 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului, pârâtul fiind obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, în integralitatea sa. Cererile de intervenţie formulate în interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de către pârâta C. din prezenta cauză au fost respinse.

Pornind de la premisa că, în cauză, există două titluri de proprietate valabile, al intimaţilor-reclamanţi cărora dreptul de proprietate asupra imobilului le-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi al recurentei-pârâte în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acesteia a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulităţii acestuia, instanţa de apel, având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, a constat că analiza acţiunii în revendicare nu se poate realiza exclusiv prin compararea titlurilor potrivit criteriilor dreptului comun ci şi prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 şi a normelor convenţionale cu incidenţă în ceea ce priveşte recunoaşterea şi protejarea dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, aspecte impuse de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii.

În acest context, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţia pronunţată în apel, cu consecinţa respingerii recursului ca nefondat.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor C. civ., respectiv art. 563, susţinând că, în opinia sa, faptul că obiectul cauzei se referă la un imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, nu constituie un temei în sine pentru ca instanţa de apel să judece cauza cu nesocotirea dispoziţiilor C. civ. în materia revendicării.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate, întrucât instanţa de apel a procedat în mod corect la soluţionarea acţiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială, în considerarea efectelor Deciziei obligatorii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte (obligatorie pentru instanţe), prin care s-a statuat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Instanţa supremă reţine că prin Decizia civilă nr. 2107 din 7 septembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, a fost recunoscut şi confirmat dreptul de proprietate al foştilor proprietari asupra imobilului în litigiu, intimaţii-reclamanţi având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Referitor la inopozabilitatea acestei decizii faţă de recurenta-pârâtă, invocată de aceasta prin motivele de recurs, Înalta Curte analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei CEDO, constată că pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamanţii au un bun, situaţie în care aceştia pot pretinde protecţia dreptului lor de proprietate şi valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni.

Efectul pozitiv al acestei hotărâri definitive şi irevocabile - în sensul că ce s-a tranşat deja jurisdicţional reprezintă realitatea raportului de drept adus în faţa instanţei - se impune noii situaţii litigioase deduse judecăţii, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparaţie, ca o consecinţă a admiterii cererii de revendicare îndreptate de reclamanţi împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti intrând în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte are în vedere în acest sens şi jurisprudenţa constantă a CEDO cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene fiind principiul securităţii raporturilor juridice.

În speţă, întrucât ambele părţi aflate în litigiu deţin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, şi au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul reclamanţilor de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi irevocabil, dreptul de proprietate.

Sub aspectul criticilor prin care recurenta-pârâtă reproşează instanţei de apel că a judecat cauza fără să analizeze buna sa credinţă la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, este de reţinut că în contextul cadrului procesual cu care instanţa a fost investită, nu prezintă relevanţă juridică buna-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credinţă prezintă relevanţă numai în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Edificator în soluţionarea acţiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare.

În acelaşi sens este jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat:

"în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauza Străin contra României), privaţiune contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, în condiţiile în care, "dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi în special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privaţiuni" (cauza Porţeanu contra României).

În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

În aceste circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaşi, vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelanţilor-reclamanţi.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un "bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., evicţiune intervenită, în speţă, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie de a se plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor şi Tudor contra României).

În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în această materie, Curtea Europeană a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe C. civ.

În consecinţă, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 355A din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2019.

Cu opinia separată a doamnei judecător F., în sensul admiterii recursului, casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Motivarea opiniei separate:

Sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare, coroborate cu normele specifice situaţiei în speţă, date de faptul că imobilul în cauză face parte din categoria celor trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut corect că "întrucât imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii", a aplicat greşit aceste criterii situaţiei de fapt în speţă.

În cadrul acestui motiv de recurs au fost invocate şi prevederile art. 563 din Noul C. civ. referitoare la acţiunea în revendicare. Instanţa de apel a menţionat explicit art. 480 din C. civ. de la 1864, ce constituia temeiul acţiunii în revendicare anterior intrării în vigoare a noului C. civ. Ţinând cont că prevederile art. 563 din Noul C. civ. referitoare la acţiunea în revendicare reiau reglementările legale şi doctrinare anterioare, este nerelevantă pentru analiza prezentului recurs această neconcordanţă.

Recurenta a mai invocat şi inopozabilitatea Deciziei civile nr. 2107/1999 a Tribunalului Bucureşti sub aspectul dreptului de restituire a imobilului în favoarea reclamanţilor.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în considerentele Deciziei civile nr. 2107/1999 a Tribunalului Bucureşti se arată în mod expres că instanţa nu a luat în considerare apărările intervenientului accesoriu (pârâta recurentă din prezenta cauză) pe motiv că nu au fost susţinute şi de partea în favoarea apărării căreia a intervenit. Dacă ar fi avut în vedere contractul prin care pârâta de faţă a devenit proprietara apartamentului în cauză anterior declanşării acelui proces, aş cum în mod eronat se reţine de către instanţa de apel, instanţa ar fi trebuit să invoce din oficiu lipsa calităţii procesuale pasive a CGMB pentru apartamentele vândute, iar nu să oblige CGMB să restituie un apartament pe care nu îl mai avea în proprietate.

În ceea ce priveşte constatarea faptului că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu, această constatare putea produce efecte împotriva pârâtei din prezenta cauză în cadrul unei cereri de constatare a nulităţii contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere care nu a fost formulată în cadrul termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În speţă, titlul de proprietate al recurentei asupra apartamentului nr. x situat la parterul imobilului în cauză, asupra spaţiilor aflate în coproprietate (folosinţă comună) şi asupra cotei indivize din terenul aferent construcţiei este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr. x/12 august 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Atâta timp cât acest contract este valabil, nefiind anulat, recurenta pârâtă are un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Nefiind formulată cerere de constatare a nulităţii contractului pentru cauză ilicită, pârâta cumpărătoare este prezumată a fi cumpărătoare de bună credinţă.

Reclamanţii îşi justifică dreptul de proprietate prin Decizia civilă nr. 2107A/07 septembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în apel (irevocabilă prin Decizia nr. 90/2000 a CAB), prin care le-a fost admisă acţiunea în revendicare în contradictoriu cu CGMB, acesta fiind obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 157 mp şi construcţia compusă din parter, 2 etaje şi mansardă.

În cadrul acestui proces, recurenta pârâtă de faţă a fost intervenient accesoriu, dar apărările sale nu au fost luate în considerare, conform motivării deciziei, deoarece nu ar fi fost susţinute şi de partea în favoarea apărării căreia a intervenit.

Acest proces a fost iniţiat în 1998, atâta timp cât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/1998.

Prin Dispoziţia Primarului General nr. 553 din 13 aprilie 2000 s-a restituit în proprietate reclamanţilor imobilul, conform Deciziei civile pronunţată în procesul de revendicare nr. 2107/A/07 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă.

Având în vedere că reclamanţii au obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naţionalizat anterior, potrivit jurisprudenţei CEDO (de ex. cauza Porţeanu împotriva României, cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), şi aceştia au un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, cel puţin în raport cu statul.

În ceea ce priveşte data de la care reclamanţii se pot prevala de acest bun, ţinând cont de situaţia specifică a imobilului în cauză, aceasta este data la care hotărârea, prin care statul a fost obligat la restituirea bunului, a devenit irevocabilă, şi anume anul 2000, întrucât potrivit principiilor care decurg din jurisprudenţa CEDO "135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei)."

O astfel de legislaţie este reprezentată, printre altele, raportat la situaţie specifică a imobilului în cauză, de Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (2).

Ca atare, mutatis mutandis reclamanţii se prevalează de o hotărâre judecătorească ce generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Întrucât atât reclamanţii cât şi pârâta se prevalează de un bun, trebuie determinat care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat.

Aşa cum reiese din cele expuse mai sus titlul de proprietate al pârâtei este anterior dreptului de proprietate de care se pot prevala reclamanţii ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, şi ca atare, din această perspectivă, este preferabil.

Titlul pârâtei este preferabil şi aplicând principiul stabilităţii raporturilor juridice, raportat la faptul că, deşi se află în posesia hotărârii judecătoreşti irevocabile care a generat în patrimoniul reclamanţilor noul drept de proprietate din anul 2000, nu au făcut nici un demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâtă (proprietară a apartamentului în cauză din august 1997) până în noiembrie 2015, anul formulării acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulităţii contractelor acestora în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În urma examinării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Astfel, de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate "legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (parag. 37).

De asemenea, în alte cauze, de exemplu în Cauza Răţeanu contra României (parag. 23) Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".

Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri.

Această situaţie nu se verifică în cazul de faţă, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului comun despăgubiri de la stat pentru apartamentele pe care statul prin reprezentanţii săi a fost obligat să le restituie, dar în fapt s-a aflat în imposibilitatea de a face acest lucru întrucât apartamentele fuseseră înstrăinate anterior unor cumpărători de bună credinţă.

În consecinţă, ţinând cont că prin aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare, coroborate cu normele specifice aplicabile situaţiei imobilului în speţă, instanţa de apel a considerat fondat apelul şi întemeiată acţiunea în revendicare, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul trebuia admis, iar hotărârea atacată casată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Procesat de GGC - CP