Standing of biological relatives of an adopted victim to claim moral damages under Civil Code Article 1391(2) following a fatal road accident

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA şi intervenientul forţat E., solicitând obligarea acestora la plata sumei de câte 1.000.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, reprezentând daune morale, respectiv suma de 7.988,98 RON, reprezentând daune materiale pentru reclamantul B. şi suma de 202 RON, reprezentând daune materiale pentru reclamantul C., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că, în urma accidentului rutier produs la data de 18 decembrie 2013, a rezultat decesul numitului F. şi vătămarea lui C., iar vinovat de producerea accidentului este intervenientul forţat, care a condus autoturismul sub influenţa băuturilor alcoolice, având totodată o viteză neadaptată condiţiilor de drum.

S-a mai arătat că intervenientul forţat a fost condamnat la pedeapsa închisorii, prin Sentinţa penală nr. 87 din 26 octombrie 2015 a Judecătoriei Baia Mare, iar reclamanţii din prezenta cauză au suferit prejudicii de natură patrimonială şi morală, ca urmare a faptei ilicite a intervenientului forţat, suferinţa morală provocată fiind incomensurabilă.

În drept, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 din Ordinul CSA nr. 5/2010, art. 1391 C. civ., art. 451 C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 196 din 2 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocate prin întâmpinare.

A fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanţii A., B., şi C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA şi intervenientul forţat E.

A fost obligată pârâta SC D. SA să achite reclamantei A. suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale, reclamantului B. - suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale şi suma de 6.970,8 RON, reprezentând daune materiale, iar reclamantului C. - suma de 60.000 RON, reprezentând daune morale şi suma de 200 RON reprezentând daune materiale.

Prin Decizia nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a admis în parte apelul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Sentinţei civile nr. 196 din 2 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, după cum urmează:

"Admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B., şi, în consecinţă, respinge în întregime acţiunea formulată de reclamanţii A., B., ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C. în ceea ce priveşte cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale după defunctul F. şi, în consecinţă, respinge, în aceste limite, acţiunea reclamantului C., ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Obligă pârâta SC D. SA să achite reclamantului C. suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale şi suma de 200 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a admiterii în parte a acţiunii formulată de reclamantul C. în nume propriu.

Menţine dispoziţiile din sentinţa apelată referitoare la: respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei; admiterea în parte a acţiunii formulată de reclamantul C. în nume propriu, conform dispoziţiei anterioare.

Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. în contra Sentinţei civile nr. 196 din 2 martie 2017 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar civil nr. x/2016.

Obligă pe intimaţii reclamanţi A., B., şi C. să plătească apelantei suma de 3.500 RON, cheltuieli de judecată în apel."

Împotriva Deciziei civile nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii C., B. şi A., invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea cererii de recurs, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea judecării pe fond a cauzei, urmare a reţinerii de către instanţa de control a greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, cu consecinţa acordării de daune materiale şi morale acestora, pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului lui F. şi majorării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului C. pentru propriile vătămări.

În motivarea şi dezvoltarea motivelor de recurs se susţin următoarele:

Un prim aspect invocat de recurenţii-reclamanţi vizează nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma încălcării dispoziţiilor dreptului material incident - art. 1391 alin. (2) C. civ.

Astfel, primul motiv de recurs vizează dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi anume faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., potrivit cărora: "Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Astfel, arată recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel nu a ţinut cont de prejudiciul concret suferit de aceştia, nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., raportându-se la starea de fapt. Chiar dacă defunctul F. era adoptat, acesta, în fapt, locuia cu reclamanţii, iar temeiul acordării despăgubirilor nu îl reprezintă raporturile izvorâte din succesiune/moştenire şi regulile aplicabile în materia devoluţiunii legale, ci cele izvorâte din fapta ilicită săvârşită de şoferul vinovat de producerea evenimentului rutier, care a cauzat prejudicii reclamanţilor, independent de vocaţia la succesiunea victimei decedate.

În opinia recurenţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâta-apelantă, este vădit nefondată, în lumina dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., dispoziţii legale pe care le-au invocat ca temei al dreptului de a solicita repararea prejudiciului creat.

Lecturând art. 1391 alin. (2) C. civ., arată recurenţii, se poate deduce fără niciun dubiu faptul că instanţa avea un temei legal pentru a acorda despăgubiri oricărei persoane care dovedeşte un prejudiciu ca urmare a decesului victimei. Mai mult, nu este reglementată nicio excepţie de la acest articol, motiv pentru care acesta are o aplicabilitate generală, fiind aplicabil şi în situaţia de faţă, recurenţii dovedind prejudiciul suferit.

În plus, instanţa de apel a ignorat împrejurarea că recurenţii nu sunt "orice persoană", în sensul art. 1391 alin. (2) C. civ., ci sunt părinţii şi fratele natural al defunctului, care l-au crescut şi alături de care a trăit până la deces.

Solicitarea reclamanţilor de a fi despăgubiţi pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului lui F. nu are la origini un drept succesoral, ci suferinţele acestora pentru pierderea copilului şi al fratelui, temei al pretenţiei de despăgubire fiind trauma suferită şi nu calitatea de ascendenţi, cu vocaţie succesorală, ai defunctului.

Instanţa de apel, atunci când a apreciat că recurenţii nu au calitate procesuală activă, şi-a fundamentat raţionamentul juridic pe simpla împrejurare că defunctul a fost adoptat, fără a avea în vedere situaţia concretă şi dovedită a recurenţilor, astfel că au fost ignorate cu desăvârşire dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ.

Recurenţii-reclamanţi mai arată că relaţiile între defunct şi mama, tatăl şi fratele lui de sânge au fost foarte apropiate, adopţia, până la urmă pur formală, nealterând în niciun fel aceste legături. Tocmai pentru aceste motive, arată recurenţii, au dovedit pe deplin că prejudiciul reclamanţilor este unul imens.

Totodată, arată recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel a apreciat că aceştia nu au calitate procesuală activă, în condiţiile în care au promovat acţiunea în calitate de părinţi şi frate, toate suferinţele materiale şi morale fiind raportate la această calitate, în condiţiile în care defunctul a fost înfiat cu efecte depline, legăturile de rudenie între ei şi defunct fiind întrerupte în totalitate urmare a adopţiei cu efecte depline.

Este evident, arată recurenţii, că singura calitate în care puteau solicita, în concret, să le fie acordate daune pentru prejudiciul suferit era cea de mamă, tată şi frate biologici ai defunctului, orice altă calitate fiind de neimaginat.

Cu toate acestea, instanţa nu era ţinută de această calitate în a soluţiona pe fond cauza, cât timp normele de drept material nu condiţionează, în mod exclusiv, acordarea de despăgubiri raportat la filiaţia reclamanţilor cu defunctul, sfera persoanelor îndreptăţite fiind mult mai largă.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi susţin că decizia recurată este nelegală deoarece nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ. într-o situaţie în care aplicabilitatea şi relevanţa acestui text de lege este mai mult decât evidentă.

Un alt doilea motiv de recurs invocat de recurenţii-reclamanţi vizează nelegalitatea deciziei recurate pentru nemotivarea hotărârii şi pentru că aceasta cuprinde motive străine de natura cauzei, critică ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii precizează că se referă atât la soluţia dată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor, dar şi la cuantificarea prejudiciului în cazul recurentului C.

Astfel, arată recurenţii, motivarea instanţei de apel, în sensul că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, se referă la faptul că aceştia au promovat acţiunea în calitate de părinţi şi frate, toate suferinţele materiale şi morale fiind raportate la această calitate, în condiţiile în care defunctul a fost înfiat cu efecte depline, legăturile de rudenie între ei şi defunct fiind întrerupte în totalitate urmare a adopţiei cu efecte depline.

Recurenţii consideră că această motivare este una extrem de superficială, în condiţiile dovedirii în concret a relaţiilor şi legăturilor reale care existau între defunct şi recurenţi.

Mai mult, în decizia recurată nu se face nicio referire la motivul pentru care instanţa de apel nu a apreciat că reclamanţii pot fi încadraţi în categoria "orice alte persoane" la care face referire art. 1391 alin. (2) C. civ.

Totodată, arată recurenţii-reclamanţi, decizia instanţei de apel este nemotivată şi sub aspectul soluţiei de a micşora cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului C., pentru propria vătămare, de la 50.000 RON la 20.000 RON, în condiţiile în care acesta a avut un număr de 65 - 70 de zile de îngrijiri medicale.

Suma de 20.000 RON, acordată cu titlu de daune morale, echivalează cu lipsa despăgubirii, având în vedere leziunile reclamantului şi traumele psihice şi fizice pe care acesta le-a suferit.

Critica pe care o aduc hotărârii instanţei de apel, arată recurenţii, are în vedere faptul că aceasta, fără o argumentaţie clară, raportată la normele legale în materie, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la decesul fiului şi fratelui lor şi a redus substanţial cuantumul daunelor morale pentru recurentul C.

Recurenţii consideră că instanţa de control judiciar era datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator. Or, instanţa de apel nici nu a avut în vedere probele din dosar, le-a ignorat şi, mai mult, nici nu a făcut referire în motivare la acestea şi la motivele pentru care le-a îndepărtat.

În decizia instanţei de apel, mai arată recurenţii, nu se regăsesc sub nicio formă considerentele pentru care au fost înlăturate toate apărările acestora cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanţilor cu privire la majorarea daunelor morale acordate prin sentinţa instanţei de fond.

Instanţa de apel face referire la faptul că daunele morale acordate recurentului C. "au caracter simbolic" şi "nu sunt de natură să înlăture consecinţele negative ale accidentului". Or, în opinia recurenţilor, această motivare este total străină de natura cauzei şi contrazice tocmai scopul asigurării de răspundere civilă auto care este acela de a proteja persoanele prejudiciate în accidente rutiere.

Recurenţii consideră că, prin decizia pronunţată, curtea de apel a încălcat principiile statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Principalul criteriu de care instanţa trebuia să ţină cont în stabilirea calităţii procesuale active a recurenţilor în privinţa decesului lui F. şi a cuantumului daunelor morale pentru recurentul C. este prejudiciul efectiv suferit de reclamanţi, prejudiciu dovedit în prezenta speţă.

Instanţa de apel nu enumeră criteriile pe care le-a avut în vedere în adoptarea soluţiei dispuse în cauză şi, în privinţa recurentului C., la cuantificarea daunelor morale acordate, nu face vorbire despre criteriile consacrate în doctrină şi practică pentru evaluarea prejudiciului moral, în concret, dar nici nu arată pe ce criterii şi-a fundamentat soluţia.

Al treilea motiv de recurs invocat de recurenţii-reclamanţi vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, critică ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii arată că înţeleg să critice hotărârea sub aspectul nelegalităţii raportat la dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 care dispune că, în caz de vătămare corporală, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Instanţa de apel nu a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale, jurisprudenţa din România, aceasta trecând peste dispoziţiile legale în vigoare.

În absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, care să contureze un sistem de referinţă la care să se raporteze atât justiţiabilii (victime directe şi indirecte), cât şi instanţele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, iar dispoziţiile legale să nu mai fie eludate.

Recurenţii arată că au fost depuse, încă din faza judecării în fond a cauzei, seturi de hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale în speţe similare.

Privită în ansamblu, cuantificarea prejudiciului încercat prin vătămarea sau decesul unei persoane, ca urmare a unui nefericit eveniment rutier ce nu îi poate fi imputabil, în mod cert trebuie să fie unitară, nediscriminatorie şi încadrată strict în limitele stabilite de legislaţie.

Cu toate acestea, jurisprudenţa constituie unul din criteriile legale prevăzute de legislaţia în vigoare, şi anume art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, articol pe care instanţa de apel nu l-a avut sub nici o formă în vedere la acordarea daunelor, ba mai mult, îl ignoră ca şi când acesta nu ar avea o forţă obligatorie.

Totodată, arată recurenţii, deşi prin întâmpinarea depusă şi prin concluziile formulate în faţa instanţei, reclamanţii au solicitat a se avea în vedere jurisprudenţa curţilor de apel din România, instanţa a ignorat în totalitate jurisprudenţa la care părţile reclamante fac referire.

Instanţa de apel nu a motivat de ce practica depusă la dosar, precum şi practica instanţelor judecătoreşti din România sunt nerelevante în prezenta cauză; instanţa nu face nici o referire la dispoziţiile legale mai sus invocate, eludând pur şi simplu textul de lege.

Intimata-pârâtă a SC D. SA depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate inadmisibilitatea căii de atac, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus, prin rezoluţia din data de 18 ianuarie 2018, întocmirea raportului prevăzut de dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul a fost întocmit la data de 4 mai 2018, iar completul de filtru, constatând că acesta întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 8 mai 2018, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Conform dovezilor aflate la filele x, raportul a fost comunicat părţilor.

Recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 martie 2019, completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă SC D. SA. A admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva Deciziei nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru judecarea căii de atac.

Examinând cererea de recurs, în limitele criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurenţii-reclamanţi susţin că înţeleg să critice atât soluţia dată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, cât şi pe cea referitoare la cuantificarea prejudiciului în cazul recurentului C.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel s-a aplecat asupra situaţiei particulare a speţei, pe care a analizat-o în raport de susţinerile părţilor şi de probele administrate în cauză, astfel încât soluţia pronunţată a fost rezultatul unui raţionament juridic propriu.

Or, în cauză, se constată că această garanţie procesuală a fost respectată, instanţa de apel arătând motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia şi, reanalizând întregul material probatoriu administrat, a dat o apreciere diferită acestuia, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B. şi, în consecinţă, a respins în întregime acţiunea formulată de aceştia, precum şi în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului C.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar în raport de cele reţinute sub acest aspect de către instanţa de apel, susţinerile recurenţilor-reclamanţi, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată şi argumentată suficient în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi cea referitoare la cuantificarea prejudiciului în cazul recurentului C., sunt nefondate.

Nu poate fi primită nici critica încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, care dispune că, în caz de vătămare corporală, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Astfel, recurenţii critică faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate reclamantului C., în nume propriu, jurisprudenţa naţională, aceasta trecând peste dispoziţiile legale în vigoare.

Cum în faza procesuală a recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va fi analizată doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri.

Din acest punct de vedere, critica este nefondată.

Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, invocat prin motivele de recurs, stipulând că despăgubirile pentru daunele morale în cazul vătămării corporale a unei persoane se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

La nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a despăgubirilor băneşti ce pot fi acordate pentru repararea prejudiciilor morale, iar jurisprudenţa, în ceea ce priveşte prejudiciului nepatrimonial rezultat din aceeaşi categorie de fapte ilicite - accidente cauzate de autovehicul - cunoaşte variaţii foarte mari şi este lipsită de delimitări precise ale cuantumului despăgubirilor.

Instanţa de judecată este suverană în a-şi forma propria convingere asupra aspectelor deduse judecăţii, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama de principiile şi criteriile statuate de practica judiciară în materie.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, jurisprudenţa naţională a fost însă constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor pretins a fi lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.

Aceste criterii, în cuantificarea prejudiciului moral, sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suferit victimele unui accident, precum şi la consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

În acelaşi sens, despăgubirile acordate trebuie să respecte criteriul unui raport de proporţionalitate cu dauna suferită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmând în jurisprudenţa sa că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, cu intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În speţă, instanţa de apel, apreciind asupra cuantumului despăgubirilor pentru daune morale acordate de către tribunal reclamantului C. în nume propriu, a considerat că acesta este nelegal, raportat la situaţia de fapt concretă şi la persoana părţii vătămate, criterii şi principii pe care le-a evocat în cuprinsul motivării deciziei recurate.

Astfel, curtea de apel a reţinut că, la stabilirea despăgubirilor, trebuie avut în vedere faptul că, din probaţiunea administrată în cauză, a rezultat că reclamantul C. şi autorul accidentului au consumat băuturi alcoolice, că reclamantul a cunoscut faptul că autorul accidentului se afla sub influenţa băuturilor alcoolice. Cu toate acestea, reclamantul C. s-a urcat în autovehicul în calitate de pasager, asumându-şi o parte din riscul producerii accidentului. Suferinţa ce i-a fost cauzată reclamantului şi care a necesitate pentru vindecare 65 - 70 de zile de îngrijiri medicale nu poate fi contestată, a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată că nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, neexaminând criteriul jurisprudenţial şi neanalizând în suficientă măsură jurisprudenţa naţională şi pe cea indicată de către părţi, în condiţiile în care curtea de apel a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului C. prin raportare la criteriile statuate de jurisprudenţa în materie.

Sub acest aspect nu prezintă nicio relevanţă împrejurarea că instanţa de apel nu a făcut trimitere la hotărârile indicate de către reclamanţi, în condiţiile în care aceasta a procedat la o analiză de ansamblu a situaţiei concrete din speţa dedusă judecăţii, iar dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 nu exclud o astfel de analiză, ci doar impun instanţelor obligaţia de a se raporta la criteriile de apreciere ce rezultă din jurisprudenţa naţională.

Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de apel pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, faţă de faptul că nu a avut în vedere, la cuantificarea daunelor morale, practica depusă la dosar de către reclamanţi.

Astfel, în raport de cele anterior expuse, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat sau a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, atunci când a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului C. în nume propriu, suma de 20.000 RON fiind stabilită în mod corect prin raportare la circumstanţele concrete ale speţei.

În ceea ce priveşte criticile ce vizează neacordarea daunelor morale şi materiale solicitate de recurenţii-reclamanţi C., B. şi A. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pierderii fiului şi, respectiv, fratelui, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că:

"Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor şi surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Din analiza acestui text rezultă că prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei, că sfera victimelor prin ricoşeu care au dreptul la reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este foarte largă, fiind alcătuită din ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu. Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ. prevăd posibilitatea acordării despăgubirilor în afara persoanelor enumerate oricărei alte persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, Înalta Curte constată că singura condiţie impusă de legiuitor în ce priveşte acordarea despăgubirilor este dovedirea existenţei prejudiciului moral. Cum din textul legal enunţat, rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care "ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul şi nici instanţa nu trebuie să distingă.

Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede, în condiţiile în care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi C., B. şi A., în calitate de părinţi şi frate biologici ai defunctului F., în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului, respectiv fratelui, pot fi încadraţi în sintagma prevăzută de art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ., cu condiţia dovedirii existenţei unui prejudiciu moral, sens în care se impunea verificarea existenţei unei legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care aceştia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat doar la calitatea reclamanţilor de părinţi şi frate biologici, reţinând însă faptul că defunctul a fost adoptat cu efecte depline, legăturile de rudenie dintre ei şi defunct fiind întrerupte în totalitate urmare adopţiei cu efecte depline, apreciind că nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite la despăgubiri, potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de cele expuse şi în limitele arătate, cum motivele de recurs invocate se circumscriu dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează să admită recursul formulat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva Deciziei nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi să caseze, în parte, decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei instanţei de apel privind cererea formulată de reclamantul C. în nume propriu, precum şi cele referitoare la menţinerea dispoziţiilor din sentinţa apelată cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. În rejudecare, instanţa de apel urmează ca, în examinarea apelului declarat de reclamanţii A., B. şi C., să se raporteze la motivele de apel invocate de aceştia cu privire la cererea de acordare a daunelor morale şi materiale solicitate, ca urmare a prejudiciului produs prin decesul numitului F.

De asemenea, în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, în rejudecare, instanţa urmează a examina toate criticile şi aspectele învederate în motivele de apel.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a avea în vedere şi statuările din prezenta decizie de casare, în sensul că recurenţii-reclamanţi C., B. şi A., în calitatea lor de părinţi şi frate biologici ai defunctului adoptat cu efecte depline, pot fi încadraţi în sintagma prevăzută de art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ., în ceea ce priveşte cererea acestora de acordare a daunelor morale, cu condiţia dovedirii existenţei unui prejudiciu moral ca urmare a decesului fiului şi fratelui lor, sens în care urmează a fi administrate probe în vederea verificării existenţei unei legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care aceştia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva Deciziei nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza Curţii de Apel Cluj, spre rejudecarea apelurilor.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei instanţei de apel privind cererea formulată de reclamantul C. în nume propriu, precum şi pe cele referitoare la menţinerea dispoziţiilor din sentinţa apelată cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2019.

Procesat de GGC - CL