State's appeal fails: vacant succession judgment upheld, plaintiff's ownership via 30-year prescription and accession affirmed.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la 29 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate dobândirea dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani şi accesiunii imobiliare artificiale, asupra imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x (fostă Bd. x), constând în teren intravilan în suprafaţă de 380 mp şi construcţie cu o suprafaţă construită desfăşurată de 98,74 mp.

Prin cererea depusă la termenul din 26 mai 2016, numitul D. a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de reclamant, în locul reclamantei A., ca urmare a încheierii contractului de vânzare de drepturi litigioase, autentificat sub nr. x din 10 martie 2016 de Biroul Individual Notarial E.

De asemenea, a arătat că solicită introducerea în cauză a pârâţilor B., C., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, cererea sa vizând:

- pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate deschisă succesiunea defuncţilor B. şi C.;

- să se constate vacanţa succesorală şi calitatea de unic moştenitor a statului;

- să se constate dobândirea dreptului de proprietate al reclamantei A. prin efectul uzucapiunii de 30 de ani şi al accesiunii imobiliare artificiale asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x (fostă Bd. x), constând în teren intravilan în suprafaţă de 360 mp, conform măsurătorilor cadastrale efectuate, şi 380 mp din acte, şi în construcţiile edificate pe acesta: C1 - locuinţă, având o suprafaţă construită desfăşurată de 72 mp şi o suprafaţă utilă de 59,87 mp şi C2 - construcţie anexă având o suprafaţă construită desfăşurată de 5 mp.

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti:

Prin Sentinţa civilă nr. 11521 din 23 iunie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin Sentinţa nr. 948 din 26 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

A admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta A., în sensul că a constatat deschisă succesiunea defuncţilor B. şi C., precum şi vacanţa succesorală de pe urma acestora, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A constatat că reclamantul D. (în calitate de cumpărător de drepturi litigioase de la pârâta A., potrivit contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x din 10 martie 2016 de Biroul Individual Notarial E.) a dobândit dreptul de proprietate prin prescripţia achizitivă de lungă durată asupra terenului în suprafaţă de 371,84 mp (380 mp din acte), situat în municipiul Bucureşti, str. x (fostă Bd. x), astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul tehnic judiciar F. şi a constatat că reclamantul D. a dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcţiei C1 - locuinţă având o suprafaţă construită la sol de 51,8 mp, identificată prin raportul de expertiză menţionat.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin Decizia nr. 197 din 5 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Sentinţei civile nr. 948 din 26 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi D.

5. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică de nelegalitate vizează reţinerea greşită a calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în sprijinul căreia au fost aduse argumentele ce urmează să fie expuse.

Un prim argument invocat de recurentul-pârât este acela că au fost încălcate dispoziţiile legale ce guvernează calitatea de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român.

În cauza dedusă judecăţii primul capăt de cerere are ca obiect constatarea vacanţei succesorale de pe urma defunctei B. şi a defunctului C., prin urmare în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731 din 4 iulie 2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Conform dispoziţiilor legale menţionate anterior, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcţiile generale regionale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii şi sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii notariale.

Prin urmare, în succesiunile ce urmează să fie declarate vacante, Statul Român va fi reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti (DGFP Bucureşti), iar nu de către Ministerul Finanţelor Publice. Instanţa de apel a făcut o confuzie între calitatea de parte în proces şi calitatea de reprezentant, deoarece DGFP Bucureşti a participat în proces în calitate de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, iar nu al Statului Român.

Un al doilea argument vizează capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de către reclamantă, în sensul că, în cauză, are calitate procesuală pasivă proprietarul care s-a desesizat de bun, permiţând ca acesta să intre în posesia altei persoane.

Or, în speţă, numai dacă se constată prin aceeaşi hotărâre că Statul Român a devenit proprietarul terenului s-ar putea reţine calitatea sa procesuală pasivă, în caz contrar fiind necesar să fie chemaţi în judecată proprietarii anteriori ai terenului în litigiu.

Mai mult, prin Decizia nr. 2/2011, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că în cadrul acţiunilor ce au ca obiect constatarea calităţii pârâtului de unic moştenitor al unei succesiuni, formulate în contradictoriu cu Statul Român, acesta nu are legitimare procesuală pasivă decât în prezenţa unui certificat de vacanţă succesorală. S-a reţinut în considerente că," în lipsa unui certificat de vacanţă succesorală, nu există un conflict între părţi aflate pe poziţii de contrarietate juridică şi deci statului nu i se poate opune în calitate de pârât, pretenţia reclamantului asupra unei moşteniri faţă de care statul este terţ."

Un al treilea argument vizează dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiei edificate pe teren, capăt de cerere pentru care, de asemenea, recurentul Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, întrucât cererea de chemare în judecată trebuia îndreptată împotriva unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se află construcţia. Această entitate juridică are calitatea de a aplica amenzi contravenţionale şi de a dispune desfiinţarea construcţiilor executate fără autorizaţie.

Prin urmare, în speţă, legitimare procesuală pasivă poate avea numai proprietarul terenului, prezumat a fi şi proprietarul construcţiei în temeiul art. 492 din C. civ. de la 1864.

O altă critică vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1890 C. civ., în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele textului menţionat anterior, respectiv posesia de peste 30 ani, iar aceasta să fie utilă, adică neviciată.

Argumentul invocat de recurent în sprijinul acestei teze este acela că bunul ce face obiectul judecăţii nu se află în circuitul civil, adică nu era susceptibil de a fi uzucapat. Astfel, s-a arătat că anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 18/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.

Prin urmare nu se putea opune o posesie utilă statului înainte de anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, inalienabilă şi imprescriptibilă.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 10 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

7. Apărările formulate în cauză

La 18 iulie 2018 (data depunerii la oficiul poştal), reclamantul D. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând, în esenţă, că acesta nu are un drept de opţiune succesorală, iar bunurile din moştenirea vacantă sunt dobândite de stat în baza unui drept de moştenire legală, conform dispoziţiilor art. 680 din C. civ. de la 1865.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministrul Finanţelor Publice, este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile formulate de recurent cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestuia, prin raportare la toate argumentele din cuprinsul cererii de recurs.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, acest text este incident numai în cadrul procedurii notariale, ceea ce înseamnă că într-un litigiu de drept comun se aplică dispoziţiile generale, respectiv art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 223 din C. civ. Raportul juridic dedus judecăţii a luat naştere înainte de intrarea în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune care a început încă din anul 1969, conform precizărilor reclamantei G. şi a continuat să se deruleze şi sub imperiul legii noi.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954:

"Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop."

Potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C. civ., "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul când legea stabileşte un alt organ în acest sens."

Mai mult, pe tot parcursul judecării cauzei, Statul Român a fost reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, astfel încât niciuna dintre entităţile juridice din proces nu a suferit vreo vătămare procesuală.

Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, constată că nu poate fi reţinut argumentul privind incidenţa Deciziei nr. 2/2011, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că "În cadrul acţiunilor ce au ca obiect constatarea calităţii pârâtului ca unic moştenitor al unei succesiuni, formulată în contradictoriu cu Statul Român, acesta nu are legitimarea procesuală pasivă decât în prezenţa unui certificat de vacanţă succesorală."

Astfel, se reţine că instanţa de fond s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind vacanţa succesorală, a admis acţiunea precizată, în sensul că a constatat deschisă succesiunea defuncţilor B. şi C., precum şi vacanţa succesorală de pe urma acestora, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Aşadar, vacanţa succesorală poate fi constatată şi în procedura judiciară, în contradictoriu cu Statul Român, nu numai pe cale notarială, acest aspect fiind tranşat de instanţa de fond, soluţia fiind menţinută în apel. În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de apel a făcut o confuzie între calitatea de parte şi calitatea de reprezentant, deoarece, aşa cum rezultă din dispoziţiile legale evocate, calitatea de parte este a Statului Român, reprezentat în litigiile de drept comun prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât criticile formulate de recurent sub acest aspect, sunt nefondate.

În acest context, Statul Român are legitimare procesuală pasivă, de vreme ce calitatea sa a fost constatată prin hotărâre judecătorească şi poate sta în proces cu privire la toate capetele de cerere formulate de reclamantă.

Este nefondat şi argumentul invocat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 privitor la realizarea unor construcţii fără autorizaţie şi necesitatea introducerii în cauză a unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Bucureşti, deoarece acest aspect vizează răspunderea contravenţională şi nu face obiectul litigiului dedus judecăţii.

Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1890 C. civ. de la 1864, este nefondată critica recurentului-pârât privind greşita aplicare de către instanţa de apel a acestor norme legale, în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele textului menţionat anterior, respectiv posesia de peste 30 ani, iar aceasta să fie utilă, adică neviciată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de către reclamantă, instanţele anterioare au reţinut în mod corect incidenţa Deciziei nr. 4/2006, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că:

"În cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor prin Decretele-lege nr. 1/1989 şi 9/1989, posesorii terenurilor pot solicita instanţelor de judecată să se constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective."

Aşadar, posesia exercitată de reclamantă şi de antecesorii săi asupra imobilului este de natură să producă efecte juridice în temeiul dispoziţiilor art. 1890 C. civ. de la 1864, fiind aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate, după îndeplinirea termenului prevăzut de lege.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, coroborate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 197 A din 5 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 197 A din 5 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2019.

Procesat de GGC - CL