Exclusive territorial jurisdiction for property ownership claims: real estate location vs. defendant's domicile

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 8 mai 2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat instanţei de judecată să constate faptul că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului reprezentat de apartamentul nr. x situat în Bucureşti, Calea x, înscris în Cartea funciară nr. x-C1-U36 Bucureşti.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat, raportat la prevederile art. 107 C. proc. civ., excepţia necompetenţei teritoriale, având în vedere ca domiciliul pârâţilor este în Alba Iulia, Judeţul Alba, aşa cum reiese şi din Certificatul de moştenitor nr. x/22.01.2018 întocmit de către Notar Public E. din cadrul F.

Prin Sentinţa nr. 1974/08.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată de pârâţi prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut următoarele considerente:

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Reclamantul a formulat demersul judiciar urmărind, prin intermediul unei acţiuni în realizare, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate vânzarea-cumpărarea imobilului apartament nr. x situat în Bucureşti, Calea x, prin predarea cheilor şi a actelor autentice de proprietate, precum şi a posesiei asupra acestui imobil, ca urmare a existenţei unui acord ferm de voinţă în acest sens între părţi.

Instanţa a reţinut că, potrivit Deciziei nr. 8/10.06.2013 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, natura juridică a acţiunii în pronunţarea unui hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil este o acţiune personală imobiliară, iar competenţa aparţine, la alegerea reclamantului, fie instanţei de la domiciliul ori sediul pârâtului, fie instanţei de la locul stabilit prin convenţie pentru executarea, chiar în parte, a obligaţiei.

Prin prisma acestor consideraţii, în lipsa stabilirii, prin convenţie, a locului pentru executarea, chiar în parte, a obligaţiei de încheiere a actului autentic de vânzare-cumpărare, rezultă că reclamantul este ţinut să se adreseze instanţei de la domiciliul pârâţilor, iar nerespectarea normei de competenţă teritorială de ordine privată, instituită, în mod alternativ, potrivit Deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. 8/10.06.2013, având caracter relativ, a fost invocată în mod corespunzător doar de către pârâţi prin întâmpinare, sub forma excepţiei procesuale, şi sancţionată de Tribunal, prin admiterea ei.

Învestit prin declinare, Tribunalul Alba, secţia I civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 329/06.03.2019, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În motivare, Tribunalul Alba a avut în vedere prevederile art. 117 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul, precum şi cele ale art. 125 C. proc. civ., care prevăd că, în cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.

Reclamantul din prezenta cauză pe calea unei acţiuni în constatare, doreşte valorificarea unui drept de proprietate asupra unui imobil reprezentat de apartamentul nr. x situat în Bucureşti, Calea x, înscris în Cartea funciară nr. x-C1-U36 Bucureşti, aspect care reiese din chiar modul de formulare a actului de sesizare al instanţei şi temeiul de drept invocat, respectiv art. 35 C. proc. civ.

Reclamantul nu a învestit instanţa cu o acţiune în realizare, de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să constate vânzarea-cumpărarea imobilului apartament nr. x situat în Bucureşti, Calea x, prin predarea cheilor şi a actelor autentice de proprietate, precum şi a posesiei asupra acestui imobil, ca urmare a existenţei unui acord ferm de voinţă în acest sens între părţi, ci cu o acţiune în constatare, prin care se urmăreşte dobândirea unui drept de proprietate asupra unui apartament în baza unui acord de voinţă din anul 1992, convenit între reclamant, pârâtul B. şi soţia acestuia.

În această situaţie, relevantă este natura dreptului ce se doreşte a fi valorificat prin cerere, şi anume aceea de drept real, astfel că, din interpretarea, per a contrario, a dispoziţiilor art. 126 C. proc. civ., competenţa teritorială nu poate aparţine decât, exclusiv, instanţei de la locul situării imobilului.

Analizând conflictul de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În cauza pendinte, prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul solicită valorificarea dreptului de proprietate cu privire la un imobil situat în Bucureşti, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., care reglementează acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, sub aspectul interesului şi a caracterului său subsidiar.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 117 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul.

Textul legal menţionat reglementează competenţa teritorială exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 125 C. proc. civ., în cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.

În speţă, nu este incidentă Decizia nr. 8/10.06.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care statuează cu privire la natura juridică a acţiunii în pronunţarea unui hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, în sensul că aceasta este o acţiune personală imobiliară, întrucât reclamantul nu a învestit instanţa cu o asemenea acţiune, de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să constate vânzarea-cumpărarea unui imobil, ca urmare a existenţei unui acord ferm de voinţă în acest sens între părţi, ci o acţiune în constatare, prin care se urmăreşte recunoaşterea unui drept de proprietate asupra unui apartament situat în Bucureşti.

Aşa fiind, având în vedere că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în constatare, iar imobilul asupra căruia se solicită constatarea dreptului de proprietate se află situat în Bucureşti, în aplicarea prevederilor 117 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 125 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze pricina este Tribunalul Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2019.

Procesat de GGC - NN