State liability for delay in communicating withdrawal from EU peacekeeping mission: causal link and panel composition waiver

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 22 iulie 2015 sub numărul x/121/2015, reclamanţii A., B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea acestora la plata de despăgubiri morale şi materiale cauzate printr-o acţiune ilicită a pârâtului MAE: către A. suma de 58.686,64 euro beneficiu nerealizat, 80.000 euro daune morale, sume actualizate cu rata inflaţiei şi urmând a fi achitată dobânda legală începând cu data de 18.12.2012 până la achitarea integrală a debitului principal; către B. suma de 20.000 euro daune morale, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi urmând a fi achitată dobânda legală începând cu data de 18.12.2012 până la achitarea integrală a debitului principal.

Prin Sentinţa nr. 139 din 9 ianuarie 2016 Tribunalul Galaţi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti pe rolul secţiei contencios administrativ şi fiscal sub numărul de dosar x/2016.

Prin încheierea de dezînvestire din data de 18.04.2016 s-a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea secţiilor civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a III-a civile sub numărul de dosar x/2016.

Prin Sentinţa nr. 169 din 8 februarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul la plata, către A., a următoarelor sume: 58.686,64 euro, prejudiciu material, în RON conform cursului BNR din ziua plăţii, a dobânzii legale aferentă acestei sume începând cu data de 22.07.2015 şi a actualizării debitului principal cu indicele de inflaţie, acestea urmând a fi calculate până la data plăţii integrale a debitului principal; 2.000 euro, prejudiciu moral, în RON, conform cursului BNR din ziua plăţii, a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 8.02.2017 şi a actualizării debitului principal cu indicele de inflaţie, acestea urmând a fi calculate până la data plăţii integrale a debitului principal; suma de 6.783,52 RON, taxă de timbru - cheltuieli de judecată parţiale; a obligat pârâtul la plata, către B., a sumei de 2.000 euro, prejudiciu moral, în RON, conform cursului BNR din ziua plăţii, a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 8.02.2017 şi a actualizării debitului principal cu indicele de inflaţie, acestea urmând a fi calculate până la data plăţii integrale a debitului principal; suma de 552,47 RON, taxă de timbru-cheltuieli de judecată parţiale; a respins cererea Ministerului Afacerilor Externe de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, şi s-a luat act că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea de şedinţă nr. 1501 din 5 octombrie 2017 pronunţată în Dosar nr. x/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis cererea de strămutare formulată de petentul Ministerul Afacerilor Externe în Dosar nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti şi a strămutat judecata apelului la Curtea de Apel Ploieşti.

Prin Decizia nr. 213 din 25 ianuarie 2018 Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a admis apelul pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea precizată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 8 C. proc. civ. reclamanţii A., B., arătând următoarele:

- Hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit în mod aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În motivarea acestei critici se arată că, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/01.03.2018 emisă de Curtea de Apel Ploieşti - BIRP, Dosarul nr. x/2016 a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti la data pe 18.10.2017, a fost înregistrat la secţia I civilă, însă nu a fost repartizat aleatoriu în aceeaşi zi, ci pe data de 20.10.2017, când a fost repartizat completului a cărui compunere a fost schimbată ulterior pe parcursul soluţionării dosarului.

După ce dosarul a fost repartizat, compunerea completului a fost schimbată în mod nelegal: la primul termen de judecată din data de 06.12.2017 completul de judecată a fost compus din judecătorii C. - D. (preşedinte de secţie, care a intrat în compunerea completului ca judecător de permanenţă); la al doilea termen de judecată din data de 22.01.2018, completul de judecată a fost compus din judecătorii C. -E., în condiţiile în care preşedintele de secţie D. - care a participat la soluţionarea dosarului la primul termen de judecată când au fost încuviinţate probele - a solicitat Colegiului de Conducere înlăturarea sa din complet prin modificarea compunerii completului de judecată 6A CIV.

La termenul de judecată din data de 06.12.2017 s-a dispus amânarea judecării cauzei, judecătorii cunoscând faptul că va fi modificată compunerea completului de judecată pentru următorul termen.

Conform art. 19 C. proc. civ., judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.

Totodată, art. 214 C. proc. civ., prevede că membrii completului care judecă trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii. În cazul în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Recurenţii susţin că nu există niciun motiv obiectiv pentru care doamna judecător D. să fi fost împiedicată participe la soluţionarea dosarului la toate termenele de judecată, după ce a luat măsuri în dosar. Prin înlăturarea sa din complet a fost încălcat principiul continuităţii, la termenul din data de 06.12.2017 fiind ample discuţii cu privire la probatoriu, iar acest principiu al continuităţii înseamnă nu doar păstrarea aceloraşi judecători la dezbaterile pe fond şi la momentul pronunţării soluţiei, ci păstrarea aceloraşi membri ai completului pe tot parcursul procesului, cu atât mai mult după ce au fost discutate şi încuviinţate probe în dosar, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, dar şi a instanţelor din Bucureşti.

Principiul continuităţii nu înseamnă că dosarul trebuie soluţionat de completul de judecată cu acelaşi număr (6A CIV), ci că dosarul trebuie judecat şi soluţionat de aceiaşi membri ai completului de judecată, indiferent de numerotarea completului.

De asemenea, recurenţii arată că nu s-au respectat nici regulile privind repartizarea aleatorie a dosarului, în sensul că dosarul nu a fost repartizat în aceeaşi zi cu data înregistrării la instanţă (18.10.2017), ci la două zile diferenţă (pe 20.10.2017), cu încălcarea dispoziţiilor art. 84 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

- Prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În acest sens recurenţii susţin că, la termenul de judecată din 06.12.2017, instanţa de apel a încuviinţat apelantului pârât proba cu înscrisuri constând în acte de aproximativ 120 de pagini, cu motivarea că necesitatea administrării acestei probe ar fi rezultat din dezbateri. Aceste înscrisuri, pe care apelantul le deţinea încă din 2012 - 2013 şi pe care nu le-a invocat prin cererea de apel sau prin întâmpinarea depusă la dosar, au fost încuviinţate fără ca instanţa să aibă răgazul de a le analiza pentru a aprecia dacă au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât au fost depuse în şedinţa publică de la acel termen.

Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Cele 120 de pagini depuse în şedinţă publică nu au fost lecturate sau văzute de complet înainte de a le încuviinţa, iar reclamanţii au susţinut că nu au legătură cu soluţionarea cauzei şi că nu trebuie încuviinţate, dar instanţa de apel le-a încuviinţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., făcând o aplicare greşită a legii şi pronunţând o hotărâre pe baza acestor probe încuviinţate nelegal, doar în scopul de a amâna judecarea cauzei, pentru ca la termenul următor să se pronunţe un alt complet de judecată pe fondul apelurilor.

Astfel, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 174 alin. (3) C. proc. civ., reclamanţii opunându-ne încuviinţării probelor încuviinţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, se susţine că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului întrucât, deşi instanţa de apel a încuviinţat ca ambii reclamanţi să se adreseze personal instanţei de apel, preşedintele completului de judecată a acordat cuvântul doar reclamantei, nu şi reclamantului (cel care a fost în Kabul, care a trecut prin momentele dificile atestate de actele de la dosar şi care putea relata cel mai bine impactul pe care l-a avut asupra sa fapta ilicită a MAE).

De asemenea, deşi s-a amânat pronunţarea pentru a se depune concluzii scrise, la data de 25.01.2018, când reclamanta s-a prezentat personal pentru a depune concluziile scrise în cadrul programului de lucru, grefierul de la registratură/arhivă a arătat că completul de judecată deja se pronunţase, deci fără a aştepta să primească concluziile scrise, pronunţarea având loc chiar cu câteva ore înainte de terminarea programului cu publicul. Deliberarea a avut loc între judecători fără a aştepta concluziile scrise cu încălcarea dreptului la apărare.

O altă încălcare a dreptului la apărare s-a realizat prin faptul că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu referire la documentul F., în condiţiile în care a respins solicitarea de ataşare a acestui document la dosar (deci fără a exista la dosar), aşa încât reclamanţii au fost în imposibilitate de a formula apărări cu privire la incidenţa sau nu în cauză a acestui document.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reţinându-se incidenţa în cauză a F., prin redarea trunchiată şi interpretarea eronată.

Astfel, se reţine, în mod greşit, de către instanţa de judecată că, pentru reclamant, Şeful Misiunii era responsabil de controlul disciplinar asupra sa. În realitate, normele citate - art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (2) şi art. 6 alin. (5) din Decizia 2010/279/PESC a Consiliului din mai 2010 sunt redate trunchiat, forma integrală fiind următoarea: "Şeful misiunii este responsabil pentru controlul disciplinar asupra personalului. Asupra personalului detaşat se exercită acţiuni disciplinare de către autoritatea naţională sau a Uniunii corespunzătoare".

Aşadar, textul incident în speţă, respectiv cazul unei acţiuni disciplinare, este tocmai cel omis, respectiv teza a II-a din art. 6 alin. (5).

Totodată, din art. 36 alin. (1) din Normele metodologice privind selecţionarea, pregătirea, încadrarea şi trimiterea personalului Ministerului de Interne să desfăşoare misiuni în străinătate, aprobate sub nr. 47.717/28.09.2001 de către Direcţia Management Resurse Umane şi Direcţia Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale în baza art. 5 din Ordinul Ministrului de Interne nr. 35/01.09.2001 (în vigoare la momentul la care a avut loc întoarcerea în ţară a reclamantului) coroborate cu dispoziţiile art. 55 - 62 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, rezultă că întreruperea participării personalului la operaţii multinaţionale/misiuni de cooperare internaţională înainte de expirarea turului de serviciu/termenului stabilit pentru şederea ta post, se aprobă de ministrul de interne la propunerea şefului Direcţiei Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale.

Deci, aceeaşi situaţie constând în aplicarea greşită a normei de drept materiale este incidentă şi în cazul ignorării dispoziţiilor articolului sus citat, întrucât, potrivit acestuia, întreruperea turului de serviciu pentru personalul detaşat (aşa cum era reclamantul) se dispunea de autorităţile naţionale (ministrul de interne), nu de Şeful Misiunii Eupol, astfel cum în mod eronat şi nelegal a reţinut instanţa de apel, justificându-şi astfel constatarea lipsei legăturii de cauzalitate dintre necomunicarea de către MAE a adresei MAI privind revenirea asupra retragerii reclamantului şi prejudiciul creat reclamanţilor.

Controlul operaţional nu este acelaşi lucru cu comanda sub care se află personalul Ministerului de interne român în timpul detaşării. Poliţiştii români detaşaţi în misiuni de menţinere a păcii sunt în continuare sub comanda autorităţilor naţionale, însă operaţional vor participa la misiunile concrete în teren, astfel cum se dispune de către Şeful Misiunii, care însă nu are putere de decizie asupra statutului personalului străin detaşat, ci doar asupra personalului contractual. La momentul la care a avut loc fapta ilicită a MAE, reclamantul se afla sub autoritatea autorităţilor naţionale.

În legătură cu încheierea sau revocarea de contracte de către Şeful Misiunii Eupol Afganistan instanţa nu precizează din studierea căror documente a ajuns la o astfel de concluzie. În timp ce reclamantul a prezentat documentul scris chiar de cel care a revocat selecţia, în care acesta îşi precizează motivele revocării selecţiei.

Tot în sfera greşitei aplicări a textului de lege se încadrează şi concluzia instanţei de apel în care se menţionează că din Memorandumul întocmit de Şeful Misiunii ar rezulta că suspendarea reclamantului a avut drept consecinţă repatrierea acestuia, instanţa de apel făcând confuzie între două instituţii juridice diferite, reglementate de documente diferite şi dispoziţii legale şi regulamentare, respectiv suspendare (reglementată de Oplan, document neataşat la dosar) şi repatriere/retragere care se dispunea în condiţiile legii române şi, deci, nu putea fi dispusă decât de către autorităţile naţionale, nu de către Şeful Misiunii Eupol Afganistan.

Instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a legii, respectiv a redat trunchiat, astfel cum i s-a prezentat în extras de către pârâtul MAE, texte din Oplan - Anexa K referitoare la personalul contractual, deşi erau incidente dispoziţiile privind personalul detaşat, a redat trunchiat şi a interpretat eronat dispoziţiile art. 5 şi 6 din Decizia 2010/279/PESC a Consiliului din mai 2010, respectiv a ignorat textele de lege aplicabile în speţă: legea romană - Statutul poliţistului şi Normele metodologice privind selecţionarea, pregătirea, încadrarea şi trimiterea personalului Ministerului de Interne să desfăşoare misiuni în străinătate, aprobate sub nr. 47.717/28.09.2001 de către Direcţia Management Resurse Umane şi Direcţia Integrare Europeană şi Relaţii internaţionale în baza art. 5 din Ordinul Ministrului de Interne nr. 35/01.09.2014.

Procedând în acest mod, prin aplicarea greşită a legii, instanţa de apel şi-a motivat constatarea lipsei existenţei legăturii de cauzalitate dintre necomunicarea de către MAE a adresei MAI privind stoparea procedurii de retragere a reclamantului şi prejudiciul creat.

Instanţa de apel a apreciat că prejudiciul material creat reclamantului nu ar fi cert, deşi reclamanţii au depus la dosar acte oficiale ale Uniunii Europene care stabilesc salarizarea personalului contractual aflat în misiuni de menţinere a păcii, solicitând salarizarea pe cea mai mică grilă (I) şi pentru perioada cea mai mică de funcţionare a Misiunii (până la finalul exerciţiului bugetar); a reţinut că selecţia era provizorie şi că nu fuseseră trimise documentele, la dosar existând însă comunicări oficiale care atestă primirea documentelor, a apreciat că greşeala comisă de MAE nu a avut nicio consecinţă, deşi apoi se reţine că a fost creat un prejudiciu moral incontestabil - reclamantul lipsit de mijloace de protecţie şi aflat în teatru de război, reclamanta aflată în ţară, mamă a copilul minor şi lipsită de posibilitatea de a comunica cu reclamantul.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru netimbrare, excepţia de inadmisibilitate, iar pe fond, a solicitat respingerea căii de atac.

Referitor la motivul de recurs privind repartizarea aleatorie a dosarului şi schimbarea compunerii completului de judecată, pârâtul a arătat că reclamanţii puteau invoca aceste aspecte în apel doar până la data de 16.12.2017, respectiv 22.01.2018, iar la momentul închiderii cercetării judecătoreşti în apel erau decăzuţi din dreptul de a formula obiecţiuni asupra acestor chestiuni, sens în care ele nu mai pot forma în prezent obiect al motivelor de recurs.

Aceeaşi sancţiune, susţine pârâtul, intervine şi pentru critica privind înscrisurile administrate ca probe, în raport de care reclamanţii, deşi s-au opus la încuviinţarea probei, nu au învederat că reprezintă o încălcare a formelor de procedură.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au arătat că recursul este admisibil, a fost legal timbrat, au solicitat respingerea excepţiilor invocate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin raportul de admisibilitate întocmit în procedura de filtru, completat după pronunţarea Deciziei nr. 2/14.01.2019 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că recursul a fost legal timbrat şi că recurenţii-reclamanţi deduc judecăţii chestiuni legate de modalitatea în care s-a desfăşurat judecata în calea de atac a apelului, asupra cărora instanţa de recurs este chemată a se pronunţa, conform legii, în calea extraordinară de atac, sens în care aspectul procedural al inadmisibilităţii din această perspectivă nu este incident.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 3.04.2019.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 2 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit în mod aleatoriu pentru soluţionarea cauzei, a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii, de la termenul la care s-au încuviinţat probatoriile, până la cel în care au avut loc dezbaterile.

De asemenea, susţin că nu s-au respectat nici regulile privind repartizarea aleatorie a dosarului, în sensul că dosarul nu a fost repartizat în aceeaşi zi cu data înregistrării la instanţă, ci la două zile diferenţă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 84 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Înalta Curte constată că recurenţii critică aspecte ce ţin de nelegala compunere a completului de judecată, invocând încălcarea principiului continuităţii şi a principiului repartizării aleatorii.

Or aceste neregularităţi procedurale, ce au fost cunoscute recurenţilor încă din faza de judecată a apelului, nu au fost invocate în faţa completului de judecată la termenul imediat următor, ci doar prin motivele de recurs.

Compunerea sau constituirea nelegală a completului atrage, potrivit art. 174 şi 176 C. proc. civ., sancţiunea nulităţii absolute şi necondiţionate a actului procedural, în cauză a hotărârii judecătoreşti, însă această împrejurare poate fi invocată în orice stare a judecăţii în baza art. 178 alin. (1) C. proc. civ., doar dacă legea nu prevede altfel.

Or, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) (între care şi cel reglementat de pct. 2 al art. 488 C. proc. civ. referitor la nelegala compunere a completului) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Având în vedere că aceste motive nu au fost invocate în cursul judecării apelului, deşi reclamanţii au fost prezenţi la ambele termene de judecată, pentru care la dosar s-au ataşat procesele-verbale de stabilire a componenţei completului, şi puteau solicita verificări cu privire la hotărârile Colegiului de conducere menţionate în respectivele procese-verbale, în baza cărora acesta s-a constituit, ele nu pot fi primite spre analiză pe calea recursului, întrucât au fost formulate omisso medio.

În egală măsură, aspectele referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, în măsura în care prezentau suspiciuni, din punctul de vedere al măsurilor dispuse în acest sens, puteau fi invocate de părţi la termenul din 6.12.2017, la care, considerându-se legal învestită, instanţa de apel a acordat părţilor cuvântul asupra probelor.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii susţin că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât la termenul de judecată din 06.12.2017 a încuviinţat apelantului pârât proba cu înscrisuri constând în acte de aproximativ 120 de pagini, cu motivarea că necesitatea administrării acestor probe ar fi rezultat din dezbateri, înscrisuri pe care apelantul nu le-a invocat prin cererea de apel sau prin întâmpinarea depusă la dosar. Precizează că înscrisurile nu au fost lecturate sau văzute de complet înainte de a le încuviinţa şi că, deşi reclamanţii au susţinut că nu au legătură cu soluţionarea cauzei şi că nu trebuie încuviinţate, instanţa de apel le-a încuviinţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., făcând o aplicare greşită a legii şi pronunţând o hotărâre pe baza acestor probe încuviinţate nelegal.

Totodată, susţin că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului, întrucât deşi instanţa de apel a încuviinţat ca ambii reclamanţi să se adreseze personal instanţei de apel, preşedintele completului de judecată a acordat cuvântul doar reclamantei, nu şi reclamantului. De asemenea, deşi s-a amânat pronunţarea pentru a se depune concluzii scrise, la data de 25.01.2018, când reclamanta s-a prezentat personal pentru a depune concluziile scrise în cadrul programului de lucru, completul de judecată deja pronunţase soluţia.

O altă încălcare a dreptului la apărare s-a realizat prin faptul că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin referire la documentul F., în condiţiile în care a respins solicitarea de ataşare a acestui document la dosar, aşa încât reclamanţii au fost în imposibilitate de a formula apărări cu privire la incidenţa sau nu în cauză a acestui document.

Într-un prim aspect se constată că recurenţii critică modalitatea de încuviinţare a probei cu înscrisuri în sensul că instanţa de apel a apreciat, în mod nereal, că necesitatea administrării lor rezultă din dezbateri în condiţiile în care acestea nu au fost solicitate conform legii prin actele procedurale şi în termenele prevăzute de lege.

Această susţinere nu constituie un aspect de nelegalitate cenzurabil în recurs, ci ţine de temeinicia încuviinţării probelor, fiind la latitudinea instanţei să aprecieze în ce măsură utilitatea, pertinenţa şi concludenţa lor a rezultat din dezbateri. Întrucât reprezintă o situaţie de fapt ce excedează competenţelor de analiză în recurs, critica nu poate fi reţinută ca atare.

Nu poate fi reţinut ca motiv de nelegalitate al actului procedural nici împrejurarea că probele au fost încuviinţate fără ca instanţa să cunoască în concret şi în amănunt conţinutul lor ideatic, întrucât utilitatea administrării lor se raportează la teza probatorie pe care solicitantul o afirmă, iar valorificarea conţinutului lor reprezintă un aspect al procesului de judecată propriu-zis.

Se invocă, în baza aceluiaşi motiv de recurs, încălcarea dreptului la apărare al părţilor cărora fie că nu li s-a acordat cuvântul în dezbateri, fie nu s-a aşteptat depunerea concluziilor scrise, fie că instanţa s-a întemeiat pe un înscris existent la dosar dar care nu ar fi fost încuviinţat ca probă.

Nu vor fi reţinute aceste împrejurări ca reprezentând încălcări ale dreptului la apărare în condiţiile în care nu rezultă o vătămare procesuală adusă părţilor prin conduita instanţei. Astfel, la termenul de dezbatere a apelului, reclamanţii au solicitat, iar instanţa a încuviinţat, ca aceştia să pună concluzii personal, rezultând din încheiere faptul că, în baza acestui acord, doar reclamanta a formulat concluzii proprii, nu şi reclamantul, fără însă a se dovedi că acesta ar fi fost cenzurat de instanţă în demersul său procesual.

În ceea ce priveşte depunerea concluziilor scrise, se constată că instanţa de judecată a amânat pronunţarea în cauză din 22 ianuarie la 25 ianuarie 2018 pentru ca reclamanţii să formuleze concluzii scrise, acestea fiind depuse chiar în ziua pronunţării. Deşi nedovedită (în lipsa unei vize de primire a concluziilor după pronunţare), chiar şi reală fiind, afirmaţia părţii nu conduce la constatarea nelegalităţii hotărârii pronunţate, având în vedere că, prin conduita lor dilatorie, depunând concluziile scrise chiar în ziua pronunţării, la limita intervalului de timp stabilit de instanţă, reclamanţii şi-au asumat riscul unei astfel de situaţii, neexistând o obligaţie din partea instanţei de a se pronunţa după terminarea serviciului de lucru cu publicul al instituţiei. În plus, reclamanţii nu au putut invoca o vătămare adusă intereselor procesuale, în condiţiile în care concluziile scrise nu pot conţine alte aspecte decât cele ce au făcut obiectul dezbaterii în şedinţa publică, reluate într-o manieră sintetică.

A mai fost subsumată acestui motiv de recurs, critica referitoare la împrejurarea că instanţa s-a întemeiat pe un înscris existent la dosar fără a fi fost încuviinţat ca probă, solicitarea pârâtului de încuviinţare a acestei probe fiind respinsă la termenul din data de 22 ianuarie 2018. Acest înscris este documentul intitulat F. (Revised Operation Plan for EU Police Mission in Afghanistan), plan operaţional ale cărui anexe referitoare la Codul de conduită (M) şi Procedurile disciplinare (X) au fost ataşate la dosar odată cu concluziile scrise depuse de pârât.

Critica este nefondată întrucât nu rezultă din considerentele deciziei recurate faptul că instanţa şi-ar fi întemeiat soluţia pe înscrisul respectiv în sens de instrumentum probationis. Este adevărat că a făcut referire la conţinutul actului, ca negotiun iuris, invocând dispoziţii ale acestuia, ce au fost preluate, însă, din actele emise în baza acestuia de autorităţile competente ale misiunii EU, înscrisuri depuse la dosar anterior dezbaterilor şi al căror conţinut nu a fost contestat de părţi (cum ar fi, de exemplu, referirea la Planul operaţional al Misiunii Eupol din Afganistan, prezentat în extras la fila x coroborată cu adresa nr. x/19.01.2018 emisă de MAI Dosar apel nr. x/2016 de Apel Ploieşti sau la înscrisuri din dosarul Curţii de Apel Bucureşti.).

Prin urmare nu se poate considera că respectivului înscris, depus de pârât după închiderea dezbaterilor, i s-ar fi acordat o valoare probatorie intrinsecă, încălcând astfel dreptul la apărare al părţii adverse, nefiind făcută nicio referire la anexele respective.

În fine, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă încălcarea unor dispoziţii de drept substanţial.

În acest sens, indică faptul că dispoziţiile art. 6 alin. (5) teza a II-a din Decizia nr. 2010/279/PESC a Consiliului au fost redate trunchiat, ajungându-se la concluzia greşită că, pentru reclamant, Şeful Misiunii era responsabil de controlul disciplinar asupra sa, deşi potrivit art. 6 alin. (5), Şeful Misiunii este responsabil doar pentru controlul disciplinar asupra personalului contractual iar asupra personalului detaşat se exercită acţiuni disciplinare de către autoritatea naţională sau a Uniunii corespunzătoare.

Susţin că aceeaşi situaţie, constând în aplicarea greşită a normei de drept material, este incidentă şi în cazul ignorării dispoziţiilor articolului sus citat, în situaţia în care întreruperea turului de serviciu pentru personalul detaşat (aşa cum era reclamantul) se dispunea de autorităţile naţionale (ministrul de interne), nu de Şeful Misiunii Eupol, astfel cum în mod eronat şi nelegal a reţinut instanţa de apel, justificându-şi astfel constatarea lipsei legăturii de cauzalitate dintre necomunicarea de către MAE a adresei MAI privind revenirea asupra retragerii reclamantului şi prejudiciul creat reclamanţilor. Controlul operaţional, susţin recurenţii, nu este acelaşi lucru cu comanda sub care se află personalul Ministerului de interne român în timpul detaşării. La momentul la care a avut loc fapta ilicită a MAE, reclamantul se afla sub autoritatea autorităţilor naţionale.

Este reală distincţia pe care recurentul o face între controlul operaţional şi acţiunea disciplinară care, într-adevăr, se exercită, în cazul reclamantului, ca personal detaşat, de către autorităţile române.

Însă suspendarea sa nu reprezintă o consecinţă directă a faptului că pârâtul nu a comunicat stoparea procedurilor de retragere cu celeritatea pretinsă de reclamant, întrucât nu rezultă ca a fost dispusă ca măsură premergătoare întreruperii turului şi retragerii acestuia, ci reprezintă o măsură luată de Şeful Misiunii, în baza atribuţiilor proprii ce îi revin, a cărei legalitate şi oportunitate nu poate fi cenzurată în prezenta cauză întrucât excedează competenţelor instanţei naţionale. Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel analizând dispoziţiile emise de Şeful Misiunii, ale cărei concluzii nu au fost combătute în recurs, măsura suspendării nu a fost dispusă la solicitarea autorităţilor române de retragere a reclamantului din misiune, ci independent de poziţia autorităţilor române, în baza atribuţiilor de control operaţional şi nu disciplinar, apreciindu-se că ancheta disciplinară este de competenţa autorităţii naţionale.

Prin urmare, nefiind incidentă o acţiune disciplinară, textul art. 6 alin. (5) teza a II-a din Decizia 2010/279/PESC a Consiliului UE, de care reclamantul se prevalează, nu este incident în cauză.

Recurentul reclamant mai susţine că, urmare acestei măsuri, s-a revocat procedura de selecţie pentru noul post pentru care aplicase.

Înalta Curte reţine, în acord cu concluziile instanţei de apel, că revocarea selecţiei, împrejurare în raport de care reclamantul îşi stabileşte cuantumul prejudiciului material (constând în veniturile pe care le-ar fi încasat dacă ar fi fost numit în noul post), de asemenea, nu reprezintă o consecinţă directă a necomunicării de către MAE a adresei de încetare a procedurii de retragere, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, nici măsura suspendării nu este în legătură cauzală directă cu fapta imputată pârâtului.

Sub acest aspect, corect instanţa de apel a apreciat şi că prejudiciul pretins ca urmare a deselectării nu are un caracter cert, câtă vreme procedura era în curs de derulare, nefiind finalizată printr-o ofertă efectivă de angajare oficială.

Susţin recurenţii că în sfera greşitei aplicări a textului de lege se încadrează şi concluzia instanţei de apel în care se menţionează că din Memorandumul de suspendare întocmit de Şeful Misiunii ar rezulta că suspendarea reclamantului a avut drept consecinţă repatrierea acestuia, instanţa de apel făcând confuzie între două instituţii juridice diferite, respectiv suspendare (reglementată de Oplan) şi repatriere/retragere care se dispunea în condiţiile legii române exclusiv de către autorităţile naţionale, nu de către Şeful Misiunii Eupol Afganistan.

Este nefondată această susţinere întrucât, astfel cum s-a menţionat anterior, instanţa a distins între măsura suspendării, al cărei sediu de reglementare juridică a fost indicat ca fiind documentul F. prin raportare la adresele ce făceau trimitere la acesta şi măsura retragerii, despre care nu a contestat că revine în competenţa autorităţilor române, dar care nu a fost considerată incidentă în economia raportului juridic dedus judecăţii.

Susţin reclamanţii că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a legii şi în sensul că a redat trunchiat atât texte din Oplan Anexa K referitoare la personalul contractual, deşi erau incidente dispoziţiile privind personalul detaşat, cât şi dispoziţiile art. 5 şi 6 din Decizia 2010/279/PESC a Consiliului din mai 2010, şi a ignorat legislaţia naţională, reţinând eronat lipsa legăturii de cauzalitate dintre necomunicarea de către MAE a adresei MAI privind stoparea procedurii de retragere a reclamantului şi prejudiciul creat.

Este eronată o astfel de aserţiune, în condiţiile în care, astfel cum s-a menţionat anterior, măsura suspendării, dispusă în cauză, este distinctă de acţiunea disciplinară cu privire la care nu s-a contestat competenţa instanţelor române şi incidenţa legislaţiei naţionale. În plus, nici nu s-a reţinut incidenţa unei măsuri efective de retragere a reclamantului din Afganistan, în condiţiile în care turul de serviciu al acestuia s-a încheiat la 25 octombrie 2012, termen până la care dura detaşarea în cadrul misiunii, moment până la care a şi fost remunerat.

Recurentul mai susţine că, urmare a necomunicării la timp a adresei de stopare a procedurii de repatriere, i s-a retras viza, a fost obligat să părăsească baza, suferind un prejudiciu moral, determinat de faptul că a fost dezarmat într-o zonă de război şi nu a avut posibilitatea să comunice cu familia lui.

Toate aceste aspecte sunt nerelavante faţă de concluzia instanţei de apel, necombătută în recurs, potrivit căreia obligaţia reclamantului de a returna bunurile primite din partea EUPOL, incluzând telefon de serviciu, laptop, cât şi pe aceea de a preda imediat toate armele de foc şi muniţia reprezentantului contingentului naţional responsabil era una din condiţiile care decurgeau din suspendarea acestuia (suspendare dispusă de Şeful Misiunii Eupol) şi nu ca etapă premergătoare repatrierii, nerespectarea acestor dispoziţii putând atrage retragerea vizei de lucru în Republica Islamică Afganistan. Conformându-se acestor dispoziţii, reclamantului nu i s-a retras viza de lucru şi a rămas în Afganistan până la expirarea termenului alocat misiunii.

Instanţa de apel a statuat corect asupra acestor împrejurări, reţinând că, deşi există un prejudiciu moral suferit de reclamanţi, această împrejurare nu este suficientă a atrage răspunderea pârâtului, în condiţiile în care nu sunt îndeplinire cumulativ toate elementele răspunderii civile delictuale, inclusiv cel al legăturii de cauzalitate între fapta pretins ilicită şi prejudiciu.

În consecinţă, nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 213 din 25 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - NN