Failure to provide reasoning in judicial review of tax assessment for missing VAT obligations and procedural defects in fiscal inspection

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Sesizarea instanţei de fond

Prin cererea înregistrată la data de 12.12.2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Finanţelor Publice Sector 3, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în baza probatoriului ce va fi administrat, să se dispună:

- anularea Deciziei de impunere nr. x, emisă de către pârâta Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii stabilite de inspecţia fiscală şi, respectiv, anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.01.2014;

- anularea Deciziei nr. 538/11.07.2014, emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în soluţionarea Contestaţiei nr. 10167/02.04.2014, faţă de actele administrative fiscale menţionate la capătul 1 de cerere;

- suspendarea Actelor administrative fiscale atacate până la data pronunţării hotărârii definitive în prezenta cauză;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1029 din 25.03.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 3 a Finanţelor Publice;

- a omologat expertiza realizată de expertul consultant fiscal B.;

- a anulat parţial actele atacate, exonerând reclamantul de la plata diferenţelor constatate ale raportului de expertiză realizat de consultantul fiscal B., depus la dosar;

- a respins cererea de suspendare a executării, ca nefondată;

- a respins cererea privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 1029 din 25.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Finanţelor Publice Sector 3.

I. În recursul declarat de reclamantul A. a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, apreciind că instanţa a aplicat greşit normele de drept material aplicabile în cauză. Recursul acestuia nu cuprinde şi critici cu privire la soluţia dată de instanţa de fond cu privire la cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în soluţionarea pe fond s-a solicitat admiterea acţiunii, anularea Deciziei de impunere cu nr. 1/27.01.2014, RIF nr. x emis de AFP Sectorul 3 şi a Deciziei nr. 538/11.07.2014 emisă de ANAF - DGRFPMB, cu exonerarea de la plata TVA şi accesoriilor aferente stabilite în sarcina recurentului-reclamant.

Dacă se va aprecia că este necesară readministrarea probei cu expertiza fiscală, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond în vederea stabilirii corecte a bazei de impunere, TVA şi accesoriilor conform dispoziţiilor legale aplicabile.

Recurentul a apreciat că hotărârea este nelegală pentru că:

• au fost aplicate greşit normele de drept material (art. 104 alin. (1) şi (2) Codul de procedură fiscală) pentru încălcarea duratei maxime a controlului fiscal.

S-a arătat că în anul 2010 controlul inopinat a durat 3 ani şi 7 luni, durată care depăşeşte perioada maximă de 6 luni prevăzută de art. 104 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

• au fost încălcate prevederile art. 91 alin. (1) şi (2) raportat la art. 22 şi art. 85 Codul de procedură fiscală.

Instanţa de fond a făcut confuzie între "obligaţia de înregistrare ca persoană impozabilă - plătitor de TVA şi "obligaţia de plată a TVA şi accesoriilor TVA".

Obligaţiile de plată a TVA şi accesoriile se nasc numai în considerarea faptului că recurentul-reclamant ar avea calitatea de persoană impozabilă, iar potrivit actelor de control contestate, reclamantul a fost considerat persoană impozabilă printr-un act de control emis în 2014, dar cu aplicabilitate de la data de 01.12.2003, cu depăşirea termenului de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) şi (2) Codul de procedură fiscală, astfel că începând cu anul 2013 dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale în sarcina contribuabilului pentru anul 2007 era prescris.

• aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 pct. 1 şi 2 Codul de procedură fiscală referitoare la desemnarea persoanei împuternicite în faţa organului fiscal în materie de TVA pentru că desemnarea trebuie dovedită pe baza unui document - împuternicire emis de către mandantul sau respectiv soţia acestuia pentru acest scop, înregistrat la Activitatea de Inspecţie Fiscală şi anexat la dosarul de verificare fiscală, document care în cauză nu există.

• aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) Codul fiscal raportat la art. 85 Codul fiscal, în raport cu lipsa numelui contribuabilului C. - soţia contestatorului A.

Contestatorul a achiziţionat şi respectiv, edificat imobilele care fac obiectul impozitării în timpul căsătoriei sale, fiind incident regimul matrimonial al comunităţii de bunuri, prevăzut de Codul familiei în vigoare la data respectivă, dar în decizia de impunere nu sunt indicate toate persoanele care au realizat venitul supus impozitării indirecte cu TVA, ci numai contestatorul.

În raport de dispoziţiile art. 137 alin. (1) lit. c) Codul fiscal, de cele ale art. 30 alin. (1) lit. a) Codul familiei şi de contractele de vânzare a bunurilor imobile, rezultă că ambii soţi au caliltatea de furnizori, veniturile fiind realizate în cote egale.

• aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la definiţia operaţiunilor taxabile cu TVA efectuate de persoane fizice pentru că operaţiunile care fac obiectul actului de control nu sunt operaţiuni taxabile, iar contestatorul nu are calitatea de persoană impozabilă în scopuri de TVA întrucât regimul de taxare cu TVA a operaţiunilor reprezentând vânzările de imobile deţinute de persoanele fizice până la începutul anului 2010 era inaplicabil.

Au fost invocate prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, art. 127 alin. (1) şi (2) Codul fiscal, art. 1511 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal şi se susţine că, în raport de aceste prevederi, scutirea reprezintă regula, iar aplicarea TVA este excepţia care se aplică însă numai persoanelor care şi-au exercitat voinţa ori dacă nu au făcut-o, aveau acest drept de deducere a TVA, însă recurentul nu s-a aflat în acest caz pentru că nu era persoană înregistrată în scop de TVA, iar vânzarea de locuinţe proprietate personală a persoanei fizice este exclusă din sfera operaţiunilor taxabile conform art. 1511 alin. (1) şi paragraful 2 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

• aplicarea greşită a dispoziţiilor care definesc "persoana impozabilă" în raport cu evoluţia în timp a cadrului normativ deoarece normele care explicitează şi definesc noţiunea de "persoană impozabilă" au fost aprobate prin H.G. nr. 1620/2009 care se aplică doar începând de la 1 ianuarie 2010 şi în niciun caz retroactiv.

Prin neanalizarea acestui aspect de nelegalitate nu au fost analizate nici principiile exprimate în hotărâri ale CJUE: principiul in dubio pro reo; principiul certitudinii legale şi principiul securităţii juridice.

• neaplicarea normelor de drept material constituite de art. 137 alin. (1) Codul fiscal - pentru că TVA şi accesoriile aferente contractelor de vânzare autentificate sub nr. x/2008; nr. 21/21.01.2010, sunt determinate în mod greşit deoarece preţul încasat din contract este diferit faţă de sumele determinate de organul de control cât şi prin raportul de expertiză omologat de instanţa de fond. Numai din aceste două tranzacţii organele de inspecţie fiscală au stabilit în plus în sarcina asocierii D., soţ şi soţie, suma de 48.500 euro ca venit impozabil, iar TVA şi accesoriile sunt eronate.

• încălcarea art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal referitoare la definiţia "primei utilizări" raportat la baza de impunere pentru TVA şi accesorii determinate potrivit contractului autentificat sub nr. x/2010 - la vânzarea unui bun imobil scutit de la aplicarea TVA.

• încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, art. 213 din Directiva 2006/112 şi Hotărârea CJUE în C-183/14 Salomie şi Oltean referitoare la încălcarea dreptului persoanei impozabile de a deduce TVA aferentă achiziţiei/edificării imobilelor cât şi a impozitului pe venitul realizat din aceste vânzări şi determinarea bazei de impunere a TVA în mod nelegal.

Prin Raportul de inspecţie fiscală cât şi în Decizia de impunere, organul fiscal a considerat în mod greşit că reclamantul nu a avut dreptul de a exercita dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiei/edificării imobilelor, motivată de lipsa înregistrării în scopul de TVA a contribuabilului.

Dar în Hotărârea CJUE dată în C-183/14 s-a statuat că este nelegală o reglementare naţională care condiţionează exercitarea dreptului de deducere de înregistrare în scopuri de TVA a operatorului vizat şi de depunerea unui decont de TVA, însă, instanţa de fond a refuzat încuviinţarea probatoriului constând în documentele justificative pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA.

Au fost invocate motive de nelegalitate ale impunerii accesoriilor în sarcina recurentului-reclamant, după ce în prealabil, s-a arătat că instanţa de fond a admis acţiunea în parte, nu a precizat în mod expres care sunt accesoriile anulate ca efect al admiterii în parte a acţiunii:

• aplicarea greşită a normelor de drept material în raport cu probatoriul administrat în privinţa obligaţiilor bugetare accesorii câtă vreme creanţele principale sunt stabilite nelegal, creanţele accesorii urmează regimul creanţelor principale;

• scadenţele obligaţiilor principale sunt menţionate în mod eronat, astfel că modul de calcul şi cuantumul accesoriilor este greşit.

• încălcarea următoarelor acte normative specifice în domeniul accesoriilor la creanţele bugetare: Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 1364/25.09.2007 şi Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 1860/2009.

II. În recursul declarat de DGFP a Municipiului Bucureşti a fost criticată soluţia instanţei de fond şi s-a solicitat modificarea sa în parte pentru că este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

S-a precizat că sentinţa pronunţată nu are o motivare concretă, bazată pe raţionamentul instanţei raportat la temeiurile de drept aplicate în prezenta speţă şi invocate de instituţia recurentă. Astfel, nu a fost analizată "calitatea de persoană impozabilă" pentru a stabili în mod eronat dacă reclamantul poate fi impozitat sau nu şi dacă poate fi exonerat de la plata diferenţelor constatate prin raportul de expertiză.

După invocarea prevederilor art. 126 alin. (1) Codul fiscal, art. 127 şi art. 141 Codul fiscal, recurenta a apreciat că instanţa de fond a dat o interpretare greşită textelor de lege, astfel că prin omologarea expertizei s-a considerat că toate livrările de construcţii efectuate după data de 31.12.2009 sunt scutite de TVA fără drept de deducere şi chiar dacă persoana ar deveni persoană impozabilă, aceasta nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA fără să se analizeze şi să ia în caldul faptul că operaţiunile desfăşurate de D. în perioada 01.01.2008 - 30.09.2013 sunt operaţiuni ce intră în sfera de TVA pentru care aceştia prin reprezentant legal - A., datorează TVA şi accesorii calculate pentru neplata la termen a taxei.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate şi menţinerea în totalitate a actelor administrative fiscale contestate.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârât DGFP a Municipiului Bucureşti şi s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 23.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a dispus comunicarea raportului dintre părţile din litigiu.

Prin încheierea din 22.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal au fost admise în principiu recursurile declarate şi s-a fixat termen de judecată cu citarea părţilor, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

4. Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite cele două recursuri pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii reclamantului prin care a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x, emisă de către pârâta Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii stabilite de inspecţia fiscală şi, respectiv, anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.01.2014; anularea Deciziei nr. 538/11.07.2014, emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în soluţionarea Contestaţiei nr. 10167/02.04.2014, faţă de actele administrative fiscale menţionate la capătul 1 de cerere; suspendarea actelor administrative fiscale atacate până la data pronunţării hotărârii definitive în prezenta cauză şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost invocate mai multe motive de nelegalitate a actelor contestate, iar instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantului, a fost omologată expertiza realizată de expertul consultant fiscal B., au fost anulate parţial actele atacate, exonerând reclamantul de la plata diferenţelor constatate ale raportului de expertiză realizat de consultantul fiscal B., depus la dosar şi fost respinsă cererea de suspendare a executării, ca nefondată.

Pentru a motiva această soluţie s-a reţinut că activităţile economice realizate şi depăşirea plafonului legal de scutire impuneau o serie de obligaţii în sarcina petentului ca persoană impozabilă.

Atât în recursul declarat de reclamantul A., cât şi în cel formulat de DGRFPMB a fost criticată soluţia instanţei de fond ca fiind nemotivată.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea este nelegală când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Se poate aprecia că textul legal anterior enunţat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea este nelegală şi poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În lipsa motivării şi în situaţia în care instanţa a făcut trimitere, chiar şi în dispozitivul sentinţei, la raportul de expertiză efectuat în cauză, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunţa în continuare.

Căile de atac se exercită de partea nemulţumită de hotărârea unei instanţe şi reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiţiei protecţia dreptului subiectiv sau al interesului şi ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situaţia în care hotărârea nu este motivată, instanţa de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanţe este legală pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esenţiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia legală de a motiva în fapt şi în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au condus la adoptarea soluţiei.

În lipsa motivării, nici părţile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti şi nici instanţa de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanţă a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre analiză.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecăţii.

Instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate.

Mai precis, instanţa nu a analizat situaţia factuală existentă în speţă, în raport cu probele administrate în cauză de către părţi.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt şi în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinţei cu trimitere.

Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Din analiza motivelor de nelegalitate invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, a considerentelor sentinţei atacate în prezenta cauză şi prin raportare la criticile din recursul declarat de reclamantul A., rezultă că instanţa de fond a omis să analizeze critica cu privire la depăşirea duratei maxime legale a controlului fiscal prin raportare la dispoziţiile art. 104 alin. (2) Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 2 alin. (3) şi art. 105 alin. (2) Codul de procedură fiscală, modul de calcul al bazei de impunere a TVA şi accesoriilor aferente contractelor de vânzare autentificate sub nr. x/2009 şi nr. 21/12.01.2010.

Multe dintre celelalte critici de nelegalitate le-a analizat sumar, fără o referire la situaţia de fapt şi la dispoziţiile legale aplicabile (motivul de nelegalitate privind prescripţia, motivul de nelegalitate referitor la necomunicarea avizului de inspecţie fiscală, aspectul legat de nominalizare de către organul fiscal a contestatorului ca "persoană desemnată", aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material care definesc "persoana impozabilă" în raport cu evoluţia în timp a prevederilor Codul fiscal şi a Normelor metodologice.

Nepronunţarea instanţei de fond asupra unor critici de nelegalitate şi motivarea sumară a celorlalte face imposibilă verificarea criticilor din recurs ce vizează aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond.

Mai mult, modul în care este redactat dispozitivul sentinţei şi considerentele instanţei de fond cu privire la cuantumul obligaţiilor fiscale face ca instanţa de recurs să nu poată verifica datele cu privire la sumele pentru care acţiunea reclamantului a fost admisă şi cele pentru care a fost respinsă şi nu poate fi realizat un control sub aspectul normelor de drept material ce au fost incidente în cauză.

La rejudecare, instanţa de fond va redacta hotărârea cu respectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., va fi prezentată pe scurt situaţia de fapt, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, motivele pentru care se admite acţiunea sau motivele pentru care se înlătură aspectele de nelegalitate a actelor contestate, cu analiza tuturor motivelor de nelegalitate invocate şi cu indicarea, atât în dispozitivul hotărârii cât şi în considerente, în cazul admiterii în parte a acţiunii reclamantului, a sumelor reprezentând obligaţii fiscale principale şi accesorii, chiar dacă acestea rezultă după efectuarea unei expertize.

De aceea, în baza art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise recursurile declarate, va fi casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Finanţelor Publice Sector 3, împotriva sentinţei nr. 1029 din 25.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2018.