Compensation for expropriated property denied due to non-compliance with mandatory 120-day administrative completion deadline under Law No. 165/2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 3322/28.04.2015, emisă de autoritatea pârâtă, şi respectiv constatarea calităţii reclamantei de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru fosta proprietate comunitară evreiască, formată din imobilul teren în suprafaţă de 1160 mp, situat în municipiul Piatra Neamţ, fosta stradă B. nr. 17, jud. Neamţ, imobil preluat în mod abuziv, în prezent ocupat de blocuri de locuinţe edificate de către statul român, ulterior preluării abuzive.

În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea deciziei susmenţionate şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de a beneficia de masurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 163/2015 din 18.12.2015, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a dispus anularea Deciziei nr. 3322/28.04.2015, emisă de autoritatea pârâtă pe care a şi obligat-o la emiterea unei decizii privind constatarea calităţii A. de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren în suprafaţă de 1160 m2 situat în municipiul Piatra Neamţ, strada x (fosta stradă B. nr. 17) jud. Neamţ şi la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 163/2015 din 18.12.2015, a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în termen legal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, invocând în drept, ca temei al demersului său procesual, dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării succinte a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a susţinut ca instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare prin care a fost instituit un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, termen legal ce are un caracter imperativ şi pe care, în cauză, prima instanţă l-a nesocotit.

A susţinut recurenta că instanţa de fond a ignorat efectele decăderii prevăzute de lege pentru nedepunerea în termen a actelor care fac dovada îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 şi a sancţionat Comisia specială de retrocedare tocmai pentru respectarea şi aplicarea corectă a unei norme imperative, fără a lua în calcul împrejurarea că reclamanta, prin adresa nr. x a solicitat Serviciului Judeţean Neamţ al Arhivelor naţionale Neamţ comunicarea actului de donaţiune, ulterior expirării termenului de decădere instituit de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, respectiv ulterior datei de 20 februarie 2015.

A mai arătat recurenta că în speţa dedusă judecăţii nu ne aflăm în ipoteza relei credinţe sau a abuzului de putere a autorităţii publice, aşa cum a apreciat prima instanţă, care de altfel a nesocotit şi împrejurarea că reclamanta nu a formulat nicio cerere de prelungire a termenului de decădere, deşi avea această posibilitate potrivit art. 32 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Prin critici distincte, recurenta a susţinut că instanţa de judecata a aplicat în mod greşit şi prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că ceea ce nu a avut în vedere instanţa este faptul că respectivul text de lege face trimitere şi la caracterul abuziv al preluării imobilelor, aspect care trebuie verificat de către Comisie în fiecare caz în parte, în procedura administrativă de soluţionare a cererilor de retrocedare, fiind de menţionat în acest context că actul normativ respectiv nu reglementează situaţia trecerii imobilelor în proprietatea statului prin donaţii.

În fine, recurenta a criticat şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, raportat la volumul lucrărilor efectiv realizate de reprezentantul părţii, şi-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii introductive de instanţă formulată de reclamanta intimată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare cu privire la recursul recurentei pârâte, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică, în esenţă, pentru motivul că nu poate fi reţinută critica de nelegalitate susţinută în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât instanţa de fond nu a încălcat şi nici nu a aplicat greşit normele care guvernează dreptul material aplicabil raporturilor dintre părţi.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 14 decembrie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 8 februarie 2018, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă, reţinând totodată şi apărările intimatei reclamante, precum şi conţinutul dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în sensul şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, urmând a fi admis şi a se dispune casarea sentinţei iar în rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii reclamantei A., ca neîntemeiată.

Reclamanta A. a investit instanţa de contencios administrativ competentă cu cererea de chemare în judecată având ca obiect solicitările enunţate la pct. 1 din prezenta decizie, întemeiate pe prevederile Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei A., şi a dispus anularea Deciziei nr. 3322/28.04.2015, emisă de autoritatea pârâtă pe care a şi obligat-o la emiterea unei decizii privind constatarea calităţii A. de beneficiară a măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren în suprafaţă de 1160 m2, situat în municipiul Piatra Neamţ, strada x (fosta stradă B. nr. 17) jud. Neamţ.

Pentru a hotărî astfel, într-o primă linie argumentativă, judecătorul fondului a înfăţişat o serie de considerente cu privire la stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei şi la dovada preluării abuzive a imobilului, reţinând că imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare a fost trecut în proprietatea statului în temeiul unui act de donaţiune încheiat în anul 1953, cu nerespectarea formei autentice cerute ad validitatem şi-a apreciat că argumentele Comisiei speciale de retrocedare inserate în conţinutul deciziei contestate sunt rezultatul greşitei interpretări a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000.

Într-o altă linie argumentativă, primordială în structura considerentelor din cuprinsul sentinţei atacate, cu privire la respectarea termenului de decădere prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanţa, deşi a reţinut că, în adevăr, actul de donaţiune în materialitatea sa nu a fost prezentat Comisiei decât ulterior datei la care aceasta se pronunţase deja asupra cererii de retrocedare, prin Decizia nr. 3322/28.04.2015, a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea pârâtei privind faptul că cererea adresată Arhivelor Naţionale a fost redactată abia la data de 19. 05. 2015, cu depăşirea termenului de decădere de 120 de zile, termen care se împlinise la data de 20 februarie 2015, întrucât a rezultat că reclamanta a formulat şi anterior acestei date alte cereri către Arhivele Naţionale prin care i-au răspuns că nu deţin actul solicitat şi de altfel în toate situaţiile de preluare abuzivă actele doveditoare se află în posesia instituţiilor statului iar în speţă este incidenta ipoteza relei credinţe sau a abuzului de putere a autorităţii publice, situaţie ce nu-i poate fi imputată reclamantei.

Înalta Curte arată că nu împărtăşeşte o atare analiză şi nici argumentele primei instanţe, reţinând că este întemeiată critica recurentei pârâte în sensul că în cauză au fost greşit interpretate şi aplicate prevederile art. 32 alin. (1) şi următoarele din Legea nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 3322 din 28.04.2015, autoritatea pârâtă recurentă, analizând cererea de retrocedare formulată de către reclamanta A., raportat la adresele nr. x şi nr. x/C/13/10.2014, prin care s-a solicitat reclamantei completarea dosarului aferent cererii de retrocedare nr. x, cu o serie de înscrisuri expres indicate, a constatat că în interiorul termenului de decădere de 120 de zile, instituit prin prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, reclamanta nu a depus în termenul indicat înscrisurile din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, motiv pentru care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată (cu nr. x/04.02.2003).

Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013:" Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 zile in care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse entităţile investite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii sale", iar prin alin. (2) şi (3) al aceluiaşi articol se stipulează că:" Termenul prevăzut la alin. (1) poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptăţită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entităţii investite de lege sau a persoanei împuternicite de către aceasta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situaţia în care persoana care se consideră îndreptăţită face dovada ceaiul meu privind completarea dosarului in raport cu alte instituţii. Cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului prevăzut la alin. (1) şi va fi însoţită de dovada demersurilor întreprinse."

Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a înscrisurilor depuse la dosar, din perspectiva prevederilor legale sus-enunţate, reţine, contrar celor stabilite de prima instanţă, că actul atacat în prezenta cauză a fost emis în mod legal, cu respectarea dispoziţiilor incidente, astfel că nu se impunea anularea acestuia.

Instanţa de fond, deşi reţine că termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, este un termen de decădere, şi menţionează că în adevăr actul de donaţie solicitat reclamantei a fost depus ulterior emiterii actului a cărui anulare se solicită în cauză, apreciază că soluţia comisiei de respingere a cererii pentru depăşirea termenului de decădere apare ca o măsură nelegală şi excesivă, urmare a ceea ce, prima instanţă a reţinut ca fiind ipoteza relei-credinţe sau a abuzului de putere a autorităţii publice, respectiv a instituţiilor statului deţinătoare a actelor doveditoare, situaţie ce nu-i poate fi însă imputată reclamantei.

Un atare raţionament este viciat, pe de-o parte, prin nesocotirea naturii juridice a unui termen de decădere expres prevăzut de lege, iar pe de altă parte, de împrejurarea că pretinsa ipoteză a relei-credinţe sau a abuzului de putere a autorităţii publice deţinătoare a actului solicitat de reclamantă, este privită ca o veritabilă prezumţie instituită prin lege, ceea ce desigur că nu este cazul.

Termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este un termen de decădere, astfel cum legea în mod expres îl califică, ceea ce înseamnă că este un interval de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziţie legală imperativă, să-şi exercite acel drept sub sancţiunea stingerii dreptului respectiv.

Termenul de decădere nu poate fi suspendat sau întrerupt şi este incompatibil cu instituţia repunerii în termen.

Măsura dispusă de autoritatea recurentă prin decizia atacată nu este nici nelegală şi şi nici excesivă în condiţiile în care, din actele dosarului rezultă că actul de donaţiune din anul 1953, ca act doveditor solicitat în mod expres, nu a fost depus la dosarul aferent cererii de retrocedare până la analizarea şi stabilirea unei soluţii de către Comisie şi de altfel, cum s-a arătat şi în faţa instanţei de fond, adresa nr. x prin care A. a solicitat Serviciului Judeţean Neamţ al Arhivelor Naţionale comunicarea actului de donaţie, a fost formulată ulterior datei de expirare a termenului de decădere, respectiv ulterior datei de 20 februarie 2015.

Autoritatea recurentă, contrar celor exprimate de prima instanţă, nu putea nesocoti natura şi durata termenului legal, imperativ, prevăzut de lege după cum nu putea ignora nici propria solicitare de depunere a unor înscrisuri doveditoare adiţionale, deosebită relevanţă în cauză având şi împrejurarea ca reclamanta nu a formulat nicio cerere de prelungire a termenului de decădere, deşi o atare procedură, de asemeni expres prevăzută de lege îi era în mod evident la îndemână.

În fine, instanţa de control judiciar apreciază, deopotrivă raportat la prevederile legale sus enunţate, că în ceea ce priveşte curgerea termenului legal de decădere, constatarea şi efectele acestuia, argumentele instanţei de fond în sensul ca şi anterior datei de 19 mai 2015 intimata-reclamantă formulase cereri similare de eliberare a actelor, nu sunt de natură evidenţia caracterul pretins nelegal al actului atacat, cu atât mai mult cu cat cererile au fost formulate la variate alte autorităţi şi nu doar la deţinătorul legal al actului în discuţie.

Concluzionând, pentru considerentele sus enunţate, în sensul incidentei motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificări, va admite recursul de faţă, va casa sentinţa atacată şi, urmare a rejudecării va respinge acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, decizia a cărei anulare s-a solicitat a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei civile nr. 163/2015 din 18.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2018.