Inadmissibility of tax offsetting action for failure to exhaust administrative contestation under special tax procedure

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată, iniţial, la Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării competenţei soluţionării cauzei, prin sentinţa nr. 4696 din 22 iunie 2015, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la compensarea sumei de 1.388.243,30 RON cu o altă obligaţie către bugetul de stat, iar, în cazul în care această operaţiune nu este posibilă, obligarea la restituirea sumei actualizate cu dobânda până la data stingerii.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate: excepţia necompetenţei materiale a instanţei în raport cu capătul de cerere subsidiar privind obligarea la restituire; excepţia inadmisibiltăţii acţiunii; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; excepţia tardivităţii plângerii prealabile; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu prevederile Decretului nr. 167/1998.

2.2. Prin sentinţa nr. 3396 din 17 decembrie 2015, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

3. Căile de atac exercitate

Împotriva sentinţei civile nr. 3396/17.12.2015 a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea căii de atac recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a proceat instanţa fondului, reţinând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că în speţă nu este vorba de o creanţă fiscală, numai aceastea putând face obiectul unei contestaţii prevăzute de art. 205 din Codul de procedură fiscală şi care se soluţionează prin decizia menţionată la art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În contextul în care recurenta-reclamantă nu este debitor la bugetul statului ci dimpotrivă, statul român, prin ministerul finanţelor publice este debitorul reclamantei, consideră recurenta-reclamantă că acţiunea sa este admisibilă, pe tărâmul Legii nr. 554/2004, astfel că în mod greşit a admis prima instanţă excepţia inadmisibilităţii.

Împotriva încheierii de şedinţă din 19 noiembrie 2015 a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi solicitând casarea încheierii în sensul admiterii uneia dintre excepţiile invocate.

Ca şi recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă critică încheierea instanţei de fond din perspectiva greşitei reţineri a incidenţei Codului de procedură fiscală, apreciind recurenta-pârâtă că în cauză nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 92/2003, context în care excepţiile respinse prin încheierea din 19 noiembrie 2015 sunt fondate, urmând a fi admise ca atare.

4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 ianuarie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 8 martie 2018.

II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând recursurile de faţă, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a le respinge ca atare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la compensarea sumei de 1.388.243,30 RON cu o altă obligaţie către bugetul de stat, iar în cazul în care această operaţiune nu este posibilă, obligarea la restituirea sumei actualizate cu dobânda până la data stingerii.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că suma solicitată reprezintă diferenţa între suma pe care AVAS trebuia să o vireze reclamantei şi suma efectiv virată în urma vânzării acţiunilor pe care le deţinea la S.C. A. S.A.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, prin cererea nr. x/10340 din 01.08.2014 reclamanta a solicitat pârâtului aprobarea compensării sumei de 1 388 243,30 RON cu o altă obligaţie către bugetul de stat, iar în cazul în care nu este posibil acest lucru, restituirea sumei respective.

Cu adresa nr. x/2015 pârâtul a răspuns reclamantei, arătând că nu este posibilă compensarea, deoarece creanţa nu reprezintă o creanţă fiscală, iar reclamanta nu înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul de stat. Referitor la acoperirea diferenţei dintre valoarea nominală a pachetului de acţiuni rezultat în urma conversiei şi suma încasată din valorificarea acestuia de către MFP, se arată că aceasta reprezintă o măsură susceptibilă a fi considerată de natura ajutorului de stat. Ca urmare, plata sumei poate fi făcută numai după solicitarea şi emiterea punctului de vedere al Consiliului Concurenţei şi cu condiţia notificării de către AAAS, în calitate de instituţie publică implicată în privatizare, a sumei de plată, respectiv a diferenţei dintre valoarea nominală a pachetului de acţiuni rezultat din conversia debitelor S.C. A. S.A. şi suma obţinută din vânzarea acţiunilor.

În prezenţa refuzului de compensare, recurenta-reclamantă a promovat prezenta acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 116-117 din O.G. nr. 92/2003, precum şi pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, în primul rând pentru excepţiile invocate prin întâmpinare, referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune şi, în subsidiar, a solicitat instanţei să constate inadmisibilă acţiunea reclamantei.

Prin încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate: excepţia necompetenţei materiale a instanţei în raport cu capătul de cerere subsidiar privind obligarea la restituire; excepţia inadmisibiltăţii acţiunii; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; excepţia tardivităţii plângerii prealabile; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport cu prevederile Decretului nr. 167/1998.

Prin sentinţa civilă recurată în cauza de faţă instanţa fondului a respins acţiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă, pentru motivele arătate în cuprinsul considerentelor.

Astfel cum rezultă din cele două cereri de exercitare a căii de atac, ambele recurente invocă greşita reţinere, de către prima instanţă, a incidenţei dispoziţiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că atât modalitatea de soluţionare a excepţiilor respinse prin încheierea din 19 noiembrie 2015 cât şi a celei de inadmisibilitate, admisă prin sentinţa civilă nr. 3396/17.12.2015, reflectă corecta aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.

Aşa cum a reţinut şi instanţa fondului, Înalta Curte constată că solicitarea adresată de recurenta-reclamantă prin cererea nr. x/10340 din 01.08.2014 este aceea a compensării sumei de 1 388 243,30 RON cu o altă obligaţie către bugetul de stat, recurenta-reclamantă indicând explicit faptul că se prevalează de dispoziţiile art. 116 şi 117 din Codul de procedură fiscală, referitoare la procedura de compensare.

În atare context, şi în raport de prevederile art. 116 alin. (7) din Cod, "organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii, în mod întemeiat a reţinut prima instanţă faptul că reclamanta era ţinută să urmeze rigorile procesuale impuse de acest act normativ, respectiv efectuarea contestaţiei administrative conform art. 205 şi apoi atacarea în faţa instanţei a deciziei date în soluţionarea acestei contestaţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii."

Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii, prevede art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Prin urmare, ceea ce poate forma obiectul controlului instanţei de contencios administrativ, în raport de dispoziţiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003, este numai decizia de soluţionare a contestaţiei administrative astfel că, în contextul în care recurenta-reclamantă nu face dovada faptului că s-a adresat pârâtei cu o astfel de contestaţie, formulată împotriva refuzului de emitere a deciziei de compensare, acţiunea sa este inadmisibilă.

Referirile recurentei-reclamante la prevederile Legii nr. 554/2004 nu influenţează modalitatea de soluţionare a cauzei, dat fiind faptul că legea anterior menţionată constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ iar normele de procedură cuprinse în O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură specială au caracter de norme speciale şi, în consecinţă, derogă de la dreptul comun, impunând condiţii specifice pentru exerciţiul acţiunii în contencios fiscal.

În egală măsură, reţinând că speţei de faţă nu i se aplică prevederile Legii nr. 554/2004, în mod întemeiat a procedat prima instanţă, respingând excepţia necompetenţei materiale a instanţei, a prescripţiei dreptului material la acţiune, a tardivităţii plângerii precum şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

În consecinţă, atât recursul reclamantei cât şi cel al pârâtului sunt nefondate, ambele pornind de la premisa greşită a incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 în cauză, urmând a fi menţinută sentinţa civilă criticată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva încheierii de şedinţă din 19 noiembrie 2015 şi sentinţei nr. 3396 din 17 decembrie 2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2018.