Jurisdiction for salary difference claims against public employers: exclusion of administrative jurisdiction when no specific administrative act is challenged

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa primei instanţe sesizate

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă (complet specializat în litigii de contencios administrativ şi fiscal) sub nr. x/2017, la data de 16 ianuarie 2017, reclamanţii A. B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu şi cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata drepturilor reprezentând creşteri salariale de 18%, respectiv de 7%, începând cu luna noiembrie 2013 şi în continuare, actualizate în raport de indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii penalizatoare; pârâtul Ministerul Finanţelor Publice urmând a fi obligat să aloce fondurile necesare acordării acestor sume.

În argumentele prezentate în susţinerea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că în cadrul corpului magistraţilor există personal care au în plată creşterile salariale de 18%, prevăzute de O.G. nr. 10/2007, precum şi de 7%, stabilite prin O.G. nr. 3/2006. iar prin O.U.G. nr. 20/2016 s-a prevăzut că toţi salariaţii trebuie salarizaţi la nivelul maxim existent în plată. De asemenea, trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora la muncă egală trebuie să existe o remuneraţie egală.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Codului muncii.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Prin sentinţa nr. 1473/2017 din 24 aprilie 2017, Tribunalul Argeş, secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa, a susţinut că potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011,cererea reclamanţilor este de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul sau locul de muncă.

Astfel, a reţinut Tribunalul Argeş, locul de muncă al reclamanţilor este în Bucureşti, încât competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti.

Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a de asigurări sociale şi litigii de muncă, sub nr. x/2017, prin sentinţa nr. 5761/7.09.2017, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele expuse, instanţa a reţinut că în cauză se pune în discuţie dacă cererea de faţă are natura unui litigiu de muncă sau a unuia de contencios administrativ. Aceasta deoarece în afara aspectelor de (re)încadrare şi salarizare, toate celelalte probleme de drept derivate din raportul de muncă al grefierilor este de competenţa instanţelor specializate în dreptul muncii.

Deoarece în cauză actele discriminatorii sunt Deciziile de reîncadrare necontestate din perioada 01.01.2011-08.04.2015 pentru care legea nr. 284/2010 a instituit o jurisdicţie specială, respectiv a secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, tribunalul apreciază că orice litigiu derivat din modul de stabilire a drepturilor salariale păstrează natura juridică a acţiunii reglementate de legea nr. 284/2010.

Învestită cu soluţionarea cauzei Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1345 din 21 martie 2018 2018, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţii, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a suspendat judecata cauzei şi înaintează dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 defineşte, în principiu şi în principal, actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Prin urmare, reţine instanţa se observă că jurisdicţia contenciosului administrativ este, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, limitată la situaţia în care reclamantul este vătămat prin emiterea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, neputându-se extinde această competenţă şi la situaţiile precum cea de faţă, când obiectul cererii îl constituie exclusiv plata unor drepturi.

Conchide instranţa in sensul că, relevantă sub acest aspect este şi aprecierea reclamanţilor, care au indicat în mod expres că aparţine instanţei de litigii de muncă competenţa de soluţionare a cauzei, fiind evident că aceştia au conceput demersul lor judiciar ca fiind unul care aparţine jurisdicţiei muncii.

Constatându-se conflict negativ de competenţă, potrivit art. 134 C. proc. civ., Curtea de apel a suspendat cauza şi înaintat dosarul instanţei superioare pentru soluţionarea conflictului.

Soluţia Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), 134 şi 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între instanţe îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reţine că reclamanţii au învestit instanţa de conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului cu o acţiune ce are ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială.

Conform art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. (…)"

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sunt de strictă interpretare şi aplicare, acestea reglementând o excepţie de la regulile de competenţă stabilite prin dispoziţiile legale de drept comun.

Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale reglementează competenţa Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate de ordonatorii de credite în soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative emise de aceştia, cu privire la stabilirea drepturilor salariale, or, în speţă, nu se contestă o astfel de hotărâre.

Acţiunea cu care a fost învestită instanţa, în cauza de faţă, are ca obiect obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate între salariul cuvenit şi salariul încasat, la care se adaugă dobânda legală, pe care reclamantul le consideră cuvenite şi neplătite.

Este evident că acţiunea formulată de reclamanţi nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, întrucât nu s-a solicitat anularea pentru nelegalitate a unui ordin prin care au fost stabilite drepturile salariale, nefiind aşadar dedus judecăţii un litigiu ce are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâţilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004).

Prin urmare, prezentul litigiu nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, aşa cum este definit de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 lit. f) şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, având în vedere că în cuprinsul acţiunii nu se formulează critici de nelegalitate ale actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu se solicită anularea unor astfel de acte şi nu se critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci se solicită, în principal, obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale.

Având în vedere considerentele expuse, faţă de obiectul acţiunii formulate de reclamanţi şi fundamentarea acesteia în fapt şi în drept, Înalta Curte constată că competenţa materială de soluţionare a litigiului se stabileşte în raport de dispoziţiile Codului muncii, respectiv Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr. 62/2011, republicată.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a -VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., EE., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. şi DD. şi pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a -VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2018.