Integrity report upheld: transport director’s conflict-of-interest finding affirmed despite didactic-work exemption.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cu nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat, în principal, anularea integrală a Raportului de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015, întocmit de Agenţia Naţională de Integritate; obligarea Agenţiei Naţionale de Integritate la retragerea de pe website-ul propriu a comunicatului de presă din 28 aprilie 2015 intitulat "Comunicat - conflict de interese administrativ - A., director in cadrul Ministerului Transportului şi Infrastructurii" şi obligarea Agenţiei Naţionale de Integritate la publicarea pe website-ul propriu, în cadrul secţiunii "Hotărâri definitive şi irevocabile ale instanţelor de judecată", a hotărârii pronunţate în prezenta cauză.

În subsidiar, reclamanta a mai solicitat, în măsura în care nu se va dispune anularea Raportului de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015, întocmit de Agenţia Naţională de Integritate,:

- să se constate că nu poate fi reţinută vinovăţia sa raportat la conflictul de interese sub aspectul încălcării art. 79 lit. c) din Legea nr. 171/2003 reţinut în raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015.

- să se constate că nu poate fi antrenată răspunderea disciplinară a reclamantei pentru conflictul de interese reţinut în Raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate;

De asemenea, a mai solicitat reclamanta, în condiţiile în care instanţa de judecată va aprecia că în ceea ce priveşte conflictul de interese reţinut în Raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, acesta este susceptibil a atrage răspunderea disciplinară a reclamantei, să se constate că respectarea procedurii referitoare la individualizarea sancţiunii disciplinare constituie un impediment legal la aplicarea celei mai grave sancţiuni, cea a destituirii din funcţie. Cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2846 din data de 03.11.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a promovat recurs reclamanta A., fiind invocat, în susţinerea căii de atac formulate, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concret, recurenta a susţinut că funcţia de examinator la un centru de pregătire şi perfecţionare reprezintă o funcţie didactică.

Acest aspect rezultă cu evidenţă din dispoziţiile art. 6 din Normele de autorizare a centrelor de pregătire şi perfecţionare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, aprobate prin Ordinul nr. 794/2007, care prevăd că:

"Pentru autorizarea ca centru de pregătire şi perfecţionare, din documentele de înregistrare în România ale solicitantului trebuie să rezulte că acesta desfăşoară activităţile având codul CAEN 8559 - alte forme de învăţământ n.c.a. sau codul CAEN 8532 -învăţământ secundar, tehnic sau profesional".

Prin urmare, în condiţiile în care însuşi legiuitorul permite exercitarea unor funcţii în domeniul didactic, întrucât aceste funcţii nu sunt susceptibile a crea un conflict de interese, consideră că instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze această prevedere.

Susţine recurenta că textul de lege precitat [art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003] nu vizează exclusiv personalul didactic din instituţiile de învăţământ, ci vizează exercitarea funcţiilor sau activităţilor în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice, al creaţiei literar-artistice.

Prin urmare, restrângerea sferei de aplicare a art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu se justifică din punct de vedere legal, domeniul didactic vizând toate activităţile didactice exercitate de lectori/profesori/etc, independent de instituţia în care aceştia predau.

În concluzie, având în vedere faptul că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, apreciază că emiterea Raportului de evaluare nu are niciun fundament.

A mai arătat recurenta că prin hotărârea recurată nu s-a avut în vedere inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 161/2003 în cauza dedusă judecăţii

Sub acest aspect este de reţinut faptul că în situaţia funcţiei publice deţinută de recurenta-reclamantă, respectiv cea de director general, informarea şefului ierarhic in vederea înlocuirii sale era imposibila, întrucât singurul organ abilitat sa semneze autorizaţiile de funcţionare este, potrivit legii [art. 12 alin. (2) din Normele de autorizare a centrelor de pregătire şi perfecţionare a personalului din domeniul transporturilor rutiere din 24.08.2007, aprobate prin Ordinul nr. 794 din 24 august 2007] cu modificările ulterioare, conducătorul Direcţiei transport rutier. Această atribuţie este expres prevăzută în actul normativ sus menţionat, având caracter imperativ şi se regăseşte de altfel şi în fişa postului şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare, ambele acte fiind semnate atât de secretarul de stat, cât şi de ministru.

Prin urmare, consideră că interpretarea dată de către instanţa de fond dispoziţiilor art. 79 alin. (1) lit. c) şi art. 79 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003 şi extinderea lor constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Noul C. civ., cu aplicabilitate generala in materia drepturilor civile.

Se mai precizează că prevederile legale instituie in sarcina Direcţiei transport rutier, al cărei conducător era recurenta-reclamanta, obligativitatea de a primi cererile de autorizare a centrelor, neexistând posibilitatea de abţinere.

În acest context, nu se poate retine in sarcina recurentei-reclamante un conflict de interese, întrucât recurenta-reclamanta nu a soluţionat cererile de autorizare, aceasta competenta revenind aşa cum am precizat mai sus, unei structuri din subordinea ministerului; recurenta-reclamanta, în calitate de director general, avea obligaţia de reprezentare a Direcţiei de transport rutier; aceasta obligaţie se concretizează prin semnarea adreselor oficiale emise de către direcţie; recurenta-reclamanta nu putea sa se sustragă de la îndatoririle de serviciu (potrivit art. 43 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici), mai ales ca acestea nu presupun sub nicio forma o intervenţie in favoarea unui terţ (toate cererile admise de către direcţie finalizându-se cu o autorizaţie semnata de către directorul general).

Un alt motiv de recurs invocat a fost acela că prin hotărârea recurată nu s-a avut în vedere faptul că în cauza dedusă judecăţii nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Se susţine că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că în cauza dedusă judecăţii ar fi incidente situaţiile prevăzute de art. 79 din Legea nr. 161/2003, întrucât interesele patrimoniale ale recurentei-reclamante nu puteau influenta deciziile pe care aceasta trebuia sa le ia în exercitarea funcţiei publice [art. 79 alin. (1) lit. c].

În acest sens, s-a arătat că în condiţiile in care organismul specializat, verificând dosarul solicitantului prin raportare la prevederile art. 11 din Normele de autorizare a centrelor de pregătire şi perfecţionare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 794/2007, constată că cererea solicitantului îndeplinea condiţiile prevăzute de lege, adopta decizia de admitere a cererii de autorizare, decizie, care, nu putea fi, sub nicio formă, contestată de către directorul general al Direcţiei de transport rutier.

Recurenta-reclamantă, in calitate de director general, nu a aprobat cererile de autorizare ale B. S.R.L., aprobarea realizându-se prin structura din cadrul ministerului cu privire la autorizarea respectivei societăţi.

În ceea ce priveşte semnarea autorizaţiilor, aceasta s-a realizat in virtutea calităţii de reprezentant al Direcţiei de transport rutier şi nu in nume personal şi consfinţeşte o stare de fapt constatată de alt organism.

În opinia recurentei, în calitate de membru în cadrul comisiilor de examinare, aceasta nu avea rol de conducere a activităţii centrului de pregătire şi perfecţionare, ci era membru al unui organism independent, care participa, în mod opţional şi în anumite cazuri, la procesul de evaluare (astfel cum rezultă şi din Contractul de prestări servicii nr. 51/13.05.2008).

Mai mult, nu a existat lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate in autorizarea B. S.R.L., deoarece în procedura de autorizare, a avut un rol strict formal, de semnare a tipizatelor de autorizare emise în baza deciziilor adoptate de altă entitate.

Se mai susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte elementul vinovăţie

Apreciază recurenta că se poate imputa conflictul de interese funcţionarului public doar în condiţiile în care acesta exista, iar funcţionarul public nu îl raportează. Or, şeful ierarhic al recurentei-reclamante cunoştea faptul că aceasta avea şi calitatea de examinator, în condiţiile în care acesta semnase atât fişa postului, cât şi Regulamentul de ordine interioară. Rezulta aşadar ca prima condiţie este aceea ca funcţionarul public sa fie convins de faptul ca exista un conflict de interese în ceea ce îl priveşte.

Or toate normele indicate au justificat convingerea recurentei-reclamante în sensul inexistenţei unui conflict de interese (O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, Normele de autorizare a centrelor de pregătire şi perfecţionare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 794/2007, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009, prevederile fisei de post şi ale regulamentelor de organizare şi funcţionare ale Ministerului Transporturilor), în mod deosebit fiind clar recurentei-reclamante ca legea îi permitea în mod cert să îndeplinească activitatea de examinator, fără a distinge unde se desfăşoară aceasta (art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003).

Se apreciază că prevederile legislative lipsite de claritate nu pot fi imputate recurentei-reclamante, legiuitorului revenindu-i obligaţia de institui norme clare, precise, previzibile şi accesibile, pentru ca subiectul de drept vizat să-şi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării sale.

În altă ordine de idei, se susţine că recurenta-reclamanta nu a acţionat cu scopul de a favoriza societatea B. S.R.L., ci a acţionat in exercitarea funcţiei sale de reprezentant al Direcţiei de transport rutier.

Toate faptele imputate recurentei-reclamante constituie, în realitate, exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi în fişa postului, neexistând niciun element care să conducă la concluzia că exercitarea respectivelor atribuţii s-a realizat cu depăşirea competenţelor, respectiv, neregăsite în fişa postului sau cu lipsa de imparţialitate. Or, simpla exercitare a îndatoririlor de serviciu nu poate constitui un conflict de interese, în sensul prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate pe capetele subsidiare de cerere, recurenta susţine că raţiunea pentru care au fost formulate aceste capete de cerere constă în aceea că, în cadrul concluziile prezentate în Raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015, intimata-pârâtă redă conţinutul art. 25 din Legea nr. 176/2010 şi face anumite sublinieri, care, coroborate cu dispoziţia finală (prin care se solicită luarea măsurilor necesare pentru sancţionarea reclamantei), au ca finalitate a impune destituirea recurentei-reclamante din funcţia publică deţinută în prezent.

Prin urmare, încălcarea prevederilor legale referitoare la conflictul de interese poate atrage răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici, doar în condiţiile art. 75 - 82 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, respectiv dacă sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare (subiect, obiect, latură obiectivă şi latură subiectivă).

Însă, se arată că în cauza dedusă judecăţii, nu sunt îndeplinite aceste condiţii, lipsind latura obiectivă şi cea subiectivă: prin inexistenta unei abateri disciplinare (fapte ilicite) şi a vinovăţiei recurentei-reclamante în încălcarea prevederilor legale referitoare la conflictul de interese.

Se precizează că simpla constatare a unui presupus conflict de interese nu constituie abatere disciplinară, dacă aceasta nu este grefată pe un act juridic emis de făptuitor - făptuitorul a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligaţiilor referitoare la obiectivitate şi imparţialitate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca temeinică a legală a sentinţei atacate.

Precizează intimata că din documentele ce au stat la baza emiterii actului administrativ, recurentul-reclamant obţinea venituri de la S.C. B. S.R.L., obligaţia acestuia fiind de a nu fi implicat în nicio modalitate în procesul semnare/avizare a autorizaţiilor de funcţionare a punctelor de lucru şi nici în procesul de autorizare a acesteia, prezumându-se că are interese de natură patrimonială care i-ar putea afecta imparţialitatea.

Astfel, conform prevederilor legale, este interzisă şi simpla participare la luarea deciziilor cu priviri persoane fizice sau juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial, chiar dacă adoptarea acestora ar fi rezultatul unui organism colectiv.

Neprocedând în sensul prevăzut de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, în sensul abţinerii de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea de la luarea acestei decizii sau participarea de la luarea acesteia şi informării de îndată a şefului ierarhic, în mod corect s-a reţinut starea de conflict de interese faţă de recurentul-reclamant A..

Se mai arată că faţă de conţinutului textului prevăzut de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, apărările recurentului-reclamant în sensul că doar directorul are această atribuţie prevăzută expres, nu pot fi primite, întrucât textul prevăzut de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 a fost conceput tocmai pentru ca funcţionarul public să îşi exercite atribuţiile de serviciu în mod imparţial, transparent şi cu respectarea principiului supremaţiei interesului public.

Astfel, chiar dacă cererile de autorizare ale societăţii B. S.R.L., societate cu care recurentul-reclamant avea relaţii cu caracter patrimonial, erau aprobate de către o altă structură din cadrul ministerului, recurentul- reclamant nu trebuia, dar era obligat prin lege să nu participe la luarea deciziei în ceea ce priveşte autorizaţiile ce priveau societatea B. S.R.L., fiind de asemenea obligat să procedeze în sensul prevăzut de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, adică să se abţină de la rezolvarea acestora şi să informeze de îndată şeful ierarhic.

Se mai susţine că prin cererea de chemare în judecată formulată de către recurentul-reclamant. instanţa de judecată a fost investită doar cu verificarea legalităţii întocmirii raportului de evaluare nr. x/28.04.2015, raport în cadrul căruia inspectorul de integritate a reţinut încălcarea regimului juridic aplicabil conflictului de interese reglementat de Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, obiectul dedus judecăţii se referă la verificarea de către instanţa de judecată a legalităţii întocmirii Raportului de evaluare şi nu la aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010, întrucât aplicarea acestor sancţiuni reprezintă o etapă ulterioară, care are loc numai după pronunţarea unei hotărâri definitive privind soluţionarea prezentei cauze, chestiune cu care instanţa de judecată nu a fost investită, neintrând în competenţele sale aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010.

1.5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 5 martie 2018 în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 14 mai 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta -reclamantă şi, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a acordat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.

2. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Motivele de recurs ale recurentei se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, invocat de recurentă:

"Funcţionarii publici, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice, al creaţiei literar-artistice."

În opinia sa, funcţia de examinator la un centru de pregătire şi perfecţionare reprezintă o funcţie didactică, fiind evident că însuşi legiuitorul permite exercitarea unor funcţii în domeniul didactic, întrucât aceste funcţii nu sunt susceptibile a crea un conflict de interese .

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că prin Raportul de evaluare nr. x din 28 aprilie 2015, întocmit de Agenţia Naţionala de Integritate, s-a constatat că recurenta, director în cadrul Ministerului Transportului şi Infrastructurii, nu a respectat dispoziţiile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât a semnat/avizat autorizaţii de funcţionare a unor puncte de lucru aparţinând S.C. B. S.R.L., din Piteşti, Baia-Mare şi Craiova, şi a fost implicată in procesul de obţinere a autorizaţiilor, deşi reclamanta deţinea "calitatea de examinator în cadrul societăţii, fiind remunerată în acest sens, veniturile fiind în cuantum de 32.752 RON, astfel încât au fost încălcate prevederile art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, articol potrivit căruia:

"Funcţionarul public este în conflict de interese dacă se afla în una dintre următoarele situaţii:(...) c) interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenta deciziile pe care trebuie sa le ia în exercitarea funcţiei publice."

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, în raport de fapta constatată şi redată mai sus, sunt lipsite de relevanţă prevederile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deoarece, chiar şi în condiţiile în care se permite exercitarea unor funcţii didactice sau activităţi în domeniul didactic de către funcţionarii publici, aceştia nu sunt scutiţi de a respecta regimul juridic al conflictului de interese.

Astfel, este adevărat că se permite funcţionarilor publici să exercite activităţi didactice, însă, aceste activităţi nu trebuie să interfereze cu activitatea pe care funcţionarul este îndreptăţit să o efectueze în virtutea funcţiei.

Or, conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare să influenţeze îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Cu titlu de principiu, un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcţiei publice pe care o ocupă, ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are şi un interes personal sau de natură patrimonială.

Aşadar, în ciuda celor susţinute de aceasta, recurenta reclamantă nu putea să avizeze autorizaţii de funcţionare pentru o societate de la care obţinea venituri de natură patrimonială.

Textul de lege la care aceasta a făcut referire, confirmă faptul că, deşi deţine calitatea de funcţionar public, recurenta a deţinut calitatea de examinator la a numite societăţi comerciale. Însă, în mod legal a stabilit intimata pârâtă că, recurenta a încălcat prevederile art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 întrucât, în calitatea sa de funcţionar public cu funcţie de conducere în cadrul Ministerului Transportului şi Infrastructurii, a semnat/avizat autorizaţii de funcţionare a unor Puncte de Lucru aparţinând S.C. B. S.R.L. şi a fost implicată în procesul de autorizare a acestora, prin semnarea unor solicitări necesare definitivării dosarului de autorizare, nerespectând astfel regimul juridic specific conflictului de interese.

Un al doilea motiv de recurs invocat a fost acela că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 161/2003. Acest text de lege se referă la faptul că "în cazul existenţei unui conflict de interese, funcţionarul public este obligat sa se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct, acesta putând sa desemneze un alt funcţionar public, care are aceeaşi pregătire şi nivel de experienţa."

Înalta Curte constată că interesul patrimonial al recurentei reclamante constă în calitatea sa de angajat al societăţii B. S.R.L., fiind remunerată de această societate cu suma de 32.752 RON (aspect necontestat în cauză), în sensul prevederilor art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 din aceasta decurgând şi conflictul de interese în care s-a aflat, în exercitarea funcţiei.

Ca atare, recurentei îi era interzis să participe la luarea unor decizii în urma cărora, o persoană juridică la care aceasta era angajată, putea să obţină anumite beneficii.

Din această perspectivă, neprocedând, în sensul abţinerii de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea de la luarea acestei decizii sau participarea de la luarea acesteia şi informării de îndată a şefului ierarhic, conform art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, în mod corect s-a reţinut starea de conflict de interese faţă de recurentul-reclamant A..

A susţinut recurenta că în situaţia funcţiei publice deţinută de recurenta-reclamantă, respectiv cea de director general, informarea şefului ierarhic in vederea înlocuirii sale era imposibila, întrucât singurul organ abilitat sa semneze autorizaţiile de funcţionare este, potrivit legii [art. 12 alin. (2) din Normele de autorizare a centrelor de pregătire şi perfecţionare a personalului din domeniul transporturilor rutiere din 24.08.2007, aprobate prin Ordinul nr. 794 din 24 august 2007] cu modificările ulterioare, conducătorul Direcţiei transport rutier.

Această apărare nu poate fi reţinută, întrucât, în orice instituţie publică, persoanele desemnate să reprezinte şi să conducă instituţia, au unul sau mai mulţi înlocuitori, fără de care nu s-ar putea concepe funcţionarea acestora.

Aşadar, corect a statuat instanţa de fond, că, recurenta reclamantă trebuia să îşi îndeplinească obligaţia de abţinere, iar uterior, să se desemneze un înlocuitor al său, în limitele regulamentului de ordine interioară al instituţiei.

Drept urmare, referirile la procedura de eliberare a autorizaţiilor de funcţionare, prev. de art. 6 alin. (3) lit. g) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, art. 11 alin. (1) şi alin. (4) şi art. 12 din Normele de autorizare a centrelor de pregătire şi perfecţionare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 794/20072, art. 12 din O.U.G. nr. 49/2009, sunt irelevante în cauză.

A mai susţinut recurenta că interesele sale patrimoniale nu puteau influenta deciziile pe care aceasta trebuia sa le ia în exercitarea funcţiei publice.

Cu privire la acest argument, se constată că, în mod legal prima instanţă a statuat că, în contextul în care reclamanta era examinator în cadrul Centrului de Pregătire şi Perfecţionare B. S.R.L., se prezumă că avea un interes ca acest centru să obţină autorizaţia de funcţionare, astfel încât avea îndatorirea să se abţină pentru a înlătura orice suspiciune, legată de corectitudinea şi legalitatea actelor.

Concret, Înalta Curte aminteşte că noţiunea de conflict de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare să influenţeze îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Interesele private ale funcţionarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizaţii cu care funcţionarul are relaţii politice sau de afaceri.

Prin urmare, un conflict de interese implică în mod obligatoriu un conflict între datoria faţă de public şi interesele personale ale unui funcţionar public, în calitate de persoană privată, interese care ar putea influenţa în mod necorespunzător îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor oficiale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut într-o decizie de speţă că legiuitorul prin sancţionarea conflictului de interese "a urmărit să ocrotească relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii funcţionarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorităţi publice. Aceasta presupune corectitudinea funcţionarului public în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dar şi abţinerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terţe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin sancţionarea faptei s-a urmărit ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau juridice împotriva intereselor ilicite ale funcţionarului public."

Aşadar, pentru buna desfăşurare a raprorturilor sociale şi pentru îndepărtarea oricăror suspiciuni cu privire la legalitatea procedurilor desfăşurate în cadrul autorităţii în care îşi desfăşura activitatea, recurenta avea obligaţia de abţinere, interesul patrimonial fiind prezumat în situaţia dată.

Ca atare, nu pot fi reţinute susţinerie recurentei în sensul că nu i se poate imputa lipsa de imparţialitate în autorizarea B. S.R.L., întrucât aceasta, în procedura de autorizare, a avut un rol strict formal, de semnare a tipizatelor de autorizare emise in baza deciziilor adoptate de altă entitate.

A mai precizat recurenta că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte elementul vinovăţie.

Înalta Curte observă că împrejurarea conform căreia recurenta s-a aflat în eroare cu privire la existenţa conflictului de interese, fiind convinsă de inexistenţa acestuia, nu poate să o exonereze pe aceasta de răspundere, fiind binecunoscut principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, în apărarea sa.

Pe de altă parte, nu se poate reţine nici argumentul conform căruia faptele imputate recurentei-reclamante constituie, în realitate, exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi din fisa postului, în condiţiile în care şi obligaţia de abţinere este tot o obligaţie legală, stabilită de legiuitor în sarcina funcţionarului public, cu atât mai mult cu cât acesta deţine funcţii de conducere şi ar trebui să fie un exemplu pentru subordonaţii săi.

Nu în ultimul rând, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de fond, recurenta reclamanta se află în culpă, întrucât trebuia să sesizeze că în calitate de director general nu putea să aprobe autorizarea punctelor de lucru al societăţii unde avea calitatea de examinator remunerat, autorizarea având ca scop pregătirea şi perfecţionarea profesională a personalului din domeniul transporturilor rutiere.

În privinţa motivelor de recurs formulate pe capetele subsidiare de cerere, se constată că, legal prima instanţă a stabilit că nu se poate efectua un control de legalitate a unei sancţiuni disciplinare a destituirii din funcţie şi a unei eventuale individualizări a sancţiunii, atâta vreme cât încă nu s-au adoptat asemenea sancţiuni şi nu s-au emis acte administrative, în temeiul Legii nr. 188/1999.

Susţine recurenta că raţiunea pentru care au fost formulate capetele subsidiare de cerere constă în aceea că, în cadrul concluziilor prezentate în Raportul de evaluare înregistrat sub nr. x din 28 aprilie 2015, intimata-pârâtă redă conţinutul art. 25 din Legea nr. 176/2010 şi face anumite sublinieri, care, coroborate cu dispoziţia finală (prin care se solicită luarea măsurilor necesare pentru sancţionarea reclamantei), au ca finalitate a impune destituirea recurentei-reclamante din funcţia publică deţinută în prezent.

Aceste argumente nu pot fi primite, în condiţiile în care, un act administrativ poate fi contestat în măsura în care el produce efecte juridice în sensul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic (în speţă constatarea existenţei conflictului de interese).

În privinţa sancţiunilor disciplinare, recomandate în raport, este de observat că acestea se finalizează prin adoptarea unor acte administrative individuale ulterioare, adoptate în baza legislaţiei specifice şi care urmează a fi contestate tot în raport de prevederile legale speciale, neputând fi antamate în cadrul prezentului demers judiciar.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2846 din 3 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2018.