Municipality's appeal fails: transport discrimination fine upheld for failure to adapt buses for disabled passengers

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Municipiul Brăila a solicitat anularea Hotărârii nr. 251/30.04.2014, emisă de pârâtul Colegiul Director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminării.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1304 din 08.05.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, excepţia nulităţii Hotărârii nr. 25/30.04.2014 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, invocate de reclamant, precum şi acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Brăila, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1304 din 08.05.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Municipiul Brăila, care a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din Noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-reclamant a arătat că, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că nu se poate invoca nulitatea Hotărârii nr. 251/30.04.2014, deoarece termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 20 alin. (7), este un termen de recomandare pentru care, în cazul nerespectării, nu sunt prevăzute sancţiuni.

Art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prevede că:

"în cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va aplica fiecăreia separat", aspect ce nu a fost avut în vedere de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în soluţionarea dosarului nr. x/2012.

În legătură cu excepţia prescripţiei aşa-zisei contravenţii, recurentul-reclamant a susţinut că este greşită aprecierea instanţei de fond în sensul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cărora aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, considerând că neasigurarea condiţiilor de transport a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii pe toate mijloacele de transport local este o contravenţie continuă.

În ceea ce priveşte inexistenţa contravenţiei, recurentul-reclamant consideră că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 448/2006 pentru luarea măsurilor de adaptare a mijloacelor de transport în comun a fost 31.12.2010, iar acesta nu procedat la asigurarea condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, faptă ce constituie discriminare şi este sancţionată cu amendă contravenţională de 2000 RON.

4. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 27 aprilie 2017, având în vedere că în raport s-a apreciat că recursul este admisibil, s-a considerat, de către toţi membrii completului că, faţă de obiectul pricinii, anulare act administrativ, neexistând o jurisprudenţă constantă la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul nu poate fi soluţionat potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) sau (6) din C. proc. civ. şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 23.06.2017, cu citarea părţilor.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, în raport de înscrisurile depuse la dosar şi prin prisma criticilor expuse în cererea de recurs, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la susţinerile recurentului-reclamant privind tardivitatea adoptării Hotărârii nr. 215/2014, ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute de art. 20 alin. (7) şi (8) din O.G. nr. 137/2000, se constată că acestea sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 20 alin. (7) din O.U.G. nr. 137/2000, "Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita.

(8) Hotărârea se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării."

Înalta Curte constată că termenele prevăzute de textele de lege mai sus citate sunt termene de recomandare a căror nerespectare pot atrage sancţiunea nulităţii numai în măsura în care se aduce subiectului de drept o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului. Or, în cauză, recurentul-reclamant nu a făcut dovada unei asemenea vătămări care să fi fost generată de nerespectarea termenelor în discuţie.

Într-adevăr, în cuprinsul Hotărârii nr. 251/30.04.2014 se menţionează că pe rolul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a înregistrat dosarul nr. x/2012, având ca obiect petiţia nr. x/17.07.2012, referitoare la neasigurarea condiţiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, încălcarea dreptului la demnitate prin modul în care persoanele cu dizabilităţi locomotorii sunt obligate să utilizeze transportul în municipii, reşedinţe de judeţ, neluarea unor măsuri concrete pentru facilitatea accesului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii la transportul local, însă, depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 este justificată de complexitatea verificărilor efectuate în cazul a 41 de municipii cu privire la asigurarea condiţiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant invocă dispoziţiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor potrivit cărora:

"în cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va aplica fiecăreia separat".

Şi această critică este neîntemeiată.

Din interpretarea dispozitivului Hotărârii nr. 251/30.04.2014 rezultă că, amenda contravenţională în valoare de 2.000 RON s-a aplicat faţă de fiecare persoană responsabilă de neasigurarea condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, după cum urmează: primarul general din Bucureşti şi primarii din: Alba Iulia, Alexandria, Arad, Baia Mare, Bacău, Bistriţa, Botoşani, Braşov, Brăila, Buzău, Călăraşi, Cluj-Napoca, Craiova, Deva, Drobeta Turnu Severin, Focşani, Galaţi, Giurgiu, Iaşi, Oradea, Piatra Neamţ, Ploieşti, Reşiţa, Satu Mare, Slatina, Tîrgovişte, Tîrgu Jiu, Tîrgu Mureş, Tulcea, Vaslui, Zalău, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (republicată).

Concluzionând, Înalta Curte constată că amenda contravenţională a fost aplicată separat, cu respectarea dispoziţiilor legale, iar nu în solidar.

Prin cea de-a treia critică, referitoare la excepţia prescripţiei răspunderii contravenţionale, recurentul-reclamant a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cărora aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, iar instanţa de fond în mod greşit a considerat că neasigurarea condiţiilor de transport a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii pe toate mijloacele de transport local este o contravenţie continuă.

Conform art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap "autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele măsuri:

a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap.

Aceste dispoziţii legale ar fi trebuit coroborate cu dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a din acelaşi act normativ potrivit cărora:

"Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010 autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun, aflate în circulaţie".

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că neasigurarea condiţiilor de transport a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii pe toate mijloacele de transport local este o contravenţie continuă, fiind incidente prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2011.

Prin ultima critică a motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susţinut inexistenţa contravenţiei. În acest sens, partea a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 448/2006 pentru luarea măsurilor de adaptare a mijloacelor de transport în comun a fost 31.12.2010, iar recurentul nu şi-a îndeplinit această obligaţie în termen, cu consecinţa neasigurării condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, faptă ce constituie discriminare şi este sancţionată cu amendă contravenţională de 2000 RON.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, deşi a invocat inexistenţa contravenţiei, nu a făcut dovada respectării dreptului la demnitate al persoanelor cu dizabilităţi prin modul în care acestea sunt obligate să utilizeze transportul în comun în municipiul Brăila.

Neluarea măsurilor stabilite în concret prin Legea nr. 448/2006 pentru facilitarea accesului acestora la transportul local, începând cu anul 2006 şi continuat până în anul 2014, precum şi îndeplinirea acestei obligaţii numai în procent de 55%, conturează săvârşirea unei contravenţii continue.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, este corectă concluzia primei instanţe în sensul că neîndeplinirea acestei obligaţii, cu consecinţa neasigurării condiţiilor de transport pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, reprezintă discriminare, conform art. 2 alin. (1) şi (4), coroborate cu art. 10 lit. g şi h) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, art. 9, art. 19 şi 20 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010 şi, totodată, constituie contravenţie, conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cuantumul minim al amenzii prevăzute de lege fiind de 2.000 RON în cazul în care discriminarea vizează un grup de persoane.

6. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Brăila.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Brăila împotriva sentinţei civile nr. 1304 din 08 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2017.