Prescription of forestry state aid compensation: exclusion of suspensive condition for existing aid under Decree No. 167/1958

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta Obştea A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor - Bucureşti şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 44.126,96 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 150,10 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcţional T2, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2007, dar şi la plata dobânzii aferente debitului principal, calculată începând cu data de 18.02.2014 - dată la care creanţa a devenit exigibilă; a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa nr. 11/2015 din 13 ianuarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca nefondate excepţiile invocate prin întâmpinare, (respectiv excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată);

- a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Obştea A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 44.126,96 RON, reprezentând contravaloare compensanţii aferente anului 2007, precum şi a dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data promovării cererii de chemare în judecată, 17.09.2014 şi până la achitarea integrală a debitului;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată;

- a respins cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul arată că motivele formulate vizează atât modul defectuos prin care prima instanţă a înţeles să analizeze şi să respingă excepţiile invocate de pârât, cât şi superficialitatea cu care prima instanţă a dat curs cererii de chemare în judecată şi a admis acţiunea reclamantei.

Astfel, în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul arată că prima instanţă a făcut o interpretare defectuoasă a normelor de drept material incidente în cauză, hotărârea atacată fiind viciată şi prin prisma modului de soluţionare a acestei excepţii.

Apreciază recurentul că este judicios raţionamentul primei instanţe, conform căruia a constatat incidenţa în speţa de faţă a termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, însă, referitor la pretinsa incidenţă a unei condiţii suspensive, care a amânat împlinirea termenului de prescripţie cu privire la dreptul reclamantei de a solicita acordarea pretinselor compensaţii, aserţiunile instanţei sunt eronate.

Recurentul critică faptul că instanţa a considerat că dreptul reclamantei la despăgubiri ar fi unul afectat de o condiţie suspensivă, de îndeplinirea acesteia depinzând însăşi naşterea raportului juridic obligaţional, instanţa înţelegând de fapt, prin publicarea în Jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012 la data de 14 septembrie 2012, îndeplinirea respectivei condiţii.

În opinia recurentului, contrar celor reţinute de prima instanţă, în ipoteza în care ar fi îndeplinite condiţiile cerute de lege în speţa de faţă pentru acordarea în favoarea reclamantei a compensaţiilor pretinse, naşterea dreptului acesteia nu este condiţionată sau influenţată de către Decizia Comisiei, atât timp cât acest drept a fost prevăzut şi rezidă în dispoziţiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic (chiar instanţa reţinând la fila 9 în alin. (6) din sentinţă că dreptul reclamantei este stabilit prin Legea nr. 46/2008).

Arată recurentul că prima instanţă face o confuzie în considerentele sentinţei atacate cu privire la actul normativ care stabileşte dreptul pentru obţinerea compensaţiilor, urmare unei interpretări eronate a dispoziţiilor H.G. nr. 861/2009, care, la art. 6 alin. (2), stipulează faptul că: "Toate formele de sprijin prevăzute în legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

În opinia recurentului, prevederile art. 6 alin. (2) din Hotărârea menţionată, act normativ de care se prevalează instanţa în susţinerea propriei teorii, nu fac decât să amâne, de fapt, acordarea efectivă a acestor compensaţii şi nu să suspende dreptul persoanelor în a le solicita, cum în mod eronat încearcă să se acrediteze.

Subliniază astfel recurentul că dreptul reclamantei, în situaţia în care sunt îndeplinite toate condiţiile necesare acordării acestor compensaţii, rezidă în dispoziţiile Codului Silvic (Legea nr. 46/2008) şi nu este şi nici nu a fost influenţat de emiterea Deciziei Comisiei.

Apreciază recurentul că sunt evidente deficenţele soluţiei primei instanţe, care s-a limitat în a analiza superficial normele de drept material incidente în speţa de faţă şi a considerat că nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea de către reclamantă a compensaţiilor pentru anul 2007 în temeiul Legii nr. 46/2008.

Se mai arată în motivele de recurs că, pe de altă parte, chiar dacă s-ar ignora justeţea argumentelor expuse în cele ce preced şi s-ar considera că într-adevăr dreptul reclamantei ar fi fost suspendat până la publicarea Deciziei Comisiei, soluţia pronunţată de prima instanţă tot este una eronată, având în vedere că Decizia nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012 are prevăzut în cuprinsul ei inclusiv un termen de aplicare, respectiv 31 decembrie 2013, termen de aplicare care era de mult încetat la momentul introducerii de către reclamantă a cererii de chemare în judecată, respectiv 17.09.2014.

În opinia recurentului, chiar dacă s-ar privi raţionamentul instanţei ca fiind unul judicios, ar însemna că şi la momentul introducerii acţiunii, cât şi în prezent, dreptul reclamantei de a solicita compensaţii în temeiul art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 ar fi suspendat, deoarece Decizia la care face trimitere instanţa condiţiona acordarea compensaţiilor până la data de 31 decembrie 2013.

Pentru aceste motive, recurentul apreciază că este evidentă lipsa unei temeinicii a considerentelor primei instanţe care să justifice respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantei.

Concluzionează recurentul că, raportat la temenul de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1058, la anul 2007 pentru care reclamanta solicită acordarea compensaţiilor, respectiv anul 2014 în care a fost introdusă acţiunea acesteia, este incidentă această sancţiune în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamantă.

Subliniază recurentul că prescripţia intervenită în speţa de faţă nu reprezintă altceva decât stingerea dreptului reclamantei de a obliga subiectul pasiv al obligaţiei corelative.

Ca urmare a intervenirii acestei sancţiuni, dreptul reclamantei de a primi prezumatele compensaţii solicitate există în continuare şi nu este influenţat de intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune, raportul juridic între părţi modificându-se însă în sensul că subiectul pasiv al acestui raport juridic nu mai poate fi constrâns pe calea unei acţiuni.

Apreciază recurentul că soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este una netemeinică, fiind lipsită de un suport juridic şi probator rezonabil, având în vedere faptul că, pe de o parte, dreptul reclamantei îşi are izvorul în prevederile Codului Silvic şi nu este influenţat de Decizia Comisiei, iar, pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost influenţat de publicarea respectivei Decizii, tot conform acesteia ar fi trebuit să fie din nou suspendat, atât timp cât Decizia a avut ca termen limită de aplicare data de 31 decembrie 2013, cu 9 luni înainte de a introduce reclamanta acţiunea în instanţă.

Referitor la considerentele sentinţei cu privire la fondul litigiului, recurentul arată că nu poate achiesa nici de această dată la argumentele instanţei, hotărârea fiind viciată prin prisma mai multor interpretări eronate ale normelor de drept material incidente în speţa de faţă.

Raţionamentul instanţei este unul deficitar în opinia recurentului în condiţiile în care apreciază ca fiind legală eludarea unor etape din procedura de acordare a acestor compensaţii prin instituirea unei posibilităţi distincte de obţinere a acestora printr-o acţiune în instanţă împotriva Ministerului (care, aşa cum a menţionat deja, nici măcar nu are calitate procesuală pasivă).

Acele structuri teritoriale ce, în opinia primei instanţe, ar putea fi ignorate în etapele ce ar fi trebuit parcurse de reclamantă pentru obţinerea compensaţiilor, au un rol determinant în demersul acestui tip de speţe prin aceea că sunt singurele în măsură să confirme şi să valideze cererile de acest gen.

Arată recurentul că soluţia primei instanţe este profund deficitară prin aceea că intanţa ar fi trebuit a analiza dacă sunt îndeplinite cerinţele premergătoare formulării unei astfel de acţiuni şi, în caz contrar, să fi respins acţiunea ca urmare a acestui viciu.

Subliniază recurentul că pârâţii nici măcar nu aveau competenţa şi cunoştinţele necesare în a se pronunţa asupra acestui aspect, atribuţia respectivă fiind în sarcina ITRSV - structura teritorială pe care prima instanţă o consideră irelevantă.

În opinia recurentului, dacă s-ar fi aplecat cu mai multă atenţie asupra speţei supusă judecăţii, instanţa ar fi putut cu uşurinţă să observe că reclamanta s-a folosit de un tertip pentru a evita parcurgerea etapelor premergătoare obţinerii acestor compensaţii, în sensul că, în loc să întocmească documentaţia cerută de art. 6 din Anexa 1 de la H.G. nr. 861/2009, nu a făcut decât să-şi facă o proprie şi, evident, discreţionară, estimare a pretinselor pagube suferite, pentru ca, apoi, să cheme în judecată direct autoritatea publică centrală.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 01.06.2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Intimata Obştea A. a formulat note scrise cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 02.02.2017, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 12.05.2017.

I. Referitor la cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de intimata-reclamantă Obştea A. se reţin următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 400 din C. proc. civ.: "Dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor".

Dispoziţiile art. 400 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speţă, întrucât de aceste dispoziţii legale se poate prevala instanţa de judecată atunci când aceasta constată că sunt necesare noi lămuriri. Cu alte cuvinte, această instituţie procedurală vizează deliberarea şi este pusă, în principal, la dispoziţia instanţei învestite cu soluţionarea cererii.

Repunerea pe rol, ca instituţie procedurală, este facultativă, instanţa nefiind obligată, potrivit art. 400 C. proc. civ., să reia judecata, putând să aprecieze asupra necesităţii acestei măsuri.

În cauza de faţă, cererea de repunere pe rol a fost formulată pentru a se pune în discuţia părţilor necesitatea acordării unui nou termen de judecată la începutul lunii decembrie 2017, motivat de faptul că în cauzele nr. x/2014* şi nr. x/2014, aflate pe rolul Înaltei Curţi, având ca obiect acordarea ajutoarelor de stat în silvicultură - anul 2008, din oficiu instanţa a acordat termen de judecată la data de 12.12.2017 în vederea soluţionării recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu această problemă.

Înalta Curte apreciază că, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale incidente şi de jurisprudenţa aplicabilă speţei, nu se impune repunerea pe rol a cauzei, astfel încât cererea intimatei-reclamante va fi respinsă în consecinţă.

II. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în notele scrise depuse de intimată, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul prezentei acţiuni judiciare îl constituie refuzul nejustificat al recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (în prezent, Ministerul Apelor şi Pădurilor) de acordare către intimata-reclamantă Obştea A. a despăgubirilor aferente anului 2007, în sumă de 44.126,96 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafaţa de pădure de 150,10 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Parâng în zona/tipul funcţional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Novaci.

Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 44.126,96 RON, reprezentând compensaţii aferente anului 2007 şi dobânda calculată la această sumă, începând cu data de 17.09.2014 şi până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, că pentru pretenţiile reclamantei, aferente anului 2007, incidente sunt prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia generală, motivat de faptul că termenul de prescripţie a început să curgă anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. şi, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din acest act normativ: "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîndeplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

De asemenea, în raport de data formulării cererii de acordare a compensaţiilor, respectiv 18.02.2014, Curtea a apreciat că incidente sunt prevederile H.G. nr. 861/2009, în vigoare la data formulării cererii.

În privinţa momentului de la care a început să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, Curtea, în raport de prevederile legale sus menţionate, a considerat că, deşi dreptul la despăgubiri al reclamantei este stabilit prin Legea nr. 46/2008, în lipsa normelor metodologice de acordare a acestora, nu se poate afirma, contrar susţinerii pârâtului Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, că s-a născut la finalul anului pentru care s-au solicitat, respectiv la finalul anului 2007 pentru pretenţiile aferente acestui an.

Curtea a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 861/2009 dreptul reclamantei la despăgubiri este unul afectat de o condiţie suspensivă (intrarea în vigoare a H.G. nr. 861/2009 în interiorul termenului de prescripţie transformând dreptul reclamantei din pur şi simplu într-unul afectat de condiţie suspensivă), de îndeplinirea acesteia depinzând naşterea raportului juridic obligaţional. Astfel, plata acestor compensaţii este condiţionată de obţinerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Cum această Decizia nr. C ( 2012) 5166 final este din data de 19.07.2012, în opinia instanţei de fond dreptul reclamantei afectat de condiţie suspensivă s-a născut la această dată, motiv pentru care instanţa a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă de la această dată.

A concluzionat Curtea de apel că, în raport de data promovării cererii de chemare în judecată, 17.09.2014, termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data de 19.07.2012, nu s-a împlinit, motiv pentru care a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 2007.

Instanţa de control judiciar nu poate împărtăşi soluţia instanţei de primă jurisdicţie cu privire la dezlegarea dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare.

Prima chestiune, care de fapt a fost clarificată în speţă, vizează natura creanţei reprezentând compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă este o formă de ajutor de stat sau creanţă fiscală.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba de o creanţă fiscală, căreia îi este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani, reglementat de dispoziţiile art. 91 din Codul de procedură fiscală (2003).

Relevante sunt prevederile art. 21 din Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(1) Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.

(3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligaţie în locul debitorului.

(4) În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective."

Or, în speţa de faţă, în mod indiscutabil nu avem un drept patrimonial care să rezulte dintr-un raport de drept material fiscal, sens în care, de altfel, s-a pronunţat şi Plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal, în sedinţa din data de 12.06.2017.

Ca atare, în mod evident este vorba despre o formă de ajutor de stat, reglementată de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:"în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (…) acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă."

A doua problemă, care de asemenea a fost clarificată, vizează stabilirea actului normativ care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.

Intimata-reclamantă a solicitat acordarea compensaţiilor aferente anului 2007, în sumă de 44.126,96 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-au putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafaţa de pădure de 150,10 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Trascău, în zona/tipul funcţional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Novaci. În acest sens, intimata-reclamantă a formulat mai multe cereri, înregistrate la ITRSV Vâlcea sub nr. x din 30.12.2013, respectiv nr. 175 din 18.02.2014.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Noul C. civ.: "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

În mod similar, în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se menţionează că "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

Prin Decizia 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Recursurile în interesul legii s-a statuat în sensul că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

În condiţiile în care compensaţiile cerute de intimata-reclamantă sunt aferente anului 2007, adică înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) este evident că este aplicabil Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, care, la art. 3, reglementează un termen de prescripţie de 3 ani, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

A treia problemă ce trebuie analizată vizează afectarea/neafectarea dreptului intimatei-reclamante de condiţia suspensivă constând în obţinerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat.

Într-adevăr, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat: "Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul."

Însă, instanţa de control judiciar reţine că dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri nu este sub condiţie suspensivă, în raport de următoarele argumente:

Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1.

Relevante pe problema de drept aflată în discuţie sunt dezlegările cuprinse în Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Până la data de 31 decembrie 2009, nu se pune problema conformării măsurilor de ajutor de stat aflate în discuţie cu legislaţia europeană, în acest sens fiind prevederile Anexei nr. V pct. 3 - "Agricultura" lit. b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, potrivit cărora ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente", în înţelesul art. III -168 alin. (1) din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, "până la sfârşitul celui de-al treilea an de la data aderării".

Prin urmare, Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al "ajutoarelor de stat existente" până la sfârşitul anului 2009.

Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislaţia naţională se poate face, începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocaţiilor bugetare, după parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007-2013 (publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene, seria x, nr. 319 din 27 decembrie 2006) şi adoptarea cadrului normativ intern pentru punerea în aplicare a acestora.

În speţa de faţă, despăgubirile solicitate de intimata-reclamantă pentru anul 2007 se înscriu în categoria "ajutoarelor existente" pentru care nu se impune obţinerea avizului favorabil al Comisiei Europene şi adoptarea normelor metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu anul 2010.

Astfel, în cauză, termenul de prescripţie pentru compensaţiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia, respectiv de la data de 01.01.2008, şi se împlineşte la data de 01.01.2011. După cum s-a precizat anterior, intimata-reclamantă a formulat cererea în afara acestui termen de prescripţie, mai precis la data de 17.09.2014, situaţie în care acţiunea judiciară este prescrisă.

În raport de soluţia pronunţată pe problema prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlaltor motive de nelegalitate prezentate în memoriul de recurs.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. x, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei, ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta Obştea A..

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (în prezent Ministerul Apelor şi Pădurilor) împotriva sentinţei nr. 11/2015 din 13 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantei Obştea A., ca prescrisă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2017.