State aid tax character and prescription period for forestry compensation claims under Decree No. 167/1958

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul Composesoratul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:

- Anularea Adresei nr. x raportat la anul 2009;

- Obligarea pârâţilor la plata sumei de 18.498,84 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-au putut recolta în calitate de proprietari pentru suprafaţa de pădure de 33,90 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Trăscău în zona/tipul funcţional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia în anul 2009, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2009;

- Obligarea la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal, începând cel puţin cu data de 01.04.2014.

Prin sentinţa nr. 306/2014 din 22 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind anularea Adresei nr. x;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prematurităţii, invocate de pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin întâmpinare;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin întâmpinare şi, drept urmare, a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul Composesoratul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Composesoratul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul critică faptul că instanţa de fond nu a analizat fondul cauzei, admiţând o excepţie peremptorie şi dirimantă, respectiv excepţia prescripţiei acţiunii promovate şi consideră că, procedând astfel, aceasta a dat o greşită interpretare normelor aplicabile litigiului, în raport cu exigenţele textelor de lege, respectiv ale art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, ale art. 6 alin. (1)-(3) şi Anexa nr. 2 din H.G. nr. 861/2009, ale Deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012 a CE, cât şi ale art. 91 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Recurentul apreciază că în speţă nu operează prescripţia dreptului la acţiune conform Decretului nr. 167/1958, ci conform prevederilor art. 91 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Recurentul arată că, atâta vreme cât materializarea acestor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamentele silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, este asigurată din bugetul de stat, este evidentă şi natura juridică de creanţă bugetară în sensul normelor Codului de procedură fiscală şi, ca urmare, şi termenul de valorificare a acestei creanţe bugetare este supus termenului de prescripţie de 5 (cinci) ani, reglementat de art. 91 Codul de procedură fiscală.

Astfel, arată recurentul, în speţa dedusă judecăţii, termenul de prescripţie a început să curgă la 1 ianuarie 2010, acest termen a fost întrerupt pe perioada 01.01.2010 - 14.09.2012 (data publicării Deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012 a CE), în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, care stabilea că: "Toate formele de sprijin prevăzute de codul silvic vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat", iar cererea reclamantului adresată ITRSV Cluj-Napoca sub nr. x/2013 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie.

Concluzionează recurentul în sensul că instanţa de fond a aplicat greşit legea, dând aplicare prevederilor Decretului nr. 167/1958, coroborat cu prevederile art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, fără a ţine cont de prevederile imperative ale Legii Organice nr. 46/2008, respectiv ale art. 97 alin. (1) lit. b), act normativ care stabileşte în mod cert, fără echivoc, natura juridică a creanţei solicitate, aceea de creanţă bugetară, care se supune, inclusiv cu privire la termenul de prescripţie, prevederilor art. 91 Codul de procedură fiscală şi nu Decretului nr. 167/1958, cum în mod greşit a reţinut şi aplicat instanţa de fond.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 01.06.2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Recurentul Composesoratul A. a formulat note scrise cu privire la raportul întocmit în cauză, invocând Decizia nr. 36/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea de şedinţă din data de 02.02.2017, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 12.05.2017.

I. Referitor la cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurentul-reclamant Composesoratul A. se reţin următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 400 din C. proc. civ.: "Dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor".

Dispoziţiile art. 400 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speţă, întrucât de aceste dispoziţii legale se poate prevala instanţa de judecată atunci când aceasta constată că sunt necesare noi lămuriri. Cu alte cuvinte, această instituţie procedurală vizează deliberarea şi este pusă, în principal, la dispoziţia instanţei învestite cu soluţionarea cererii.

Repunerea pe rol, ca instituţie procedurală, este facultativă, instanţa nefiind obligată, potrivit art. 400 C. proc. civ., să reia judecata, putând să aprecieze asupra necesităţii acestei măsuri.

În cauza de faţă, cererea de repunere pe rol a fost formulată pentru a se pune în discuţia părţilor necesitatea acordării unui nou termen de judecată la începutul lunii decembrie 2017, motivat de faptul că în cauzele nr. 316/39/2014* şi nr. 1464/54/2014, aflate pe rolul Înaltei Curţi, având ca obiect acordarea ajutoarelor de stat în silvicultură - anul 2008, din oficiu instanţa a acordat termen de judecată la data de 12.12.2017 în vederea soluţionării recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu această problemă.

Înalta Curte apreciază că, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale incidente şi de jurisprudenţa aplicabilă speţei, nu se impune repunerea pe rol a cauzei, astfel încât cererea recurentului-reclamant va fi respinsă în consecinţă.

II. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în notele scrise depuse de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul prezentei acţiuni judiciare îl constituie refuzul nejustificat al intimatului-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (în prezent, Ministerul Apelor şi Pădurilor) de acordare către recurentul-reclamant Composesoratul A. a despăgubirilor aferente anului 2009, în sumă de 18.498,84 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafaţa de pădure de 33,90 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Trascău în zona/tipul funcţional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea reclamantului, ca prescrisă.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a invocat refuzul nejustificat al autorităţii publice de acordare a sumei de 18.498,84 RON (la care se adaugă dobânzi), reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafaţa de pădure de 33,90 ha, cuprinsă în zona de conservare totală - tipul funcţionat T1 şi T2, cu titlu de compensaţii aferente anului 2009.

Curtea de apel a apreciat că în materia prescripţiei dreptului de a obţine compensaţiile solicitate de reclamant sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, care prevede un termen general de 3 ani, atâta timp cât legiuitorul nu a instituit norme speciale în privinţa acestor creanţe.

Din analiza înscrisurilor depuse de reclamant instanţa a constatat că acesta s-a adresat autorităţii în vederea obţinerii compensaţiilor aferente anului 2009 numai în cursul anului 2014, după împlinirea termenului de prescripţie, astfel că a constatat că excepţia prescripţiei, invocată în cauză, este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantului ca prescrisă.

Instanţa de control judiciar apreciază că este corectă soluţia instanţei de primă jurisdicţie cu privire la dezlegarea dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare.

Prima chestiune ce urmează a fi clarificată vizează natura creanţei reprezentând compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă este o formă de ajutor de stat sau creanţă fiscală.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba de o creanţă fiscală, căreia îi este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani, reglementat de dispoziţiile art. 91 din Codul de procedură fiscală (2003).

Relevante sunt prevederile art. 21 din Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(1) Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.

(3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligaţie în locul debitorului.

(4) În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective."

Or, în speţa de faţă, în mod indiscutabil nu avem un drept patrimonial care să rezulte dintr-un raport de drept material fiscal, sens în care, de altfel, s-a pronunţat şi Plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal, în sedinţa din data de 12.06.2017.

Ca atare, în mod evident este vorba despre o formă de ajutor de stat, reglementată de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:"în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru (…) acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă."

A doua problemă ce trebuie clarificată vizează stabilirea actului normativ care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.

După cum a reţinut şi judecătorul fondului, recurentul-reclamant a solicitat acordarea compensaţiilor aferente anului 2009, în sumă de 18.498,84 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-au putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafaţa de pădure de 33,90 ha, situată în zona de conservare totală a Sitului Natura 2000 Trascău, în zona/tipul funcţional T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Alba Iulia. În acest sens, recurentul-reclamant a formulat cererea înregistrată la ITRSV Cluj-Napoca sub nr. x/2013.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Noul C. civ.: "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

În mod similar, în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se menţionează că "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

Prin Decizia 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Recursurile în interesul legii s-a statuat în sensul că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

În condiţiile în care compensaţiile cerute de recurentul-reclamant sunt aferente anului 2009, adică înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) este evident că este aplicabil Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, care, la art. 3, reglementează un termen de prescripţie de 3 ani.

A treia problemă ce trebuie analizată vizează afectarea/neafectarea dreptului recurentului-reclamant de condiţia suspensivă constând în obţinerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutorul de stat.

Într-adevăr, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat: "Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul."

Însă, instanţa de control judiciar reţine că dreptul recurentului-reclamant la despăgubiri nu este sub condiţie suspensivă, în raport de următoarele argumente:

Prin H.G. nr. 861/2009 au fost aprobate Normele metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzute în Anexa nr. 1.

Relevante pe problema de drept aflată în discuţie sunt dezlegările cuprinse în Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Până la data de 31 decembrie 2009, nu se pune problema conformării măsurilor de ajutor de stat aflate în discuţie cu legislaţia europeană, în acest sens fiind prevederile Anexei nr. V pct. 3 - "Agricultura" lit. b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157/2005, potrivit cărora ajutoarele acordate înainte de data aderării sunt calificate ca "ajutoare existente", în înţelesul art. III -168 alin. (1) din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, "până la sfârşitul celui de-al treilea an de la data aderării".

Prin urmare, Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 se înscriu în cadrul de reglementare al "ajutoarelor de stat existente" până la sfârşitul anului 2009.

Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislaţia naţională se poate face, începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocaţiilor bugetare, după parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007-2013 (publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene, seria x, nr. 319 din 27 decembrie 2006) şi adoptarea cadrului normativ intern pentru punerea în aplicare a acestora.

În speţa de faţă, despăgubirile solicitate de recurentul-reclamant pentru anul 2009 se înscriu în categoria "ajutoarelor existente" pentru care nu se impune obţinerea avizului favorabil al Comisiei Europene şi adoptarea normelor metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu anul 2010.

Astfel, în cauză, termenul de prescripţie pentru compensaţiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia, respectiv de la data de 01.01.2010, şi se împlineşte la data de 01.01.2013. După cum s-a precizat anterior, recurentul-reclamant a formulat cererea în afara acestui termen de prescripţie, mai precis la data de 30.12.2013, situaţie în care acţiunea judiciară este prescrisă.

În raport de soluţia pronunţată pe problema prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlaltor motive de nelegalitate prezentate în memoriul de recurs.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. x, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol formulată de reclamantul Composesoratul A..

Respinge recursul declarat de reclamantul Composesoratul A. împotriva sentinţei nr. 306/2014 din 22 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2017.