School building restitution claim time-barred; appeal dismissed, lower court ruling upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 septembrie 2014, pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. x/2014, reclamantul Colegiul Naţional "Elena Cuza", în contradictoriu cu pârâţii Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" şi Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 1481/10.10.2007, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care a fost retrocedat pârâtei Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" imobilul compus din teren în suprafaţă de 1150 mp şi construcţie, având destinaţia de spaţiu de învăţământ, situat în Craiova, str. x nr. 2, judeţul Dolj.

Prin sentinţa civilă nr. 2886 din 04 martie 2015, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei materiale acestei instanţe, invocată de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Dosarul a fost înregistrat la data de 27 martie 2015, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din data de 24 aprilie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, a stabilit competenţa generală, materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Prin încheierea din data de 19 iunie 2015, instanţa de fond a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Parohiei Ortodoxă Română "Sf. Ilie", invocată de către reclamant, ca neîntemeiată şi a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, invocată de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, rămânând în pronunţare asupra acestei excepţii.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 278 din 19 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Colegiul Naţional "Elena Cuza", în contradictoriu cu pârâţii Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" şi Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca tardiv formulată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 278 din 19 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 24 aprilie 2015, pronunţată în acelaşi dosar, a declarat recurs reclamantul Colegiul Naţional "Elena Cuza", întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ., republicat (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea recursului, reclamantul critică încheierea din 24 aprilie 2015, în ceea ce priveşte stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, susţinând că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Judecătoria Craiova.

Astfel, întrucât reclamantul nu a fost parte în procedura de emitere a Deciziei de restituire, acestuia nu-i este aplicabilă procedura de contestare a acestui titlu, reglementată de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, care vizează doar părţile implicate în procedura administrativă de emitere a deciziilor.

Referitor la incidenţa art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, recurentul-reclamant susţine că, deşi decizia invocată de către pârâta Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie", ca titlu de proprietate, este un act administrativ, în litigiul promovat de reclamantă, pe calea dreptului comun, acesta reprezintă un titlu al cărui izvor îl constituie legea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, prezenta cauză având natură civilă şi nu administrativă.

În acest sens indică dispoziţiile art. 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, ale art. 52 din Constituţie şi ale Legii nr. 554/2004, concluzionând că niciuna dintre acţiunile în justiţie ce fac parte din categoria proceselor funciare, inclusiv cele care vizează modificarea, anularea sau constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate sau a celorlalte acte emise în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, nu este dată în competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ.

Cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale de folosinţă a intimatului-pârât Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie", recurentul-reclamant critică soluţia primei instanţe întrucât nu a fost luat în considerare conţinutul adresei nr. x/05.06.2015, emisă de Secretariatul General pentru Culte din cadrul Guvernului României, în care se arată că în statul de funcţii şi personal al Arhiepiscopiei Craiova nu figurează nicio parohie cu această denumire sau sediu.

Mai arată că, având în vedere conţinutul contradictoriu dintre această adresă şi adresa emisă de Arhiepiscopia Craiova sub nr. x/2015, instanţa era obligată să lămurească aspectele ce vizau cadrul procesual, cu atât mai mult cu cât, prin consultarea site-ului ANAF a constatat că parohia nu a mai depus declaraţii fiscale din 29.10.2004, anterior datei emiterii deciziei contestate.

Prin urmare, reclamantul consideră că soluţia de respingere, de către prima instanţă, a excepţiei lipsei calităţii procesuale de folosinţă a intimatului-pârât Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" Craiova, este greşită.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant apreciază că soluţia primei instanţe este greşită, deoarece recurentul nu a fost parte în cadrul procedurii administrative de emitere a Deciziei contestate, aceasta nefiindu-i comunicată. Decizia a fost comunicată deţinătorului imobilului, din înscrisurile de la dosar rezultând că imobilul se afla în administrarea Consiliului Judeţean sau a Consiliului Local, astfel încât aceste entităţi au calitatea de deţinător al imobilului.

Titlul de proprietate al pârâtei Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" i-a fost opus abia cu prilejul executării silite demarate în cadrul dosarului nr. x al Biroului Executorului Judecătoresc A., respectiv la data de 09.10.2014, când i-au fost comunicate prin poştă actele de executare.

Faptul că intimata-pârâtă a întabulat dreptul său de proprietate la data de 30.04.2013, nu face dovada că recurentul a luat cunoştinţă de acest titlu la acea dată, întrucât încheierea din dosarul nr. x al OCPI Dolj - BCPI Craiova nu i-a fost comunicată. Arată că a luat cunoştinţă de întabulare la data de 22.10.2014, când a solicitat un extras de carte funciară cu privire la imobilul din litigiu.

Recurentul învederează că a avut calitatea de intervenient accesoriu în favoarea reclamantei Primăriei Municipiului Craiova, în dosarul nr. x, dar la acel moment, titlul nu i-a fost opus în mod direct, neexistând un transfer al dreptului de proprietate al imobilului. Pretinsa comunicare către recurent, a deciziei contestate, prin intermediul poştei speciale militare, la data de 17.10.2007, nu poate fi luat în considerare ca data luării la cunoştinţă, întrucât informarea a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, şi nu recurentului, aspect reţinut prin considerentele deciziei nr. 3483/23.06.2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x

Totodată, art. 6 din Decizia nr. 1481/10.10.2017 stabileşte că aceasta face dovada proprietăţii asupra imobilului şi constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate. Or, la momentul soluţionării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x, nu fusese iniţiată procedura de întabulare în cartea funciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" şi Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România au depus întâmpinări la dosarul cauzei, înregistrate la data de 30 octombrie 2015, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 04 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Colegiul Naţional "Elena Cuza" este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de recurs privind necompetenţa materială a Curţii de Apel Craiova în soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca nefondat.

Reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 1481/10.10.2007, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România, în temeiul procedurii administrative reglementate conform O.U. G. nr. 94/2000.

Având în vedere ansamblul prevederilor acestei ordonanţe de urgenţă, procedura reglementată pentru emiterea deciziilor de către comisia specială, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, care atribuie instanţei de contencios administrativ competenţa soluţionării contestaţiilor îndreptate împotriva acestor decizii, Înalta Curte constată că Decizia nr. 1481/10.10.2007 are natura unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Prin criticile din recurs, reclamantul a susţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt incidente în cauză, întrucât nu a avut calitatea de parte în procedura de retrocedare.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 stabilesc calea de atac împotriva deciziei de restituire (contestaţie) şi termenul în care aceasta va putea fi formulată (30 de zile), specificând că termenul se calculează de la comunicarea actului administrativ, conducând la concluzia că acest text de lege este aplicabil doar părţilor implicate în procedura administrativă (solicitantul retrocedării şi deţinătorul imobilului).

Însă această împrejurare nu modifică natura deciziei contestate, care păstrează caracterul de act administrativ, diferenţa fiind dată doar de temeiul de drept al acţiunii judiciare, respectiv art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru părţile împlicate în procedura administrativă şi art. 1 alin. (2), art. 8 şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru terţii vătămaţi prin emiterea actului administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept.

Prin urmare, faptul că reclamantul este terţ faţă de procedura administrativă de retrocedare a imobilului nu schimbă natura de act administrativ a deciziei şi nu deschide calea contestării acesteia în faţa instanţei de drept civil, chiar dacă, în susţinerea motivelor de nulitate a deciziei, reclamantul a invocat, între altele, dispoziţiile C. civ., ca temei de drept al acţiunii.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, la care face trimitere recurentul, Înalta Curte constată că acestea se referă doar la litigiile care au ca obiect aplicarea legilor fondului funciar, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/2007 şi Legea nr. 1/2000, fără a cuprinde vreo menţiune privitoare la O.U.G. nr. 94/2000. Acest text de lege este, prin urmare, de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extins la actele administrative emise de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România, în temeiul procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 94/2000.

În consecinţă, fiind în prezenţa unui act administrativ emis de o autoritate centrală, competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, fiind atribuită curţii de apel, în speţă Curtea de Apel Craiova.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a dezlegat corect problema instanţei competente să soluţioneze cauza.

II.2. Referitor la motivul de recurs privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei capcităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie", Înalta Curte urmează a-l respinge, ca nefondat.

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantul a invocat conţinutul contradictoriu al informaţiilor comunicate instanţei de judecată prin adresa nr. x-3565/05.06.2015, emisă de Secretariatul General pentru Culte din cadrul Guvernului României, în care se arată că în statul de funcţii şi personal al Arhiepiscopiei Craiova nu figurează nicio parohie cu această denumire sau sediu, şi cele comunicate prin adresa emisă de Mitropolia Olteniei - Arhiepiscopia Craiova sub nr. x/2015, din care rezultă că Parohia Sf. Ilie, cu sediul şi Codul fiscal indicate, este persoană juridică de drept privat şi utilitate publică, conform art. 40 şi art. 41 din Hotărârea nr. 53/2008 privind Statutul Bisericii Ortodoxe Române.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, coroborate cu dispoziţiile H.G. nr. 53/2008, rezultând că pârâta Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" are personalitate juridică şi, prin urmare, are capacitate procesuală de folosinţă.

Potrivit art. 41 din H.G. nr. 53/2008, privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române:

"(1) Patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), mânăstirea şi parohia sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de prezentul statut. (2) Aceste persoane juridice au dreptul la două coduri unice de înregistrare fiscală, atât pentru activitatea non-profit, cât şi pentru cea economică.", iar dispoziţiile art. 43-48 din Statut reglementează modul de organizare şi funcţionare a Parohiei.

În dosarul Curţii de Apel Craiova a fost depusă o copie a certificatului de înregistrare fiscală a Parohiei "Sfântul Ilie" Craiova, din care rezultă că aceasta a fost înregistrată fiscal la data de 24.08.1993, certificatul fiind reînnoit de organele fiscale la data de 17.06.2015. De asemenea, prin adresa emisă de Mitropolia Olteniei - Arhiepiscopia Craiova sub nr. x/2015, se confirmă calitatea Parohiei de persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, aceasta funcţionând liturgic şi ca paraclis, adică locaţie pentru slujbele ce se oficiază în timpul săptămânii.

Pe de altă parte, din adresa emisă de Secretariatul General pentru Culte din cadrul Guvernului României nu rezultă inexistenţa persoanei juridice Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie", ci doar faptul că în statul de funcţii şi personal depus de Arhiepiscopia Craiovei, în anul 2015, nu a fost menţiontă o parohie cu acest nume.

Personalitatea juridică a pârâtei a fost probată prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, care se coroborează cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) din H.G. nr. 53/2008, adresa emisă de Secretariatul General pentru Culte neavând relevanţă probatorie sub acest aspect, întrucât personalitatea juridică nu se dovedeşte prin întocmirea/depunerea statului de funcţii şi personal, indiferent de menţiunile din cuprinsul acestuia.

Totodată, nedepunerea declaraţiilor fiscale la ANAF, din anul 2004 (astfel cum susţine recurentul, prezentând un extras al portalului on-line a acestei autorităţi), nu interesează sub aspectul dovedirii personalităţii juridice a pârâtei, conduita acesteia în relaţia cu autorităţile fiscale nereprezentând o probă a existenţei sau inexistenţei personalităţii juridice.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica reclamantului privind soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie".

II.3. Critica din recurs privind greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, urmează a fi respinsă, de asemenea, ca nefondată.

Recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte data luării la cunoştinţă a actului administrativ contestat. În acest sens, reclamantul apreciază că nu pot fi avute în vedere, ca dată a luării la cunoştinţă, nici data întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară, nici participarea reclamantului, în calitate de intervenient accesoriu, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x, ci numai data de 22.10.2014, respectiv data la care a aflat de existenţa întabulării, în urma obţinerii unui extras de carte funciară.

Înalta Curte constată că prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 au fost interpretate şi aplicate corect de prima instanţă, în pricina supusă judecăţii.

Astfel, reclamantul este terţ în raport cu actul administrativ contestat, situaţie în care termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ este cel prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv 1 an de la data luării la cunoştinţă, fiind evident că faţă de acesta nu exista obligaţia comunicării actului.

Dreptul de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul Deciziei de restituire nr. 1481/10.10.2007 a fost intabulat în Cartea Funciară la data de 30.04.2013, conform încheierii de carte funciară nr. x/30.04.2013, astfel că, de la această dată dreptul de proprietate a devenit opozabil erga omnes, fiind presupus a fi cunoscut inclusiv de către reclamant.

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut în mod corect că recurentul Colegiul Naţional "Elena Cuza" a avut calitatea de intervenient accesoriu, în interesul reclamantului, în acţiunea formulată de Primarul Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Ilie" şi Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, înregistrată sub nr. x dosar x/2008, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, acţiune prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 1481/10.10.2007, ce face şi obiectul litigiului de faţă.

Prin sentinţa civilă nr. 307 din 14 noiembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. x, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins atât cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Primarul Municipiului Craiova, cât şi cererea de intervenţie accesorie în interesul altei persoane, formulată de Colegiul Naţional "Elena Cuza".

Împotriva sentinţei civile nr. 307 din 14 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x, a declarat recurs intervenientul accesoriu Colegiul Naţional "Elena Cuza", în cuprinsul căruia a învederat că a luat cunoştinţă de conţinutul deciziei de retrocedare a imobilului la data de 17.01.2008, susţinere regăsită în considerentele deciziei nr. 3483 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea căii de atac declarată în dosarul nr. x

Chiar şi în ipoteza în care nu s-ar lua în considerare data de 17.01.2008, având în vedere calitatea de parte a recurentului în dosarul nr. x, se prezumă că, cel mai devreme la data formulării cererii de intervenţie sau cel târziu la data declarării recursului în acest dosar, recurentul a cunoscut cu certitudine existenţa şi conţinutul Deciziei nr. 1481/10.10.2007. Este nerezonabil a presupune că recurentul a exercitat drepturile procesuale, formulând pretenţii şi susţinând cereri în faţa instanţei de judecată, pe parcursul derulării întregului litigiu, timp de aproape doi ani, fără a cunoaşte conţinutul actului contestat.

Prin urmare, indiferent de data ce va fi luată în considerare drept dată a luării la cunoştinţă de actul administrativ contestat (30.04.2013 - data întabulării deciziei în Cartea Funciară; x/2008 - data indicată chiar de către recurent, în recursul declarat în dosarul nr. x; data depunerii cererii de intervenţie accesorie ori data declarării căii de atac a recursului în dosarul nr. x), aceasta nu poate schimba soluţia primei instanţe, acţiunea fiind tardiv formulată.

Această concluzie este fondată în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care dispun că, pentru motive temeinice (pe care reclamantul nu le-a indicat şi probat), cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data luării la cunoştinţă, iar data înregistrării acţiunii (30.09.2014) se situează peste termenul de un an, calculat atât în raport de data de 30.04.2013, cât şi de data de 17.01.2008 sau de perioada de soluţionare a dosarului nr. x (anii 2008-2009).

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică sub toate aspectele, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Colegiul Naţional "Elena Cuza", ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Colegiul Naţional "Elena Cuza" împotriva sentinţei civile nr. 278 din 19 iunie 2015 şi a încheierii din 24 aprilie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 iunie 2018.