Material jurisdiction of the Supreme Court over direct first-instance administrative claims challenging judicial inaction

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, petentul A. a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, împotriva doamnei judecător B. din cadrul Tribunalului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la repunerea pe rol a cererii sale iniţiale şi la plata unor despăgubiri morale şi materiale.

2. Soluţia Înaltei Curţi

În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, excepţie invocată din oficiu de instanţă, se reţin următoarele:

În prezenta cauză, petentul A. a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

Prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că:

"(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.".

Astfel, în raport de conţinutul său, şi de temeiul de drept invocat de către petent, cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză nu face parte dintre cererile prevăzute a fi soluţionate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată prin dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."

Potrivit dispoziţiilor art. 95 C. proc. civ.:

"Tribunalele judecă:

1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor."

Astfel, competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă, conform art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanţa supremă neputând fi sesizată direct cu soluţionarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, cu excepţia celor date prin lege în competenţa sa.

Or, în raport dispoziţiile legale anterior menţionate, care cuprind norme de competenţă de ordine publică, precum şi în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă material să soluţioneze cauza de faţă, competenţa aparţinând tribunalului.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi în conformitate cu prevederile art. 97, art. 129 alin. (2) pct. 2 şi art. 132 C. proc. civ., Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a cererii formulate de petentul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulate de petentul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2018.