Taxpayer's Suspension of Tax Execution Granted Where Tax Authority Itself Doubted Assessment's Validity; Security Deposit Stay

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 27.04.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Braşov- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/8.07.2016 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2165 din 22.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală Regională a finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, ca neîntemeiată.

A dispus restituirea cauţiunii de 21.001 RON către reclamantă.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii cu consecinţa suspendării suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016.

Într-o primă critică, reclamanta a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, precum şi ale art. 381 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Legea permite instanţei să analizeze starea de fapt şi de drept, luând în considerare prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate, prezumţii din care rezultă caracterul executoriu din oficiu al acestuia dar, aceste prezumţii nu sunt absolute. În esenţă, criticile de nelegalitate aduse actelor administrative contestate privesc existenţa creanţei, din perspectiva admiterii contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere, dar şi prin raportare la data începerii inspecţiei şi data constatării existenţei unei creanţe fiscale.

Reclamanta a arătat că domiciliul fiscal al reclamantei se afla în Bucureşti, str. x nr. 3A, la data de 02.07.2015 competenţa de administrare revenea organelor fiscale din Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi nu organelor fiscale de la DGRFP Braşov.

Motivul de nulitate invocat se referă la lipsa de competenţă a organelor fiscale din cadrul DGRFP Braşov de a emite raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere pentru societatea reclamantă. În speţă, nu pot fi invocate dispoziţiile art. 381 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, deoarece nu se poate atribui competenţa DGRFP Braşov pentru o inspecţie fiscală care nu începuse la data 23.03.2015.

Toate aceste motive au fost invocate în faţa instanţei de fond care nu s-a pronunţat asupra lor, deşi situaţia expusă reiese cu claritate din partea introductivă a raportului de inspecţie fiscală.

O a doua critică priveşte încălcarea dreptului la apărare de către organul de control care ar fi trebuit să stabilească starea de fapt pe baza unui proces complex de verificare, însă s-a mărginit să copieze Procesul-verbal nr. x emis de DRAF Sibiu.

O a treia critică priveşte ignorarea de către instanţa de fond a jurisprudenţei CJUE privitoare la prezumţia de bună-credinţă de care trebuie să se bucure un contribuabil. Este foarte important de subliniat că Direcţia generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF a reţinut prin Decizia nr. 149/21.06.2016 că nu se poate pronunţa asupra contestaţiei promovate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016 până când o instanţă penală se va pronunţa cu privire la caracterul real sau fictiv al operaţiunilor ce au generat creanţa fiscală suplimentară. Or, instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui aspect care constituie un caz bine-justificat în accepţiunea prevăzută de lege.

Un argument în sprijinul acestei teze este faptul că după soluţionarea căii administrative de atac, s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016, ceea ce constituie un motiv serios pentru a susţine o aparenţă de nelegalitate a deciziei a cărei suspendare se solicită.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, acest aspect rezultă din existenţa concordatului preventiv, conform dispoziţiilor Legii nr. 381/2009. O eventuală executare a bunurilor şi veniturilor reclamantei împiedică desfăşurarea activităţii economice, având în vedere că scopul concordatului preventiv este salvgardarea întreprinderii aflate în dificultate, cu scopul păstrării locurilor de muncă şi a acoperirii creanţelor.

Deşi recurenta-reclamantă a făcut referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., criticile invocate se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând ca instanţa să le analizeze din această perspectivă.

4. Derularea procedurii judiciare în faţa instanţei de recurs şi analiza motivelor de casare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 aprilie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 5 iunie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs formulate de reclamantă se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

i) Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Este întemeiată critica reclamantei privind existenţa cazului bine justificat, prin raportare la cele două aspecte invocate, respectiv admiterea contestaţiei administrative împotriva deciziei de impunere şi cu privire la legalitatea constatării creanţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7 din acelaşi act normativ, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

În înţelesul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat constă în împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, din cuprinsul reglementării edictate prin dispoziţiile Legii nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ reprezintă o măsură de protecţie provizorie a subiectului de sezină, ce poate fi dispusă în condiţiile în care prezumţia de legalitate inerentă oricărui act administrativ este îndoielnică, şi o atare concluzie se desprinde printr-o analiză sumară, ce nu presupune dezlegarea cu putere de lucru judecat a criticilor privitoare la legalitatea actului şi desigur, pentru a preîntâmpina expunerea subiectului de sezină la o pagubă iminentă.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care sa impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă ci îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură; să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost deţinute de înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ etc.

În speţă, pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin Decizia nr. 149/21.06.2016 a admis în parte contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. F-AB 5/31.03.2016 pentru suma de 182.496 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit, cu consecinţa anulării în mod corespunzător a deciziei de impunere contestate, pentru această sumă.

La punctul 1 al Deciziei, ANAF a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. F-AB 5/31.03.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru a adopta această soluţie ANAF a reţinut că nu poate stabili dacă operaţiunile efectuate în perioada 01.01.2011 - 31.12.2013 reprezentând lucrări de construcţii şi reabilitare pentru o serie de unităţi administrativ-teritoriale, pe care le-a subcontractat de la societatea B. S.R.L. constituie tranzacţii reale.

Mai mult, la dosarul cauzei se află Ordonanţa nr. 236/P/2015 din 08.10.2015 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj prin care se dispune clasarea cauzei faţă de suspectul C. şi Ordonanţa din 22 iulie 2015 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în dosarul x/2012 privind clasarea faţă de suspecţii din dosar pentru evaziune fiscală şi rambursare ilegală de TVA prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ordonanţe rămase definitive prin neapelare în faţa instanţei de judecată - situaţie necontestată de pârâtă.

Motivarea Deciziei nr. 149/21.06.2016 emisă de autoritatea pârâtă demonstrează că există îndoieli serioase cu privire la existenţa creanţei fiscale stabilite în sarcina S.C. A. S.R.L., îndoieli exprimate chiar de organul administrativ de control în cuprinsul actului menţionat.

Acest aspect trebuie avut în vedere de instanţă, mai ales în contextul în care din Ordonanţele emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj rezultă că s-a dispus clasarea faţă de o parte din administratorii societăţilor furnizoare şi subcontractorii reclamantei - aceste ordonanţe fiind anterioare pronunţării Deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă.

Aşadar, fără a prejudeca fondul, există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea stabilirii creanţelor fiscale, aspect care în cauză poate fi subsumat noţiunii de caz bine-justificat în înţelesul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, această condiţie este îndeplinită deoarece executarea Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016 poate duce la o perturbare gravă în desfăşurarea activităţii reclamantei, mai ales că prin că s-a dispus instituirea concordatului preventiv cu scopul salvgardării întreprinderii aflate în dificultate, dar şi a păstrării locurilor de muncă şi a asigurării plăţilor efectuate către creditori.

Aşa fiind, Înalta Curte constată, în dezacord cu instanţa de fond, că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. x din 31.03.2016 emisă de pârâta DGRFP Alba, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31.03.2016, până la pronunţarea instanţei de fond.

Admiterea cererii de suspendare duce la înlăturarea dispoziţiei privind restituirea cauţiunii achitată de recurenta-reclamantă, deoarece una dintre condiţiile de admitere a cererii constă în depunerea unei cauţiuni potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004.

Celelalte critici formulate în recurs privind competenţa organului fiscal de control şi încălcarea dreptului la apărare sunt nefondate. Astfel, în ceea ce priveşte competenţa organului fiscal de control trebuie subliniat că activitatea începe prin emiterea unui aviz de control fiscal conform art. 101 din Titlul VII din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în vigoare la data de 23.02.2015. La acea dată, reclamanta avea domiciliul fiscal în comuna Bistra, sat Bistra, judeţul Alba. Reclamanta a început demersurile pentru mutarea sediului fiscal după ce a primit avizul de începere a controlului fiscal, schimbarea sediului fiind finalizată la data de 02.07.2015. În acest context, aparenţa de legalitate este în favoarea organului administrativ care a început activitatea conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte dreptul la apărare, reclamanta a invocat, în esenţă, că ANAF nu a stabilit o bază factuală suficientă pentru a statua că a existat o încălcare a normelor de drept fiscal, bazându-şi concluziile pe Procesul-verbal nr. x emis de DRAF Sibiu. Or, lămurirea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului administrat constituie o chestiune care priveşte fondul raportului fiscal, aspect care nu poate fi analizat în cadrul procesual al cererii de suspendare a actului administrativ-fiscal.

ii)Temeiul de drept al pronunţării soluţiei de către Înalta Curte

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul, să caseze sentinţa recurată şi, rejudecând cauza să admită cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi să suspende executarea deciziei de impunere nr. x din 31.03.2016 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31.03.2016, până la pronunţarea instanţei de fond. Urmează să înlăture dispoziţia privind restituirea cauţiunii achitată de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin conciliator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D. împotriva sentinţei civile nr. 2165 din 22 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând cauza:

Admite cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Suspendă executarea deciziei de impunere nr. x din 31.03.2016 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31.03.2016, până la pronunţarea instanţei de fond.

Înlătură dispoziţia privind restituirea cauţiunii achitată de recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2018.